Elegie (sonet în heptametru)

Sunt locuri, mult ferite, la care-al lumii zgomot
Ajunge doar în parte, se-aude ca un vis pierdut,
Şi aerul cu fire lungi de taină e cusut,
Iar orice pas în el răsună ca un clopot.

De şoapte sau suspine orice colţ este umplut,
Şi-atâta e de pace c-al gândurilor forfot
Se-nfoaie ca un fluviu şi suflu-şi ia de ropot,
Şi-n trup întreg se-ncheagă tot gândul nevăzut.

Nu ştiu de ce, de unde, dar ades mă cheamă
Aceste vechi şi reci firide, de toţi ascunse,
În care zac pe jos în praf un ziar, o clamă,

O sticlă-n cioburi sau un disc, de timp adânc pătrunse,
Demult uitate, deşi găseşti în toate-o dramă –
Un cântec de sirenă li-s vocile neplânse.

Poezia şi politica

În zilele noastre, poezia a căpătat o nouă valenţă pragmatică, s-a găsit un nou mod prin care poate fi folosită ca unealtă politică. Până în zilele noastre, ori era folosită opera sau imaginea unui poet ca sprijin pentru o ideologie, de obicei fără acordul său (ex. după moartea sa), ori poetul, ca să capete influenţă pentru a o folosi în scopul, benefic, de sprijinire a culturii sau doar din pur mercantilism, îşi punea condeiul în slujba puterii.

De pildă, o mişcare românească de extremă dreaptă a zilelor noastre, Noua Dreaptă, îşi însuşeşte imaginea lui Eminescu pe baza faptului că a fost un naţionalist fervent. A fost, nu-i vorbă, dar între naţionalism, oricât de înfocat, şi extremism de dreapta se află o bună bucată de drum, adeseori presărat cu sofisme cusute cu aţă albă. Extremismul de dreapta are la bază ideea că poporul şi naţiunea proprii au un drept la viaţă privilegiat în raport cu restul popoarelor şi naţiunilor. Or, Eminescu milita doar pentru aducerea românilor pe picior de egalitate cu celelalte popoare, dat fiind că la acea vreme poporul nostru era victima a numeroase şi grave abuzuri geopolitice. Iarăşi, repulsia faţă de străini a lui Eminescu nu provenea din faptul în sine că sunt străini, ci din faptul că mulţi dintre ei se amestecau în mod fraudulos în cârmuirea şi mersul ţării. Versuri precum Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire sunt o proiecţie inocentă a fundamentalismului rasial asupra unui fundamentalism moral, cât se poate de justificat. În alte cuvinte, dispreţul întemeiat pe moralitate este îmbrăcat, în mod inofensiv, într-un dispreţ întemeiat pe discriminare rasială stupidă.

Pe de altă parte, instigarea sistematică la rasism, xenofobie şi şovinism se face întotdeauna în primul rând prin comunicare paraverbală, mesajul intenţionat se poate afla în contradicţie cu conţinutul propriu-zis al mesajului. O organizaţie neo-fascistă poate dezminţi orice presupusă intenţie antisemită, însă prin însuşirea ostentativă a unor însemne tradiţionale de extremă dreaptă (cum ar fi un simbol al păgânătăţii scandinave) poate da de înţeles care sunt adevăratele ei intenţii. Şi reversul este valabil: un poet poate să hulească, făţiş şi nemijlocit, trăsăturile fizice ale unui tip etnic sau rasial fără să îndemne la rău împotriva acelor oameni.

Au existat poeţi care cu propriul lor acord, dat cu mai multă sau mai puţină plăcere, au sprijinit fără sinceritate o ideologie politică. Trio-ul Arghezi-Călinescu-Sadoveanu de pildă. A-i scuza invocând naivitatea este o defăimare la fel de mare, dacă nu şi mai mare, adusă persoanei lor decât a-i acuza invocând labilitatea. Cam care ar fi fost şansele ca trei minţi zdravene, tobă de carte, aflate la maturitate deplină, să fi fost seduse de minciuna comunistă, aşa cum o fetişcancă abia coaptă este sedusă de un escroc sentimental cu plete, chitară şi atitudine ieftină de rebel? Şi dacă, într-adevăr, erau sinceri convinşi de virtutea regimului comunist, înseamnă că erau lipsiţi de o elementară perspicacitate, fără de care nu există om de cultură. Desigur, se poate ca unii dintre ei să fi făcut acele compromisuri cu bună-credinţă, pentru a se plasa într-o poziţie de pe care să ajute cultura. Nu sunt avizat să disec această problemă, iar obiectul acestui articol este altul, şi anume noua valenţă politic-pragmatică pe care a căpătat-o poezia, şi, în general, arta şi cultura.

Unul dintre puţinii bloggeri români serioşi, Ovidiu Ivancu, susţinea mai demult pe blogul său că peisajul poetic contemporan este fundamentat pe ideea că poezia este lovită într-un asemenea grad de subiectivitate încât se poate afirma orice despre orice poezie sau poet. Acest detestabil cancer al spiritului permează până la măduvă orice mediu cultural şi este un azil perfect fie pentru şarlatani şi sofişti, fie pentru oameni bine-intenţionaţi, dar săraci cu duhul. Astfel, poezia, un bun rezervat minţilor sensibile şi ascuţite (nu neapărat bogate în cunoştinţe şi cultură) se transformă într-o cantină a săracilor şi a porcilor, iar această transformare poate fi intensificată de către politicieni pentru a câştiga simpatia mediocrităţii.

Voi da şi un exemplu în acest sens. Pe 11 mai a.c., într-un eveniment pseudo-cultural desfăşurat la Casa Albă, numit White House Poetry Night, preşedintele Statelor Unite face deschiderea ţinând o cuvântare pe cât de imbecilă şi de ipocrită, pe atât de dăunătoare culturii. În cele ce urmează vom analiza sâmburele discursului său, care sună aşa:

The power of poetry is that everybody experiences it differently. There are no rules for what makes a great poem. Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

Să luăm afirmaţiile pe rând:

The power of poetry is that everybody experiences it differently.

Experienţei individuale a unui poem îi corespunde şi o interpretare intuitivă a acelui poem; experienţa şi interpretarea corespunzătoare se identifică perfect. Să presupunem că doi oameni experimentează diametral opus acelaşi poem. Prin urmare, interpretările cu care se identifică experienţele sunt la rândul lor diametral opuse. Cum interpretarea este un sistem de enunţuri logice, cele două interpretări echivalează cu două sisteme de enunţuri care se contrazic reciproc. Din principiul terţului exclus aflăm că două enunţuri care se contrazic unul pe celălalt nu pot fi ambele adevărate – unul este adevărat, iar celălalt fals. Deci unul din sistemele de enunţuri în care se transcrie interpretarea este fals, deci una din experienţele operei poetice este greşită – tabloul interiorului poetului nu s-a oglindit aievea în interiorul receptorului. Prin urmare, comunicarea a eşuat, iar fără comunicare nu numai că poezia nu are putere, dar lipseşte cu desăvârşire. Deci afirmaţia lui Obama este falsă.

There are no rules for what makes a great poem.

Obama încalcă aici principiul poate cel mai de bază al gândirii. În momentul în care presupui o clasă de obiecte, presupui automat un sistem de criterii care determină în mod unic acea clasă şi care stabilesc care obiecte poate să intre şi care nu în respectiva clasă. Dacă vorbeşti de câini, presupui prin însuşi faptul că vorbeşti despre ei că o parte din obiectele existente sunt câini, iar absolut toate celelalte nu sunt câini. La fel se întâmplă când introduci clasa great poem. Unele lucruri sunt great poems, iar toate celelalte care rămân nu sunt, iar în absenţa unor reguli inerente acestei clase, ea îşi pierde identitatea şi folosirea ei într-un enunţ este lipsită de sens.

Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

După ce tocmai a afirmat că nu există reguli care să stabilească what is a great poem, Obama enunţă mai multe astfel de reguli. Autocontradicţie la distanţă de zero fraze.

Nu este nevoie să mai zic că „poeţii” care au recitat în acea seară după discursul de deschidere al lui Obama erau nişte nulităţi, nişte entităţi pestriţe şi sclipicioase, mulate perfect pe fiece urcuş şi coborâş, oricât de fine şi de ascunse, ale locului.

Elegie (sonet în heptametru)

Să mori purtat de valuri către ţărmul depărtat
A cărui glăsuire ţie doar îţi este cheie!
Mirosul său cel tainic de umăr de femeie
Îşi află doar în pieptul tău răsunet nesecat.

Să-ţi fie clopot valul, iar spre mormânt alee
Să-ţi fie marea largă – bătrân, fremătător regat,
Spre care gândul fără vârstă mereu ne e purtat,
De poftă de poveste, de-a visului scânteie.

Şi să ajungi la ţărm, la ţărmul tău, al tău e doar –
În miezul pribegiei şi al dorului de casă,
Icoana lui te sfredelea şi te-amăgea-n zadar,

Zbura în vânt prin faţa ta ca o mătasă,
Dar s-a-ncheiat acum al căutării lung amar –
Sfârşitul îţi zâmbeşte frumos ca o crăiasă.

Maximă

Şarlatanul perfect, maestrul deghizărilor necinstite, este cel care le inoculează oamenilor buni convingerea că duce o luptă eroică si făţişă împotriva oamenilor răi şi le inoculează oamenilor răi convingerea că, de fapt, doar duce o luptă laşă şi făţarnică împotriva oamenilor buni.

Despre greş(e)ală

„Greşind cu tine chiar, iubesc greşala”

[„Cărţile” – Mihai Eminescu]

De multe ori, când ascult pe cineva vorbind şi face o greşeală cât de cât serioasă de limbă, am senzaţia că este stângaci în vorbire şi am pornirea de a-l eticheta ca atare. Mai întotdeauna am dreptate. Însă chiar dacă am absolut mereu dreptate, criteriul acesta de deducţie este superficial: ceea ce îl face de fapt pe respectivul să pară un prost vorbitor este nu frecvenţa şi gravitatea greşelilor, ci o lipsă fundamentală de preocupare pentru a vorbi corect, o lipsă de respect pentru limbă. Iar aceste lipsuri, chiar dacă sunt ascunse, se reflectă pe exterior şi îl arată a fi stângaci în vorbire.

Marea poezie abundă de greşeli de limbă, aşa-zisele licenţe poetice. Însă ele nu dau senzaţia că autorul este incult. Un mare poet, numai după ce a trecut prin durerile muncii sârguincioase de a înţelege şi stăpâni limba, ajunge să îi poată încălca regulile fără a zgâria pe ureche. Să luăm două exemple. În King Richard II, Shakespeare, descriind Anglia, scrie aşa:

„This royal throne of kings, this scepter’d isle,
This earth of majesty, this seat of Mars”

[Actul II, scena I]

Acesta este un exemplu de pleonasm cinciplu, acelaşi lucru este desemnat de şase cuvinte care exprimă toate noţiunea de regalitate: royal, throne, kings, scepter’d, majesty, seat. În Rugăciunea unui dac, ştrengarul nostru naţional cuvântează astfel:

„Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o”

Eminescu deschide versul cu o cacofonie. Nu e cea mai urâtă, e drept. Imaginaţi-vă un reporter spunând: Se pare că categoriile sociale... Sau, ca să vezi că întotdeauna e loc pentru mai rău, imaginaţi-vă următorul dialog:

-Te muţi la etaj?
-Nu.
-De ce?
-Pentru că catul e ocupat complet.

În continuarea versului, Eminescu foloseşte o expresie uşor pleonastică („chinul şi durerea”) şi, cireaşa de pe tort, nu acordă subiectul cu predicatul. Cu toate acestea, niciunul din cele două exemple nu strică imaginea de maeştri lirici a poeţîlor, ba chiar, în mod misterios, pare să îi împrospăteze veridicitatea. Admiraţia, respectul şi iubirea pentru limbă a acestor oameni sunt atât de puternic impregnate în fibra lor încât oricât de greşit ar vorbi, tot desăvârşit par să vorbească.

Din seria „Citate perfecte”

„Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuous şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Întrucât acest citat apare în carte în două instanţe (la început şi la sfârşit), în chipuri uşor diferite, mi-am permis să le unesc într-unul singur, luând de la unul ceea ce mi-a părut că-i lipseşte celuilalt.

Lui Mihai Eminescu

Cândva, demult, râdeam de-ntorsătura limbii tale,
Un vraf de calpe mofturi găseam că-i cartea ta –
Ce-atâta-nzorzonare, ce-atât amar de ţoale
Să-nveşmântezi nimicul ce stă în sinea ta?

Ce-atâta neruşine? Chiar n-ai un pic de-obraz
De umpli scena lumii, de furi toată lumina
Cu versu-ţi cel pedantic, lipsit de orice haz?
Aşa vorbeam pe-atuncea, un glas fiind cu duzina.

Eram necopt, e drept, căci lemnul prunc al firii mele
Nu se pornise-a fi izvor de seve-alese,
Iar crengile-mi n-ardeau să crească către stele,
De ceru-adânc al nopţii nici vorbă ca să-mi pese.

Eram un om fără de miez, făptură de ţărână
Doar de-ale vieţii mici nevoi atinsă şi mişcată.
Eram un om ce nu era, a morţii neagră mână
Cu-a vieţii să mă-mpartă era înverşunată.

Eram acelaşi de acum? N-aş vrea s-ajung în veci
Să pot privi cu limpezi ochi cum fiinţam pe-atunci.
Mai bine-acestea zacă adânc la vreme-n beci,
Uitarea le grăiască ale ei de fier porunci.

Cândva, demult nu foarte, alături mi te-ai strecurat,
Cum somnul, a visului şi-a nopţii-mpărăţie,
Răpeşte fără veste, pe furiş şi pe-nserat,
Sub piele el pătrunde viclean ca o beţie.

Nicicând nu te-am văzut venind şi totuşi ai sosit,
Purtând pe umeri munţii croiţi din taine sfinte,
La umăru-mi cel searbăd ades ai poposit,
La falnica-ţi povară cerşit-am strop de minte.

Iar tu mi-ai pus la tâmplă izvorul tău de artă,
Ai asfinţit o lume de voci ale pustiei,
Ţesând blândeţi de graiuri pe firea mea deşartă,
Legându-mi calea vieţii de ţinta poeziei.

Sub bolta frunţii mele cântarea ta domneşte,
În ea se scaldă mintea-mi, de ea-i mereu pătrunsă,
Să işte vreun zgomot o alta de-ndrăzneşte
De vază şi sfială e repede ajunsă.

Cădeam de-atâtea ori, iar tu alături cu-ngrijiri,
Un far ai fost de fildeş, dregându-mi strâmba cale,
Îndurător, şi totuşi sever ca domnii-asiri,
O caznă şi-o mărire e banca şcolii tale.

De-aş încerca să mişc condeiul – te-ai îngrijit
Să îţi sădeşti în el sămânţa cea trufaşă,
Căci tot ce-aştern cu dânsul aproape că-i leit
Mai trainicelor slove la care-a stat în faşă.

Lumea-ntreagă de vedenii şi de gânduri fără trup
Tot prin vama ta, ştrengare, se perindă şi dau bir
Când în faptul cuvântării din muţenie mi se rup,
Ca să-ţi afle-ncuviinţarea stau smerite toate-n şir.

Când veacul mă îmbie sub giulgiul său murdar,
Firida mea eşti iarăşi tu, proroc cu glas curat,
Vestind că lumea este o traistă doar de-amar,
Păzindu-ne de-a crede că drumu-i de urmat.

Bătrâne dascăl şi prieten, n-ajunge-o mare de iertări
Că-n cel mai sfânt din miruri nu pot să te cufund,
Dar tu cunoşti şi mă-nţelegi: sunt unele cămări,
Ascunse-adânc în piept, în care doar puţini pătrund.

Maximă

Cei care merg la curve sunt curve.

Traducere de poezie engleză, III

The Hound of Heaven este opera de vază a lui Francis Thompson, poet englez al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Poemul (unul atipic, ca şi autorul său de altfel) este despre urmărirea omului de către Dumnezeu şi invers. Francis Thompson a dus o viaţă obscură şi chinuită. Şi-a abandonat studiile universitare în speranţa de a deveni scriitor, dar, redus la slujbe mizere, şi-a găsit un refugiu în opiu şi a vagabondat până când poeziile i-au fost descoperite de un cuplu, care l-a şi ajutat material. A murit în urât, mâncat pe dinăuntru de opiu, boală, sărăcie şi, mai ales, de acel sentiment pe care Eminescu îl surprinde foarte bine prin cuvintele „pierdut în suferinţa nimicniciei mele”. Am tradus doar prima parte a poemului.

I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter.
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbèd pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat--and a Voice beat
More instant than the Feet--
"All things betray thee, who betrayest Me."

Am tot fugit de El, în ceas de zi şi-n ceas de noapte,
Am tot fugit de El, sub arcele ce leagă anii,
Am tot fugit de El, pe-ntortocheate
Ale minţii mele căi. Când ochii îmi plângeau, sărmanii,
Ascunsu-m-am de El, şi când voioşi râdeau.
Spre zări mai lucii am săltat
Sau, repezit, m-am cufundat
În hăuri urieşeşti ticsite de pierzanii,
De Paşii ce în urma mea veneau, veneau.
Dar în vânare nepripiţi
Şi în cadenţă neclintiţi,
Cu iuţeală chibzuită, stăruinţă regească,
Reveneau,
Şi Cuvinte se-auzeau
Ce mai aprig porunceau:
„Toate te-or trăda pe tine, cel ce m-ai trădat pe Mine.”

Exponenţii delăsării

Exponenţii delăsării sunt acei oameni cărora îţi ajunge să le arunci o singură privire, sau să le simţi un strop prezenţa, ca să îţi piară toată motivaţia de a avea o atitudine constructivă. Sunt oameni cărora nu le ajunge să fie, în sinea lor, delăsători, ci care prin simplul fapt al prezenţei instigă la delăsare. Te fac chiar să-ţi fie ruşine că ai aripi pe care vrei să ţi le desfaci, că gândeşti gânduri şi simţi sentimente, că eşti alcătuit, adică, dintr-o substanţă profund umană, şi că încerci să înfăptuieşti ceva pe baza acestei substanţe. În prezenţa lor nu se poate face, decât cu mari eforturi de strângere a siguranţei de sine şi motivaţiei de sine, nimic, decât dacă are un scop material şi adeseori meschin.

Deşi tot ce am spus până acum tinde să-i arate ca fiind goi, nu poţi să nu te întrebi cum pot fi aceşti inşi goi din moment ce au o înrâurire atât de puternică asupra mediului în care se află. Par să posede o energie tenace şi subtilă, şi prin asta o personalitate puternică. Dar nu este adevărat – forţa lor este de fapt forţa gravitaţiei, sub al cărei efect ei se află. Când un om se agaţă de altul pentru a-l trage în prăpastie, nu din el provine forţa care prăvăleşte, ci din natură, el este doar scânteia şi vehiculul acestei forţe. Aşa şi oamenii care strică locul cu delăsarea lor – masa moartă din care sunt plămădiţi este cea care face mediul să stagneze, nu o presupusă substanţă activă, întemeiată pe intelect şi voinţă, care să planifice şi să execute în mod constant o muncă de dezalcătuire.

I'm of that madness

I’m of that madness which so sweetly weaves
The threads and fabrics of the human tongue
And which forbears my mind to linger long
Before to it a swarm of fancies cleaves.

I’m of that madness that so full a song
My heart lets off, employing restless griefs,
When faces known to me like mere leaves
Are thrown by autumn winds and swept along.

I’m of that madness which inclines too oft
The souls of petty men to call it true,
For though I name it madness I but play –

A game of weakness born, when faith is soft
And I too limp the world for lies to sue,
And I bereft of hope to have my say.

Traducere de poezie engleză, II

William Wordsworth, poet englez de factură romantică, explorează în Ode. Intimations of Immortality ideea de reîncarnare, de legare a sufletului prezent de vieţile trecute printr-un lanţ al cărui capăt este Dumnezeu. Am găsit poemul într-o carte despre istoria educaţiei, capitolul Grecia antică. Platon şi ai săi considerau actul cunoaşterii ca fiind de fapt unul de amintire. deci pentru ei ideea reîncarnării era contingentă problemei educaţiei şi a învăţământului. Am tradus doar o parte.

“Our birth is but a sleep and a forgetting:
The Soul that rises with us, our life's Star,
Hath had elsewhere its setting,
And cometh from afar:
Not in entire forgetfulness,
And not in utter nakedness,
But trailing clouds of glory do we come
From God, who is our home:
Heaven lies about us in our infancy!”

Naşterea ni-e doar un somn şi o uitare:
Duhul ce cu noi răsare, Steaua vieţii noastre,
A asfinţit în altă zare,
Şi-a mers amar de drum prin astre:
Nu lipsiţi de tot de amintire
Şi nici de-a-ntregul de veşmânt,
Ci păşind pe căi de aur şi mărire,
Noi venim din Domnul, al nostru şezământ:
Cerul stă în jurul nostru în pruncie!

Despre forumuri

Internetul, acest festin al descreierării, această orgie a oligofreniei, această odă închinată vidului din ţeastă şi primatului maţelor, îşi înfăţişează în modul cel mai grăitor metehnele prin forumuri. Mi-am petrecut ceva vreme pe forumuri. Pe forumuri de muzică metal, de chitarişti, de grafică, de jocuri PC, de pipă şi tutun, de bărbierit, de studenţi etc. Mai mult ca observator decât ca participant. Am ales să le explorez deoarece aveam un dram de aşteptări de la ele, dovadă că există forumuri de la care nu am nicio aşteptare şi unde nu aş călca decât dacă am nevoie de inspiraţie pentru un psalm. Spre exemplu forumurile de sex şi dragoste. Cine apelează la sfatul pieţei publice pentru a-şi vindeca viaţa amoroasă? Drojdia, jegul, lepra, talpa, pleava, pegra, zgârciul, hoi polloi, ciururile, trânjii societăţii, desigur. Un alt exemplu de astfel de forumuri sunt cele de muzică comercială (pop, house, rock uşor etc.). Un altul sunt forumurile de creştini sau forumurile cu caracter general, unde nu se discută nimic anume. Etcaetera.

M-am întrebat bună vreme, cu o îngrijorare sinceră şi pătrunzătoare, dacă nu cumva sunt eu dereglat, descreierat, dezaxat, dezmăţat, deşănţat, dezmembrat pentru faptul că nu mă pot împleti armonios cu populaţia şi activitatea de pe forumurile pe care le-am ales să le explorez. Această stare de dubiu şi frământare a fost lucrativă pentru personalitatea mea, nu-i cuvânt, însă asta nu scuză comportamentul abject al indivizilor de pe forumuri. Pentru că am sosit, desigur, la concluzia că sunt perfect sănătos la minte şi că defectele pe care cochetam să mi le atribui mie îi caracterizează întru totul tocmai pe aceştia. Tindeam să mi le atribui în bună parte din cauza unei arme pe care ei o mânuiesc, şi anume instilarea sentimentului că eşti ciudat şi vinovat, armă specifică idiotului vulgar şi lipsit de scrupule. Dar ceasurile îndoielii de sine au fost iute măturate de credinţa de fier că de fapt am de a face cu o sumă de neanderthali (sau NETanderthali, dacă ar fi să ne luăm după terminologia jurnalistului C.T. Popescu). Şi în cele ce urmează vă voi prezenta o radiografie a animalului de forum, universal valabilă fie că respectivul e un tatuat care vomită pe la concerte, fie că e un domn venerabil şi pufăitor de pipă. Aşadar, dragilor, nedragilor şi nădragilor, cele şase reguli de fier care sintetizează firea animalului de forum:

Regula nr. 1 Animalul de forum nu are nimic interesant de spus sau de făcut, nu are pe cineva care să îl asculte, caută un loc în care să vorbească şi alţii să se facă că îl ascultă, să-l perie, să-l accepte şi să solidarizeze cu el întru mediocritate.

Regula nr. 2 Animalul de forum nu are noţiunea deosebirii între spaţiul privat şi spaţiul public, se poartă cu ceilalţi utilizatori de parcă ar fi intimii lui, iroseşte spaţiul de dialog cu remarci nule în conţinut, găseşte prilej într-o discuţie serioasă să-şi salute sau să-şi bată pe spate cunoscuţii, se poartă ca şi cum comunitatea virtuală ar fi tarlaua proprie.

Regula nr. 3 Animalul de forum nu cultivă valori autentice, nu are exigenţe vizavi de sine, nu încearcă să-şi depăşească complexele de inferioritate prin muncirea personalităţii, nu încearcă să-şi sprijine cu un temei spoiala de valoare pe care şi-o asumă, nu are nicio aspiraţie către adevăr, bine sau frumos.

Regula nr. 4 Animalul de forum formează un tot organic împreună cu celelalte animale de forum ale comunităţii, individualitatea lui derivă din regulile nescrise ale turmei, contribuţia lui la unitatea comunităţii este orbească şi necondiţionată, solidaritatea lui faţă de celelalte specimene nu are niciodată o justificare morală.

Regula nr. 5 Animalul de forum nu este în stare să poarte o discuţie argumentată logic, nu are niciun scrupul în a deforma principiile gândirii, nu are niciodată ca scop dialogul, se apără transformându-se într-un labirint de sofisme, într-un dans macabru de ocolişuri şi răstălmăciri, îşi află scut în faptul că regulile forumului sunt pură faţadă şi moderatorii sperietori de ciori.

Regula nr. 6 Animalul de forum nu are un chip al lui şi o fire adevărată, el este veşnic supus unui proces de disimulare şi de adaptare a eului la tendinţele momentului, ipocrit până la nonşalanţă, chiar şi când îndeamnă la bine joacă teatru şi chiar şi când spune adevărul motivele îi sunt corupte.

Traducere de poezie engleză

„Be near me when my light is low” este al 50-lea cânt din cele 131 ale poemului epic „In Memoriam” de Lord Alfred Tennyson, poet englez al perioadei victoriene.

„Be near me when my light is low,
When the blood creeps, and the nerves prick
And tingle; and the heart is sick,
And all the wheels of Being slow.”

Alăturea să-mi fii când mi-e pe-apus lumina,
Şi sângele de-abia se mişcă, şi nervii sfredelesc
Şi-mi dau fiori; şi fibrele din piept bolesc,
Şi ale Fiinţei roţi deprind rugina.

„Be near me when the sensuous frame
Is rack'd with pangs that conquer trust;
And Time, a maniac scattering dust,
And Life, a Fury slinging flame.”

Alăturea să-mi fii când trupul limpede-n simţire
De patimi care biruie speranţa-i încercat;
Şi Timpul praf presară ca un apucat,
Şi Viaţa scuipă foc şi pară cu-ndrăcire.

„Be near me when my faith is dry,
And men the flies of latter spring,
That lay their eggs, and sting and sing
And weave their petty cells and die.”

Alăturea să-mi fii când seva din credinţă-mi seacă,
Iar omul e o muscă din târziu de primăvară,
Şi azi e mumă, mâine-i armă sau e vioară
Şi-şi încropeşte-un mic mormânt şi-n urmă pleacă.

„Be near me when I fade away,
To point the term of human strife,
And on the low dark verge of life
The twilight of eternal day.”

Alăturea să-mi fii când mă voi pierde-n zare,
Ca să-mi arăţi sfârşitul strădaniei omeneşti,
Şi de pe-a vieţii joasă neagră buză să-mi vesteşti
Amurgul zilei cea nemuritoare.

Maximă

Una din scuzele preferate ale omului moralmente slab este să treacă un compromis inutil pe care îl face ca fiind necesar şi să treacă un act de verticalitate necesar pe care îl fac alţii ca fiind unul de care te poţi lipsi.

Din seria „Citate perfecte”

„Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari, de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aşi fi auzit de la altcineva, le-aşi fi crezut că ţin de tărîmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la Porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrîul mă uimi mai puţin decît descreierarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Dumnezeu e o bombă nucleară

"And thy commandment all alone shall live
Within the book and volume of my brain,
Unmix'd with baser matter"
["Hamlet" - William Shakespeare]

6 august 1945, Hiroshima

Avionul purtător de moarte planează deasupra oraşului îndreptându-se spre centru. Copiii şi adulţii deopotrivă se opresc din treburile lor şi înalţă privirea către cer ca să îl privească, atraşi, în mod nefiresc, de farmecul său ireal. Şiruri indiene de furnici trec pragurile caselor, alungate parcă de o forţă invizibilă. Acest insecte par să posede, spre deosebire de oameni şi în ciuda înapoierii lor faţă de aceştia, un ochi lăuntric de facultate profetică, care le deşteaptă să fugă de pasărea de fier.

Ea ajunge, neclintită din curs, deasupra inimii oraşului, care este marcată de o răscruce de râuri, şi renunţă la încărcătura satanică pe care o conţine. Se aşterne o tăcere ca în ceasul cel din urmă. Clipele trec ca-n miezul dorului. În interiorul bombei, odată ce se află aproape de pământ, un proiectil de uraniu este lansat în masa de fisiune, iar cea mai mică cărămidă a Universului îşi dezlănţuie puterea fără hotar. În Ţara Soarelui-Răsare ia naştere un nou soare. Se face lumină. Atât de puternică că toate părţile corpurilor luminate de ea devin de un alb pur, iar cele umbrite de un negru pur, şi linia care desparte lumina de umbră, cunoscută în desen sub numele de separatrice, nu are niciun strop de difuziune – nu există zonă de tranziţie între alb şi negru –, ci este conturată perfect.

Urmează un şir de drame umane cărora limba şi condeiul meu sunt prea lipsite de pietate pentru a fi vrednice să le dea botezul vorbirii. Relatarea noastră se opreşte aici. Este, într-adevăr, o înaltă datorie umană aceea de a continua relatarea, în virtutea faptului că prin sensibilizarea pe care ar produce-o un fragment din lume ar spori în bunătate, iar şansa ca istoria să-şi reia căile strâmbe s-ar ciobi la un colţ. Şi mai este o înaltă datorie umană prin a cinsti duhul celor pieriţi atât de tragic. Însă obiectul filozofic al acestui eseu stă în lumina generată de bombă:

Dumnezeu - presupunând că există - este o bombă nucleară, în sensul că sub imperiul arătării Sale mărunţişurile şi jumătăţile de măsură ale vieţii se decantează de aspectele fundamentale şi întregi la măsură, iar lucrul de căpetenie, obiectul în cauză al vieţii rămân numai acele laturi ale ei care se adresează în cel mai înalt grad sufletului nostru.

Beethoven, de Geo Bogza

      „Dacă aş sta faţă în faţă cu cel mai înalt şi tumultuos munte, şi aş putea să-l cuprind cu privirea de la poale şi până la vârf, înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să-l urc până în vârf, de o mie de ori mai înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu.

      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă aş sta în faţa celui mai vast ocean din lume, şi l-aş străbate – eu singur pe toată întinderea lui – de la un ţărm la altul, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să cobor până în fundul lui, şi aş pluti printre peşti fantastici şi tragici, devenind eu însumi fantastic şi tragic, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea scrie.

      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă m-aş afla faţă în faţă cu stânca pe care a fost înlănţuit Prometeu, şi aş privi-o cuprins de un vârtej de sentimente, iar dacă, prin miracol, l-aş zări deodată acolo şi aş vedea cum vine vulturul să-l sfâşie, şi l-aş auzi răcnind, cutremurând omenirea şi mileniile, m-aş întoarce acasă şi aş scrie.

      Dar despre el nu pot să scriu.”

Despre prietenie, partea a III-a

Stăteam eu şi mă gândeam şi aşa am descoperit o metodă de a afla cine nu îţi este prieten cu adevărat:

Gândeşte-te la toţi cunoscuţii, amicii şi prietenii tăi. Ia-l pe fiecare pe rând şi închipuie-ţi cum ar fi să-i dai un telefon şi să-i spui, mai mult sau mai puţin şăgalnic, „Uite, man, vroiam doar să-ţi aud vocea.” Dacă nu ţi se pare firesc un astfel de telefon către respectivul înseamnă că nu îţi este prieten. Sunt destui oameni cu care vorbeşti fără să ai vreun interes, doar din plăcerea de a conversa cu ei. Însă eu mă refer la ceva mai profund: lejeritatea de a vorbi cu cineva, de a-l apela din senin, fără să fie de fapt important ce vorbiţi. Nu toţi care trec acest test îţi sunt prieteni. Eu remarc doar că cei care nu îl trec nu îţi sunt.

Dintre toţi cei care s-au perindat prin ograda vieţii mele şi încă se mai află în ea doar domnul Ştiurcă se ridică la standardul aici menţionat. Vorbim rar, ne vedem rar, însă îl mai sun din când în când pe la 3 noaptea doar ca să-i prezint un fleac. Şi n-aş mai putea să fac asta cu nimeni. Nu pot să-mi explic de ce. Omul e un idiot. Unul din multele lui cusururi e hiperexcitabilitatea intelectuală. Orice idee, oricât de tembelă, dar să aibă un luciu de profunzime, îi face mintea să secrete sucuri şi ochii să i se rotească în cap de plăcere. Cunosc destui oameni mult mai inteligenţi, perspicace, raţionali şi lucizi decât el, şi totuşi pe niciunul nu l-aş putea telefona în faptul nopţii ca să-i comunic o neînsemnătate. Nu-mi cântă inima de bucurie când fac asta. Nici măcar nu-l simpatizez. Nu-mi este prieten. Însă numai cu el pot interacţiona firesc în modul acesta. Poate pentru că suntem amândoi oameni cu adevărat liberi şi destupaţi la minte. Iar doi astfel de oameni se recunosc oriunde, oricând şi oricum s-ar întâlni şi este suficient să-şi facă cu ochiul ca să-şi comunice biblioteci întregi.

Problema vlăstarului degenerat

Mă tot pătrunde sentimentul friguros al îngrijorării când văd în lumea noastră cum copiii unor oameni de vază – distinşi fie prin puterea, cuprinderea şi delicateţea intelectului, fie prin curăţenia vieţii, fie prin izbutirea în întreprinderi curajoase şi măreţe, fie prin eleganţa şi demnitatea în port şi înfăţişare - nu moştenesc nimic din calităţile ilustrei lor ascendenţe, ci sunt nişte oameni ca oricare alţii, ba chiar deşerţi, de parcă ar fi copiii unor neica-nimeni. Explicaţia principală este una singură: o neîncredere laşă şi vulgară din partea părinţilor în folosul unei educaţii umaniste în această epocă a colectivizării însemnelor superiorităţii. O neîncredere dusă chiar până în punctul abandonării oricărei speranţe. Această neîncredere este o greşeală şi o dovadă irefutabilă că de fapt caracterul lor ilustru nu este veritabil. Educaţia de tip umanist trebuie să supravieţuiască, cu precădere în ceasul deşertăciunii fosforescente în care trăim, indiferent de lipsa ei de foloase sau chiar de relele pe care le atrage asupra copilului – acesta este nobilul comandament pe care figurile de vază devenite părinţi eşuează să-l înţeleagă sau să-l aplice.

Un exemplu elocvent şi la îndemână este profesorul de filozofie pe care l-am avut la facultate, nepot al marelui Tudor Vianu. Vianu jr. jr. este, într-o sumară caracterizare, un pârţ de muscă, sub raport atât moral, cât şi intelectual. Slab la modul fătălău, incapabil să-şi stăpânească tremurul vocii când încearcă să facă linişte în sală, este greu de crezut că are curajul să se opună vreunui compromis care îi este propus. Vorbeşte în gol cu orele, nu-l ascultă nimeni. Undeva, în genunile lui, pare să se înfiripe o intenţie de a lega o punte între sine şi studenţi, dar este pe loc sugrumată de impotenţa fundamentală a firii sale.

Pentru a simula că ţine un curs interactiv, a conceput una din cele mai sinistre improvizaţii pedagogice posibile, pe care eu am numit-o „jocul de bingo filozofic”: din vreme-n vreme se opreşte din insipida lui cuvântare şi pune o întrebare. Studenţii încearcă ca la bingo să răspundă printr-o noţiune filozofică. Dintr-o diplomaţie care ar putea părea că provine dintr-o nobleţe a personalităţii sociale, dar care de fapt denotă slăbiciune morală la modul patologic, Vienuţ nu infirmă niciun răspuns, ba chiar le aprobă categoric: „Perfect adevărat!”. Însă urmează acel „...dar!”, care se întrezărea, prin care Vienaş vrea să-i spună studentului că de fapt răspunsul nu este deloc perfect adevărat, ci că ar putea să-i mai dea o încercare. Când un student aduce argumente Vivişor se face că plouă. Într-un final careva nimereşte marele pot. Apoi Vienucu-şi reia monologul. Trist, trist...

Sub raport intelectual omul are doar acea inteligenţă sterilă, sprijinită de o erudiţie neasimilată în mod organic şi de o manieră moartă de a te exprima, caracteristici ale intelectualilor de mâna a treia.

Spicul de grâu trebuie să crească sub imperiul abundent al razelor solare, inundat în lumină şi căldură; crescut în frig şi întuneric împrumută din firea ciupercilor şi sfârşeşte prin a fi una. O astfel de ciupercă este Vianu jr. jr. Mi-a povestit cândva o vecină în vârstă care a asistat la cursurile lui Tudor: glas ferm şi cristalin, sigur pe sine, întrupare a unor înalte datini dăscăleşti, stăpân pe materie şi limbă la modul absolut. Nu pot decât să asociez această imagine feerică cu imaginile, la care am fost singur martor, în care spiţa decăzută vorbeşte singură într-o sală care numai la ea nu e atentă; turuie delăsător într-o limbă păsărească şi puţinii interesaţi care o trezesc din îndelunga şi adânca ei beţie sunt răsplătiţi cu o salvă de vomă pe faţă.

De pe feţele de oameni

De pe feţele de oameni măşti de aur se destramă,
Al mizeriei negru sâmbur stă la pândă să erupă,
Ca furtuna se desface – tu, smintit, l-ai pus în ramă:
El o sfarmă cu turbare şi cu aşchii-ţi umple-o cupă

Şi să bei îţi cere seamă.

De pe chipul de prieten cad icoane în ruină -
Ţi-ai făcut din oase pensuli şi din sânge o vopsea
Şi aşa le-ai dat culoare împletită cu lumină,
Iar acuma zac în zloată, se topesc ca fulgi de nea,

Dezvelindu-ţi o jivină.

Despre critici

O realizare nu dobândeşte faimă şi glorie cu de la sine putere, adică numai prin valoarea ei intrinsecă, ci prin mijlocitori între ea şi lume, care, pentru a o face cunoscută, se folosesc de retorică, oratorie, eventual de influenţa personală, în orice caz nu de mecanisme de natură să o pună în contact esenţial cu lumea. Aşa se face că de pildă Eminescu, nici dacă ar fi fost mai desăvârşit decât a fost, nu ar fi ajuns pe piedestalul fabulos pe care se află dacă anumiţi oameni cu influenţă şi abilitate nu l-ar fi ridicat acolo. Nu ar fi ajuns cunoscut din vorbă în vorbă, ci s-ar fi cufundat cu timpul în uitare, apreciat însă de unii dintre cei care se nimereau să-l citească, dar neputincioşi în a-l face cunoscut la scară mare. Şi chiar dacă a ajuns cunoscut, aceasta fiind munca criticilor, puţini dintre cei care îl cunosc se află în contact cu el însuşi, ci ating doar fenomenul social-cultural Eminescu, care doar îi înveleşte esenţa.

Un geniu este de altfel prea absorbit de puritatea travaliului său, care se realizează prin adevăr şi întru adevăr, pentru a se sinchisi de procedeele de prelucrare a adevărului care sunt atât de necesare popularizării şi întipăririi în memoria colectivă a acestui travaliu. Tocmai aici intervin criticii, aceste curioase fiinţe. De ce sunt ei atât de interesanţi? Pentru că nu sunt nici atât de transmundani încât să fie neputincioşi şi nevoitori să comunice şi să convingă lumea, dar nici atât de mundani încât să nu poată aprecia realizările unui mare artist, să nu se poată bucura de ele şi să nu poată fi atinşi în mod autentic de ele. Criticul este caracterizat de acest echilibru fascinant. El este, într-o anumită măsură cel puţin, al lumii, al ţărânii, le face acestora jocul, dar în acelaşi timp îi pot urca în suflet, cu tot adevărul lor neţărmurit, cuvintele melancolicului Hamlet:

„O God! God! How weary, stale, flat and unprofitable seem to me all the uses of this world!”

Gândirea de tip Facebook

Facebook îi încurajează pe oameni să îşi exprime poziţia faţă de orice într-un mod lipsit de nuanţe, alb-negru, şi nearticulat. Orice lucru de pe Facebook, şi văd că din ce în ce mai multe lucruri de pe Internet puse în legătură cu Facebook, oferă utilizatorului posibilitatea de a da un like sau dislike. În felul acesta poziţia critică care chiar este justificată a cuiva este pusă pe picior de egalitate cu poziţiile critice care au ca scop doar a-l face pe utilizator să se simtă bine că vorbeşte în auzul cetăţii.

Constat că această mentalitate caracterizată printr-un „have your say” unidimensional se propagă în toate mediile Internetului, ca şi în cele ale lumii non-virtuale. De exemplu un comentator recent al blogului meu mi-a reproşat, poate sincer, că stârpesc feedback-ul negativ pe care îl primesc doar pentru că e negativ. Nu am nicio problemă cu reacţiile negative la articolele mele, după cum poate afla un ochi atent studiind istoria de comentarii de pe blog. Am o problemă cu acele reacţii care nu sunt constructive, care nu constituie un mijloc prin care se arată greşeala pe care am făcut-o, rădăcinile ei adânci, şi cum poate fi ea îndreptată, şi pe viitor chiar prevenită.

Nu am nicio problemă cu demonstraţia. Poate să mi se demonstreze şi că sunt un idiot sau un şarlatan (sau - păzească sfinţii - ambele) şi că nu am dreptul la un glas în această piaţă publică care este Internetul. Însă nu se poate demonstra nimic prin această gândire de tip Facebook – simplistă, superficială, iraţională, facilă şi comodă, unidimensională, subiectivă, neconstructivă şi anticonstructivă, egoistă, lipsită de cea mai elementară nuanţă. Şi să ştiţi că ea continuă să fie o gândire de tip Facebook şi dacă are un text de sprijin, care în general este doar o neabătută elaborare pe marginea like-ului sau dislike-ului.

Etică dăscălească

Îl ascultam într-o zi pe un profesor vorbind. La un moment dat numeşte ceva ca fiind „clar şi limpede”. Din câte ştiu eu, principiul enumeraţiei este că noţiunile înşirate nu sunt perfect sinonime, altfel toate mai puţin una sunt inutil de menţionat. Încălcarea acestui principiu poate îngreuna comunicarea, deoarece înaintezi în ascultarea discursului după ce înţelegi care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”, care dacă nu există te blochezi. Aşadar, mânat de cea mai sinceră curiozitate şi poftă de cunoaştere, m-am dus după curs la acest profesor să-l întreb care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”. Mi-a trântit baliverna că limpede e ce percepi cu sentimentele, în timp ce clar e ce percepi cu raţiunea. Ca să nu admită că a greşit, că de fapt singura diferenţă dintre „clar” şi „limpede” e că unul e cuvânt nou, pe când celălalt e vechi (deci nicio deosebire noţională), a venit cu această minciună.

Discuţia avea loc în privat, greşeala era minoră – şi-ar fi compromis infim imaginea. Dar din meschinărie a ales să îi inducă, în mod intenţionat, o falsă imagine asupra realităţii studentului său. Găsesc că genul acesta de experienţă îţi întoarce stomacul pe dos. Meschinăria şi profunda lipsă de responsabilitate. Cred că ar trebui să existe – deşi asta ar avea un efect pur decorativ şi n-ar rezolva cu nimic problemele – un jurământ hipocratic al tagmei dăscăleşti, aşa cum există pentru tagma medicilor. La învestirea în funcţie profesorul să declare:

„Prin jurământul acesta mă leg să-l ajut, aşa cum mă ajută mai bine forţele minţii şi fără să cer în schimb vreo răsplată, pe orice om care, în setea sa de ştiinţă, cere să fie vindecat de neştiinţa sa.”

Despre acţiune

„And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought.”
[„Hamlet” – William Shakespeare]

Acţiunea este una din valorile fundamentale ale umanităţii. A fi om implică în cel mai înalt grad dorinţa de a nu sta deoparte, de a alinia starea de fapt la starea pe care o consideri de drept. Ironia face că din aceeaşi umanitate din care izvorăşte activitatea izvorăşte şi o forţă opusă, o compulsie selenară, la fel de profund-umană totuşi, şi anume deziluzia. Deziluzia provine în principal din înţelegerea unei alte ironii, şi anume că lumea nu merită să se acţioneze pentru ea dacă ea este sursa a ceea ce trebuie îndreptat, şi că de fapt ea este una şi aceeaşi cu strâmbătatea. Şi nu numai că nu merită, dar, la urma urmelor nu-i foloseşte cu nimic binele care i se face, ci îi va fi ca o mână de seminţe unei stânci. Deziluzia, deşi nobilă, absoarbe vlaga şi loveşte în rădăcinile vieţii, constrângând la o atitudine de pasivitate faţă de inechităţile lumii.

Reflecţie asupra morţii, partea a II-a

„I pass’d, methought, the melancholy flood,
With that sour ferryman which poets write of,
Unto the kingdom of perpetual night.”
[„Richard III” – William Shakespeare]

Cândva, pe când dormeam, am avut un vis. Se făcea că mă lupt cu un om. M-a lovit în cap cu un topor. M-am prăvălit şi am murit. Vedeam numai negru înaintea ochilor. Eram mort şi aşteptam momentul pierderii pe vecie a cunoştinţei. Eram mort şi aşteptam de fapt să mor. Şi atunci m-am trezit. Contradicţia m-a trezit: nu poţi fii mort şi să îţi dai seama de asta. Dar în domeniul visului se poate simula realizarea acestei fuziuni imposibile şi fantastice.

Interpretarea pildei turnului Babel

Pilda turnului Babel se referă cu precădere la handicapul pe care diversitatea îl pricinuieşte activităţii de construcţie colective şi este o învăţătură de minte pentru cultura modernă – acest fenomen prin care omul caută să atingă cerul -, care, înainte de toate, a pierdut cu desăvârşire echilibrul dintre unitate şi diversitate, dintre obiectiv şi subiectiv, dintre absolut şi relativ, dintre reglementar şi arbitrar, în favoarea celei din urmă.

Oamenii nu pot să izbutească în munca lor colectivă dacă fiecare se refugiază în opţiunea personală când se caută o soluţie pentru ieşirea din impas. Prin urmare oamenii nu pot să colaboreze dacă nu se ghidează după ideea că există un singur adevăr, care să discrimineze soluţiile în funcţie de eficienţa lor. Şi cum viaţa culturală, academică şi intelectuală a unei societăţi are la bază şi un efort colectiv, este pivotal întru sănătatea şi progresul ei ca dialogul, atât de vital unei colaborări reuşite, să se desfăşoare conform unui principiu unificator – ca protagoniştii acestui efort să vorbească o limbă comună, să aibă un tipar comun de gândire, să caute consensul, şi nu nepângărirea contribuţiei individuale.

Diferenţe fine, dar fundamentale

Spuneam deunăzi că nimic nu este înjositor din ce ţine de dorinţa de a fi împreună cu un alt om şi că această dorinţă reduce şi scuză penibilul gesturilor cărora le dă naştere. Şi cu toate acestea există pe lume rasa detestabilă a oamenilor pentru care grupul înseamnă viaţa toată. Separarea de grup înseamnă secerarea firului vital. Nu se află ei foarte jos în momentul în care îşi înlocuiesc individualitatea, sau mai bine spus îşi suplinesc lipsa ei prin individualitatea contrafăcută şi artificială a colectivului? Nu este demn de tot dispreţul că sunt ca o boabă dintr-un ciorchine pe care dacă o desprinzi se stafideşte pe de îndată? Sau că sunt în stare să facă orice ca să apere cauza acelui grup, care i-a cules din nimicnicie şi le-a dat un sens în viaţă? Cum se face că este josnică adeziunea lor la grup dacă ceea ce îi mână este tocmai dorinţa de a nu fi singuri, ci împreună cu alţi oameni?

Motivul este că ei nu se feresc de singurătate, ci de izolare - a se avea în vedere această fină, dar fundamentală diferenţă. Aversiunea faţă de izolare este proprie oricărei fiinţe cu instinct de supravieţuire. A fi izolat înseamnă a fi pradă uşoară. Primele manevre pe care le face un leu când atacă o turmă de antilope gnu nu sunt menite atât să prindă un membru al turmei, cât să distrugă unitatea haitei în speranţa ca un membru să se îndepărteze complet. De aceea stă şi în firea lui homo sapiens sapiens pornirea de a fi alături de alte specimene, în absenţa cărora este mult mai susceptibil atacurilor acestor lei abstracţi care sunt necazurile vieţii.

Aversiunea faţă de izolare nu este singurul motiv pentru care oamenii aderă la grupuri. Unii urăsc cu patimă şi jind individualitatea şi regăsesc o mare plăcere în a-l obliga pe un nou membru să facă concesii de individualitate pentru a se integra. Altora singur grupul le-a spus că au valoare, că sunt deosebiţi, că nu sunt congruenţi cu gumele trotuarului, că preţuiesc mai mult decât zgârciul de pe fundul borsetei, că sunt oameni, şi nu căcat modelat în formă de om. Iar ei, din recunoştinţă, dar şi din dorinţa de a fi îmbrobodiţi în continuare cu aceste vane iluzii, oferă în schimb grupului şi propria viaţă. Însă niciun om nu caută să facă parte dintr-un grup pentru a se mântui de melancolia solitudinii, iar dacă o face, va realiza degrabă cât de zadarnice sunt strădaniile sale.

Mintea umană

Nu este mintea umană cel mai frumos şi mai grozav lucru care s-a ivit vreodată în Univers? Este un fir de praf care domneşte în răgetul furtunilor. Un strop de apă care irigă şi hrăneşte lanuri de foc. Cu braţele ei mărunte, dar puternice, munceşte şi ridică pustia. Din praful trist al zilei împleteşte cununi de flori. Clădeşte munţi din spuma care foşgăie în cuvinte, iar cu lirele ascunse printre litere redă bolta cerului în cântec. Într-o frunte veştejită de tristeţe şi de gândul morţii trezeşte şi imită trăirile celui care biruie neamuri şi subjugă regi. Cu cifra drept sabie şi litera drept stindard se caţără pe stele, îşi face scări din galaxii, străbate oceanul beznei dintr-un colţ într-altul, reduce vastele întinderi ale spaţiului la un pas de om, şi nimic nu o va opri, în bărbăţia ei elegantă şi sublimă, să treacă dincolo de capătul lumii şi să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu.

(În fond, Crângul lui Apollo este încercarea mea de a închina o lucrare de seamă minţii umane.)

Genialitate şi nobleţe

Nu există geniu lipsit de nobleţe; un porc nu poate fi un geniu.

Haideţi să construim o metaforă. Ni-l închipuim pe creator ca fiind o scoică pe fundul oceanului. Înghite un fir de nisip, se îmbolnăveşte şi plăsmuieşte o perlă. Scoica în sinea ei este un fantastic şi fragil laborator, dar pentru a reuşi să funcţioneze printre jeturi de sulf şi şuvoaie de magmă, printre dihăniile gelatinoase pe care lumina soarelui, filtrată de atâta apă, nu le-a mângâiat niciodată şi care par zămislirile unui Dumnezeu sucit şi sinistru, trebuie să fie un sistem izolat, iar în acest sens îi este indispensabilă carapacea. Acest înveliş protector este nobleţea. Nobleţea îi dă unui om disponibilitatea de a lua asupra sa acele greutăţi care sunt inerente atât actului de a deveni un geniu, cât şi celui de a înfăptui opere geniale. În nenumărate rânduri genialitatea reclamă un serios abandon de sine: în suportarea caznei creaţiei, în opunerea faţă de vulgaritatea lumii, care caută să facă rău oricui aspiră, în convingerea sinelui, deseori nesigur şi îndărătnic, că această cale poate fi şi trebuie urmată. Fără de aceste necesităţi aparatul interior care se ocupă cu naşterea frumosului scade, se ofileşte şi sfârşeşte prin a fi bicisnic. Un om nu poate fi trădat de propria slăbiciune morală în pragul înfăptuirii unei opere geniale deoarece aceeaşi slăbiciune l-ar fi prevenit să ajungă în punctul de a-şi pune problema dacă să creeze sau de a decide acest lucru.

Un gând despre Eminescu

De multe ori am senzaţia că nu este întâmplătoare falia tehnologică dintre Mihai Eminescu şi noi, oamenii din ziua de astăzi. Cum ar fi fost ca personalitatea lui incomensurabilă să ne fie înfăţişată în forma măsurată, limitată, net conturată pe care o oferă mijloacele tehnologice actuale? Cum ar fi fost să-i cunoaştem sunetul glasului sau felul în care se mişcă? Dar cum nu putem suntem nevoiţi să ne întrebăm tot timpul cum erau. Şi avem senzaţia, cu riscul de a cocheta cu supranaturalul, că o forţă superioară a stabilit ca el să trăiască înainte să poată fi întregistrat, învăluindu-l în felul acesta în aura de mister şi legendă pe care suntem înclinaţi să o socotim firească geniului. Fără îndoială că această senzaţie e nefondată, nu atât pentru că presupune existenţa supranaturalului, cât pentru faptul că atâţia şi atâţia oameni, contemporani lui Eminescu, l-au trăit pe viu, ceea ce ne face să credem, în mod absurd, că noi am fost aleşi să fim înfioraţi de misterul ceţei care îl învăluie.

Poetul, culme-a zilei

Durerea-mi cea din suflet turnat-o-am în vorbe.
Cândva făcut-au unii aceasta chiar mai bine,
Şi poate-or zice alţii la fel şi despre mine
Cum despre ai vechimii rostesc şi eu acum.
Dar focul ce-arde-n pană-mi deja îl văd ca scrum,
Alături de-alte scrumuri ce-ntinse pe-o câmpie
Înnoadă o istorie numită Poezie
Şi-n care cel ce lucră cu pana taine sfinte,
Ţesându-le cu dânsa de aur lungi veşminte
De inima îţi geme la văzul lor sublim -
Această culme-a zilei e doar un anonim.

Puterea şi adevărul

Un gânditor adevărat nu poate fi un mascul alfa.

Pentru a fi un mascul alfa trebuie să fii în stare să îi cucereşti pe cei din jur cu personalitatea ta, iar în acest sens nu este suficientă o personalitate puternică, ci este necesară şi capacitatea de a le da celor pe cale să fie dominaţi senzaţia că forţa ta interioară este de partea lor, că nu este menită să îi primejduiască în vreun fel. Unul din mijloacele principale de a-ţi opune lumea este sinceritatea, deoarece le ruinează oamenilor iluziile pe care şi le-au făurit despre ei înşişi şi pentru că dezvăluie fisuri în retorica lor publică, fisuri care le periclitează situaţia social-materială. Aşadar, sinceritatea este percepută ca o primejdie de către oameni şi a fi sincer în relaţiile cu oamenii zădărniceşte efortul de a-i face să te perceapă ca pe un aliat. Iată deci: pentru a fi un mascul alfa trebuie să nu fii sincer cu oamenii, să îi minţi, direct sau indirect, explicit sau implicit, să te prefaci.

Acum haide să vedem ce presupune a fi un gânditor autentic şi chipul în care se află în adversitate cu faptul de a fi un mascul alfa. Un gânditor autentic nu este caracterizat doar prin capacitatea de a produce raţionamente de calitate, ci este şi un om a cărui gândire se oglindeşte în maniera sa de a se purta, care este unul şi acelaşi cu gândirea sa. Pentru ca un om şi gândirea sa să formeze un întreg trebuie să iubească adevărul. Ce este un om care o viaţă întreagă a supus reflecţiei problemele şi ciudăţeniile vieţii, a jonglat cu noţiuni şi abstractitudini, a cântărit şi învârtit cifre şi litere, s-a înconjurat de cărţi şi s-a întreţinut cu învăţaţi şi a făcut toate acestea suficient de îndemânatic încât să se cheme că are o minte puternică dacă nu simte în sinea sa nicio oprelişte când încalcă în schimbul a nimica toată adevărurile de bază ale sistemului său de gândire? Cu siguranţă nu gânditor. Gândac poate.

Nu poate exista un gânditor fără iubirea de adevăr. Dar un om care iubeşte adevărul, crezând una şi făcând aceeaşi, nu poate fi nesincer în relaţiile sale cu oamenii, sau o face când nu are încotro şi, în orice caz, fără tragere de inimă, nu aşa cum o face un mascul alfa - în vederea unei desfătări vane, deci în vederea unui lucru care nu este imperios necesar. Decurge de aici că un om nu poate fi şi un gânditor autentic, şi un mascul alfa.

Însă a nu se înţelege din aceasta că un gânditor nu poate întrupa idealurile virilităţii. Poate fi un tip sigur pe sine, fermecător, abil, cu o prezenţă marcantă şi în stare de fapte. Un gânditor poate avea aceste trăsături, însă în cadrul caracterului său ele nu pot fi de natură să subordoneze grupuri.

Abandonul de sine întru filozofie

"O, reason not the need!"
["King Lear" - W. Shakespeare]

Dio Chrysostom, filozof latin al secolului I d.Hr., ajunge în colonia greacă Olbia, situată pe coasta de nord a Mării Negre, în amurgul gloriei ei comerciale. Într-adevăr, cu câteva secole în urmă, Olbia era unul din târgurile cele mai înfloritoare ale lumii antice. Principiul motor al prosperării ei era exportul de grâne, produse din belşug de solurile negre ale stepei Pontice. Erau atât de importante grânele Euxinului încât cel puţin în Atena se făceau 10 adunări pe an în vederea acestei chestiuni. Pe lângă cereale mai ajungeau în Olbia, din nordul împădurit, blănuri, miere, aur, lemn, smoală şi, foarte important, sclavi. Şi Extremul Orient îşi găsea o piaţă de desfacere aici, astfel că în Olbia, Cherson sau Panticapaeum se puteau găsi mătăsuri, mirodenii şi porţelanuri din China, India şi Persia. Dio Chrysostom soseşte într-un ceas sumbru în Olbia, redusă în dimensiuni şi hărţuită de sciţi, principalii actori împreună cu grecii pe scena istoriei antice a nordului Mării Negre, însă martora unui fenomen curios: periferia imperiului colonial grec fusese permeată de modul de viaţă din centru la câteva secole după ce în centru devenise desuet, la fel cum undele provocate de o piatră aruncată în iaz ajung la mal la ceva timp după contactul pietrei cu suprafaţa.

Dio Chrysostom îl întâlneşte pe Callistratus, un tânăr grec, care de îndată ce îl vede pe filozof respectă regula veche elenă de a nu apărea cu braţele goale în public. Chrysostom se bucură să afle de la Callistratus că e foarte mândru de originea sa greacă - deşi Chrysostom observă că purtarea sa avea consistente elemente scite şi că era mai degrabă un hibrid eleno-scit - cunoscându-l pe Homer pe de rost şi practicând curismul, într-un timp în care în Atena poeţii îşi dedicau deja lirica erotică fetelor. Deşi briciul cucerise Grecia de un secol bărbaţii din Olbia încă purtau barbă şi pe unul dintre ei care se rădea îl ridiculizau pentru că ar fi făcut-o ca să-i măgulească pe romani. Pe când Chrysostom şi Callistratus stăteau în afara oraşului şi conversau, iar mai mulţi cetăţeni se strânseseră curioşi în jurul lor, s-a dat semnalul de alarmă cum că năvălesc sciţii. Dio, având un instinct normal al autoconservării, le sugerează să meargă în oraş. Însă ei, obişnuiţi cu primejdia, doreau pe loc o discuţie filozofică. Atunci Dio, admirându-le pasiunea sinceră, le-a spus: "Dacă vă este pe plac, ce-ar fi să mergem şi să ne aşezăm undeva în oraş? Pentru că dacă ne plimbăm s-ar putea să nu audă toţi la fel de bine..."

Reflecţie asupra morţii

"Had you such leisure in the time of death
To gaze upon these secrets of the deep?"
["Richard III" - William Shakespeare]

Ultima clipă a vieţii unui om stă sub semnul unei contradicţii. Pe de o parte, omul, chiar şi în ultima subdiviziune temporală a vieţii, percepe lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, având în vedere că mintea are nevoie de o perioadă scurtă, de un fel de recul, pentru a rumega informaţiile furnizate de simţuri, putem la fel de bine afirma că omul nu percepe, întrucât nu are la dispoziţie o clipă ulterioară în care să aibă loc digestia informaţională. În clipa chiar de dinainte de a muri percepe în mod denaturat, percepe fără a percepe - dacă îmi îngăduiţi acest mic paradox -, pentru că receptează fără a procesa.

Cum o fi oare în chiar pragul marii treceri, în acea clipă infinit de precis de finală? mă întreb acum, purtat de minte acolo unde mintea îşi întoarce privirea pentru ultima dată înainte de a se stinge. Cea mai grăitoare comparaţie pe care o pot face este cea cu stadiul de nou-născut, în care omul primeşte în sine lumea din jur, dar nu se confruntă cu ea nici pe un plan raţional, nici pe unul sufletesc, astfel că e ca şi cum nu ar primi-o. Iată deci ce ironie: sub raport al manierei în care percepi singura dată când vei mai fi ca la începutul vieţii este tocmai la sfârşit.

Maximă

Cea mai mare virtute a unui gânditor este severitatea cu sine.

Genul geniului

Geniul trebuie să fie o sarcină exclusiv bărbătească. Baza frumuseţii bărbatului este robusteţea. Prin urmare ceea ce desăvârşeşte înfăţişarea unui bărbat este truda istovitoare, care îi munceşte, întăreşte şi dezvoltă trupul, conferindu-i vigoare şi soliditate. La o femeie însă baza frumuseţii nu este robusteţea, ci delicateţea, ceea ce face ca travaliul fizic prea intens să îi bătătorească înfăţişarea, în acest fel compromiţându-i-o.

Aceleaşi lucruri care sunt valabile pentru trup sunt valabile şi pentru spirit. O femeie nu trebuie supusă la truda barbară în care constă genialitatea. A fi un geniu presupune a suporta apăsări cosmice, a pleca urechea la uruielile abisului; presupune excese monstruoase ale gândurilor şi sentimentelor, care lovesc cu ferocitate în seninătatea vieţii. Mai presupune groaza de a te afla undeva sus, sus de tot, deasupra pământului şi cerului, suspendat în vid pur, luând pulsul intim nimicului din care este făcut totul. Şi a trăi toate acestea cu limpezimea cinică şi necruţătoare a unui diamant.

Nu ştiu dacă o femeie poate sau nu să ajungă la asemenea terori şi să le suporte, însă ştiu că trebuie să nu ajungă să le suporte, şi nici să le suporte. Ceea ce desăvârşeşte frumuseţea lăuntrică a unei femei este tocmai prezenţa ei florală şi sprinţară, nebătătorită de frământări metafizice paroxistice. Prezenţa unei femei trebuie să fie un dans văzut printr-o perdea de mătase, un roi de petale care dansează în vânt.

Şi ar fi nepotrivit, ba chiar de prost-gust, ca un geniu să invoce, întru amor şi izbăvirea de singurătate, o genie. Ar fi homosexualitate.

Vârfuri şi drojdii

Natura are capriciul de a distribui în mod inegal zestre spirituală indivizilor umani. În ciuda discrepanţelor sociale pricinuite de acest fapt, nici progresul, nici măcar o stagnare armonioasă nu ar fi posibile dacă oamenii ar avea cu toţii aceleaşi aptitudini şi înclinaţii. Una din condiţiile necesare progresului, sau unei convieţuiri stagnante armonioase, este diviziunea socială a muncii. Nu eu îmi cresc grâul, ci ţăranul o face pentru mine. Nu eu îmi fac pantofii, ci pantofarul. În cazul unei catastrofe la centrala atomoelectrică, nu eu sunt cel care mişună pe acolo cu aparatul Geiger în mână, ci inginerul de fizică nucleară. Singurul mod în care mă amestec eu în munca acestor oameni este unul indirect – îi plătesc, direct sau indirect (prin intermediul statului), cu banii pe care îi câştig de pe parcela mea de muncă, pe care sunt specializat, şi în care ei la rândul lor se amestecă doar indirect – susţinându-mă financiar cu o fracţiune din câştigurile lor.

Este limpede că e foarte necesară nu numai o diviziune socială a muncii, ci una cât mai eficientă. Şi ce altceva ar fi mai folositor în acest sens decât ajutorul naturii, care să-l facă pe om din naştere predispus specializării pe care o va urma? Dacă nu ar exista acest ajutor timpul petrecut în facultăţi şi ucenicii s-ar dubla. Expertul ar fi mai susceptibil greşelii. Nu ar exista genii, şi de fapt omenirea s-ar afla într-o continuă epocă de piatră, într-o orânduire primitivă la care s-ar adăuga şi răul nedreptăţilor sociale. Dacă natura însă împiedică această stare de mediocritate universală şi îi face pe unii să fie apţi în spirit şi meşteşug, iar pe alţii nu, se naşte o altă problemă: trufa şi invidia. Unii oameni săraci în zestre îi vor pizmui pe cei bogaţi, care la rândul lor – unii dintre ei, nu toţi – vor fi mişcaţi de impresia că sunt buricul pământului văzând plebea care nu le ajunge nici până la talpă.

Trufia şi invidia sunt feţe ale aceleiaşi monede, sentimente complementare şi care se alimentează reciproc – când un om este trufaş aţâţă invidia altora, dar şi când un om este invidiat simte impulsul de a fi trufaş. Celui căruia îi stă în fire să nutrească invidie, îi stă în fire să nutrească şi trufie. Însă există un sentiment care poate domni într-o societate şi care le biruie pe acestea două – sentimentul unităţii prin rezervorul de talent al naturii. Dacă oamenii conştientizează că zestrea spirituală nu este un merit personal, ci că provine dintr-un fel de vistierie universală, dispar trufia şi invidia, pentru că ambele au la bază impresia de merit personal. Nu pot fi trufaş din pricina darurilor mele dacă ştiu că ele mă preced şi au fost cândva exterioare mie şi nu pot fi nici pizmătareţ pe cineva pentru darurile sale dacă ştiu că ele ar fi putut fi la fel de echitabil ale mele.

Vis

Se face că urc pe un deal. Se aude un zgomot de pe culme, nu ştiu ce este pentru că nu am ajuns acolo. Îmi pare că sunt copii care se joacă. Soarele mai are un pic şi asfinţeşte. Se vede zarea portocalie şi deasupra ei fâşii mov de nori. Ce-or căuta copiii ăia acolo? Asta dacă sunt copii. Mi-o fi jucând vântul feste. Nu, imposibil. Trebuie să fie copii, îmi aminteşte prea bine de grădiniţă larma lor.

Nu sunt pietre, buruieni sau copaci care să-mi stea în cale – panta dealului e netedă. Când termin de urcat picioarele mă dor un pic. Le simt că fierb uşor. O senzaţie deloc neplăcută. În sfârşit îi văd pe copii. Ce caută pe deal? Sunt mulţi, câteva zeci. Se joacă, fără să facă nimic concret. Mai mult se agită, dând impresia de joc. O fi o grădiniţă în pustie? Nu, mai degrabă o excursie. Atunci unde sunt profesorii îndrumători, sau măcar părinţii? Nu pot să fi ajuns de unii singuri aici. Trebuie să fie cale lungă. Cale lungă de la ce? De la civilizaţie, de la cel mai apropiat oraş. Sunt clar copii orăşeni. Au haine de orăşeni. Comportamentul lor dă o senzaţie de burghezie. Cum de au ajuns în mijlocul pustiei? Cel mai bun lucru este să-i întreb chiar pe ei. Nu mă atrag deloc, dar trebuie să o fac.

Mă apropii de mijlocul culmii, unde sunt îngrămădiţi. Niciodată nu m-am descurcat cu copiii. Îmi vine greu mai ales acum, când un fior de nelinişte faţă de toată scena îmi urcă pe ceafă. Nu înţeleg nimic din ce văd. Cât timp o fi trecut de când eram la poale? Soarele trebuia să fi asfinţit de tot până acum, dar continuă să se afle pe cer, colorându-l cu portocaliu. A trecut mai bine de jumătate de ceas de când eram jos.

Ei mă văd şi încep să se împrăştie. Se îndepărtează toţi de mine. Văd că încearcă să formeze un cerc în jurul meu. După ce fiecare şi-a ocupat locul în cerc încep să danseze. Joacă un fel de horă. E straniu cum reuşesc să se sincronizeze. Odată la câteva clipe fiecare sare pe un picior şi ridică în aer mâna opusă. E straniu cum fiecare îşi păstrează o ţinută demnă şi rigidă când dansează. Arată ca nişte adulţi. Dar nu sunt. Sunt mici şi copii şi au candoarea specifică vârstei fragede. Şi totuşi se comportă ca nişte adulţi. Mă tulbură asta. De-abia mă pot ţine pe picioare. Nu e vina mea că s-au îndepărtat de mine. Adică nu e vina neputinţei mele de a interacţiona cu copiii. Orice aş fi făcut s-ar fi dispus în jurul meu şi şi-ar fi jucat ciudata horă.

Unul dintre ei se distinge între ceilalţi. Pare să le fie lider. Nu se mişcă altfel, nu arată altfel decât ei, ocupă acelaşi loc ca ceilalţi. Dar către prezenţa lui par să conveargă prezenţele celorlalţi. Şi atunci îl văd cum părăseşte hora, care îi umple repede golul. Vine spre mine, cu acelaşi mers matur, ireal de matur. Am din ce în ce mai tare impresia că totul e un ritual, în care am şi eu un rol. Ajunge în faţa mea şi se opreşte. E un copil perfect, ca cei aleşi să pozeze în reviste, chipul lui nu are niciun cusur. Are acea frumuseţe de plastic pe care o cultivă publicistica. Mai puţin mirosul sinistru de stârv care îl învăluie. Mai puţin ochii – şi îmi scapă un urlet. Ochii lui sunt negri în întregime. Mă dau în spate şi urlu de spaimă ca un prunc. Sunt înspăimântat de parcă aş fi acoperit cu gândaci mari. Nu pot să-mi înfrânez nicio pornire. Cad în fund. Încerc să mă târăsc departe de el.

Dar el nu schiţează niciun gest. Şi mă opresc şi eu, iar spaima mi se mai domoleşte. De ce să fug dacă nu intenţionează să-mi facă niciun rău? Şi cum altfel să scap de pe acest deal dacă nu mă las în vreun fel pe mâna lui, ca să aflu ce se întâmplă? El pare să înţeleagă şi se apropie. Din cum se apropie degajă un respect faţă de mine. Asta reuşeşte să mă calmeze. Ajuns lângă mine - eu stând pe iarbă, în capul oaselor – îşi sfâşie pantalonii, iar eu aflu sursa mirosului oribil: o rană uriaşă îi brăzdează pulpa. E într-o stare avansată de cangrenă. Pielea din jurul ei arată umplută cu aer şi e neagră cu mov.

Mă priveşte pătrunzător, cu aceeaşi reverenţă pe care nu ştiu să fi făcut ceva ca să o merit. Ochii lui negri mă întorc pe dos. Sunt mari, mari şi sticloşi, şi reflecţia de lumină de pe ei este de un alb pur. Îmi tot mut privirea de la ochii lui la rana de pe picior. I se vede ţesut viu, pe cale să fie otrăvit de necroză. Apăsând pernele de aer ale cangrenei face să izvorască din rană puroi. Apoi îşi face palmele căuş şi lasă lichidul galben şi vâscos să curgă în ele. Se aşează în genunchi şi apleacă spatele şi capul înaintea mea. Răsuflarea mi se înteţeşte sălbatic. Ridică palmele deasupra capului, închinându-mi puroiul său.

Înainte să pot reacţiona simt o atingere pe mână. Este o fetiţă în dreapta mea. Ceilalţi continuă să danseze în jurul nostru. Ea mă atinge cu mâna pe antebraţ. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, ca nişte picioare de păianjen, şi îmi trasează cu ele arabescuri pe piele.

„Ia nenea şi bea că ai obosit urcând.” mi-a spus ea arătând spre pocalul cu puroi pe care mi-l încropise băiatul. „Astâmpără-ţi setea.”

Sunt atât de încremenit de spaimă şi oroare încât nu pot face nimic. Greaţa îmi dă convulsii. Aş vrea să fug, dar nu pot face nimic, nimic. Şi acum mai apare o fetiţă, în stânga mea. De ce-o ţine mâna ascunsă la spate? Ce cusur fizic o fi având? N-are deloc mână? Sau poate că în loc de mână are doar osul, acoperit cu câteva petice de carne. Sunt uşurat un pic: se întoarce cu spatele şi văd că ţine un ursuleţ. Apoi se întoarce spre mine, ascunzându-l din nou.

„Ajută-mă nene să-mi găsesc jucăria. Am pierdut-o şi nu ştiu unde e.”

Şi apoi se întoarce din nou, arătându-mi ursuleţul. Îl ascunde din nou şi îmi cere să i-l găsesc. Nu poate fi atât de proastă încât să creadă că nu-l văd. Şi totuşi încearcă să mă manipuleze, în felul acesta ridicol de stângaci. Atunci mi-am dat seama ce face. Se preface că încearcă să mă manipuleze, aşa cum face oricine când are pe cineva în putere ca să-l slăbească: ştie că manipularea nu funcţionează, fiind prea stângace, dar şi că nu poate fi oprită deoarece supusul este dominat, dând astfel impresia că manipularea funcţionează, şi în felul acesta supusul este umilit. Şi continuă să-mi arate ursuleţul şi pe urmă să-l ascundă, implorându-mă să i-l găsesc, având un zâmbet lucid şi batjocoritor pe faţă. Iar eu, vlăguit de spaimă, neputând schiţa niciun gest, dau impresia că reuşeşte să se joace cu mintea mea.

Copiii au întrerupt hora şi vin să se strângă în jurul nostru. Şi acum văd – şi încep să urlu de parcă aş fi pe moarte – că niciunul nu are o înfăţişare de copil, ci că toţi au defecte de coşmar. Unii sunt chei, în afară de câteva fire de păr alb, care le curg peste faţa de copii. Alţii au dinţi mici şi depărtaţi, negri de mizerie, şi le curg balele. Pe alţii pielea este galbenă şi umflată, şi din loc în loc, ca vărgăturile pe blana unui tigru, crăpată, lăsând să se vadă carne vie. Mai sunt unii care nu au faţă, arată de parcă ar fi avut cândva o faţă de plastilină pe care o palmă le-ar fi smucit-o. Unii urlă, alţii latră, alţii schelălăie ca nişte hiene. Alţii vorbesc articulat şi fluent, de parcă ar fi oameni în toată firea, iar vocile lor perfecte mă fac să mă cutremur şi mai tare.

Toţi parcă vor ceva de la mine. Se suie pe mine şi trag de mine. Mă zgârie şi îmi rup hainele. Îmi acoperă faţa cu mâinile şi mi le bagă în gură şi urechi. Până acum m-am gândit că nu pot să-i atac pentru că sunt copii, dar m-am înşelat. Nu merită trataţi ca nişte copii, pentru că nu sunt ca nişte copii. Mi-am învins spaima şi lovesc o fetiţă. Pumnul meu trece prin ea şi văd că e făcută din praf. Îmi mişc pumnul în toate părţile şi se disipă şi restul trupului ei. Apoi dau şi în ceilalţi şi se surpă şi ei ca nişte castele de nisip. Se surpă şi din cei în care nu dau. Puţinii care au rămas se opresc din a trage de mine şi văzând soarta celorlalţi o iau la fugă, dar prefacerea în pleavă nu-i cruţă nici pe ei, şi ajung cu toţii o pleavă şi îi ia vântul.

Mă ridic în picioare şi scutur de pe mine praful care a rămas din acei copii. La picioarele mele văd palmele făcute căuş, retezate de restul trupului, şi puroiul care încă stă în ele, în continuare îndreptate spre mine, ca şi cum ar vrea să-mi aducă ofrandă conţinutul lor. Se desprinde din ele, încet-încet, câte un fir de nisip, şi în felul acesta se împuţinează, ca o ţesătură pe care o descoşi trăgând de un fir. La urmă, după ce palmele s-au evaporat, rămâne doar puroiul, care se scurge pe pământ şi este absorbit de el, lăsând în loc un pâlc de arsură. Soarele încă se străduieşte să asfinţească, undeva în zare, colorând cerul în portocaliu şi norii în mov.

Cugetare

Cel mai mare rău pe care o ţară necivilizată i-l poate face unui om de spirit este să-i inculce convingerea că nu există nicio ţară civilizată şi că, de fapt, civilizaţia nu este posibilă.

Cât aş vrea

Cât aş vrea cu aleanuri să încarc
Corăbiile ce-alunecă pe mare,
Să mi le poarte-n depărtata zare
Până se pierd pe-al lumii veşnic arc.

Nici n-aş căta o altă alinare
Decât în ăst periplu să le-mbarc,
Să părăsească-al fiinţei mele ţarc
Şi să-şi croiască prin furtuni cărare.

Aho, aho, năieri munciţi de valuri,
Nu-ntoarceţi tâmpla de la ruga mea!
Acum că soare urcă dintre dealuri

Şi n-a rămas pe cer o altă stea,
Iar marea lin se clatină pe maluri,
Aminte luaţi de biata rugă-a mea!

Sonetul vulcanului

Şuvoaiele de flăcări se adună,
Din adâncimi, din inimă de piatră,
Răsuflă foc în tumultuoasa vatră
Şi-un cânt crescând de foc din ele sună.

A rău augur pe munte lupii latră:
Căci şi-a gonit a norilor cunună
Şi a urzit din fumuri peste lună
Şi peste cer o cenuşie natră.

În munte-un dor de vrajbă mână focul
Şi vrea să sfarme trupul său de stâncă.
În munte-acum îşi face flama jocul

Şi cu o voce clară şi adâncă
Îi spune că i s-a sfârşit norocul
Şi-i strigă-n mii de ţăndări să se frângă.

Ai văzut vreodată...

Ai văzut vreodată ieşind dintr-un desiş de brazi un cerb? Falnic cerb, echivalat în port numai de muntele pe care îşi face veacul. Eu unul n-am văzut, dar pot să mi-l închipui - ieşind iarna din pădure, încărcat cu promoroacă. Ţi-l poţi închipui răsuflând, umplând văzduhul rece cu abur? Mai mult, gândeşte-te la fulgii de nea care cad prin răsuflarea lui, la cum se topesc imediat ce pătrund în volumul de aer generat de nările sale regeşti. Şi acum gândeşte-te că asta este, în timpul fără început şi sfârşit, şi lumea noastră şi cele pe care nu le ştim - fulgi de nea care se topesc în răsuflarea cerbului.

Cogitaţie

Când un om îşi pierde încrederea în educaţie şi învăţământ, îşi pierde speranţa în umanitate.

Mă dor darurile

Mă dor darurile care nu-mi rodesc –
Lăuntrici arbori vor să se dezvolte,
La cer să suie mari şi mândre bolte,
Ca-ntreg pământul s-ajungă de-l umbresc.

Degeaba-n sânu-mi cat să se revolte
Şi pielea-i moale cu jind o scrijelesc –
A lor viteze crengi la trunchi se-napoiesc
Şi-n loc de stele, frunze-au să recolte.

Şi ce-or găsi-n afara mea, în lume?
Ajunge-vor doar stâlpii unei biete case
Sau vor sfârşi ca cârjă unui nume.

Ca robi se vor căzni în ţeluri joase,
Visând în van la aştri şi la spume -
Al lumii preţ e funcţie de foloase.

Despre gloată

Gloata este o mulţime de oameni care reacţionează, deşi este posibil să nu se cunoască deloc între ei, în mod spontan şi sincronizat, de parcă s-ar fi organizat temeinic din timp, la întâmplări care periclitează interesele şi valorile josnice pe care ei le au în comun. Este interesant cum o mulţime care se consideră a fi opusul gloatei, adică o elită, se poate dovedi, dată fiind apăsarea butonului potrivit, a fi o gloată. Unei comunităţi de academicieni de pildă, atunci când i se demonstrează elocvent şi corect o teorie care le zguduie din temelii universul ştiinţific, poate reacţiona, aparent dintr-un conservatorism care frizează obtuzitatea, de fapt din pur interes de păstrare a propriei poziţii, cu proteste exprimate prin răbufniri şi chiuituri, care nu se diferenţiază prea tare de comportamentul de stadion, şi care, repet, izbucnesc toate în acelaşi timp. Esenţa gloatei este capacitatea indivizilor care o constituie de a deveni instantaneu un singur organism atunci când le sunt atacate interesele sau valorile.

Voi da şi două exemple din experienţa mea personală - care sunt, da, aţi ghicit, din relaţia mea, mai degrabă furtunoasă decât armonioasă, cu facultatea mea:

Se făcea că îmi susţineam proiectul în faţa unei comisii şi a vreo o sută de colegi de an. În cadrul discuţiei pe care am avut-o cu profesorii s-a pornit o polemică în legătură cu o exprimare din cerinţele subiectului. Mai exact, subiectul cerea ca în locuinţa pe care am avut-o de proiectat să apară tipul cutare de baie sau tipul cutare de baie. Iar profesorii mi-au sesizat că n-am pus ambele tipuri de băi, de parcă în cerinţă ar fi scris nu "sau", ci "şi". De pe la a doua contrareplică a mea (nu m-am lăsat până nu le-am băgat pe gât punctul meu de vedere, corect de altfel) a început să se işte printre colegii mei, care doar asistau, o zarvă de norod, o vuire de neamuri multe, o agitaţie de împărăţii pe care le mănâncă rău de tot în cur, de fiecare dată când dădeam o nouă contrareplică. Minunat sincronizată această agitaţie, care se manifesta cu mecanicitatea unui puls de radar, de parcă constituienţii gloatei nu ar fi acţionat din voinţă proprie, ci ar fi fost vehiculele voinţei gloatei. Nu mai este nevoie să zic că la orice replică nouă a mea, glasul mulţimii era înteţit, astfel că replica mea finală (a cincea sau a şasea), prin care le-am şi dat le-coup-de-graçe dăscăluţilor, a generat un asemenea vuiet cum mai poate genera numai un stadion când se dă gol prin foarfecă de la 80 de metri în finala cupei mondiale.

Care erau interesele josnice pe care le aveau în comun colegii mei, probabil că vă întrebaţi acum. Primul dintre ele provenea din faptul că nu respectaseră cerinţele subiectului în realizarea proiectului, nu la nivel de chichiţă, aşa cum era vorba în polemica mea, ci în chiar liniile generale pe care le impunea subiectul, ajungându-se, ca de obicei, la tot soiul de ieşiri mult pe arătură. Prin urmare, aveau tot interesul să se treacă cu vederea că subiectul acela, amărâtul de el, 'ca-i-ar mămuca guriţuca lui, avea şi el nişte cerinţe, nişte reguli de respectat. Iar polemica mea impunea tocmai direcţia opusă.

Un alt interes provenea din maniera mea făţişă de a dialoga, de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce nu concordă cu dorinţa colegilor mei, privitoare nu numai la acel proiect, de a se ascunde adevărul, de a se cuvânta aproximativ, trunchiat, tacticos, cu ocolişuri uleioase, uneori de-a dreptul de a se minţi, alteori de a se tăcea în stil de oaie senilă. Maniera mea de a discuta era un afront la două valori sacre ale colegilor mei: ipocrizia şi părelnicia ("Trăim într-o lume de doublespeak", ca să-l citez pe domnul Vicuslusorum, un con-blogger).

Celălalt exemplu pe care spuneam că-l voi expune este tot despre o polemică, la care de data asta participau şi colegii mei. Se făcea că la un curs profesorul a adus un tânăr regizor ca să vedem şi comentăm un scurt documentar pe care îl făcuse. Documentarul, la bază un interviu cu două copile, orfane şi adoptate, despre ce înseamnă pentru ele "mamă", era o crimă, pe de o parte pentru că producătorii n-au cerut consimţământul tutorilor fetelor, pe de alta pentru că le exploatau, în mod cinic, pentru a obţine nişte confesiuni de natură destul de intimă. Întrebaţi ce credem eu am răspuns că e o crimă, ceea ce a iscat aceeaşi hărmălaie în ton cu grădina zoologică printre colegii mei, care mi-a curmat putinţa de a-mi argumenta verdictul. Interesul era al doilea de la primul exemplu: dorinţa ca adevărul să nu fie dat în vileag. Adevărul pe care l-am spus eu nu-i ameninţa pe ei cu nimic, însă stabilea un precedent. Nu aveau niciun interes să se înceapă să se spună adevăruri. Adevăruri cum ar fi faptul că 80-90% dintre ei sunt nişte animale, care nu au habar dacă sunt vii sau morţi, darămite ce este, măcar aproximativ, arhitectura. Această şleahtă de ardipiteci, australopiteci, parantropi, neandertali şi cro-magnoni, această congregaţie de figuri sinistre nu merită nici măcar un mormânt la marginea drumului, pentru felul deliberat şi cinic în care ocupă şi sufocă un loc la care nu au temei nici să viseze.

Cugetare

Una din cele mai mari indignităţi şi vulgarităţi la care un om îşi poate supune viaţa sufletească este dorinţa de a face tristeţea să dispară nu prin împlinirea golului care o provoacă, ci prin a-i amuţi glasul ruptă de pricina ei, tratată de sine-stătătoare.

Cuvintele lui Dumnezeu

"Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers,"
["Rugăciunea unui dac" - Mihai Eminescu]

Să presupunem că există Dumnezeu. Cuvintele pe care le rosteşte trebuie că pot avea capacitatea de a-l converti, exclusiv prin forţa lor intelectuală, pe un om gol, dedat pierzaniei, la o condiţie de autenticitate. Dumnezeu stăpâneşte în aşa măsură adâncimea înţelesurilor şi legătura dintre înţeles şi expresie încât acel om va lua seama la spusele Sale nu pentru că i-ar fi utile cu ceva, nu pentru că i s-ar adresa lui, personal, în mod intim, nu pentru că ar fi sedus de oratorica cu care sunt glăsuite, ci pentru că sunt adevărate, pentru că sunt foarte adevărate, pentru că pătrund în gândirea lui, în ciuda înapoierii ei, şi i-o activează într-un asemenea chip încât ea se transpune în voinţă, şi din voinţă în acţiune, adică îl determină să înfăptuiască lucruri concrete în virtutea înţelesurilor care i-au fost comunicate.

Poeţii se străduiesc şi ei să descopere aceste cuvinte formidabile, de o intensitate literară şi umană sălbatică, însă până acum nu au reuşit, întrucât nu există până acum vreo operă pe care firile superficiale să n-o trateze cu indiferenţa care le este atât de caracteristică, ca şi cum acea operă ar fi un fleac, vrednică la modul absolut de a fi trecută cu vederea.

Iar Dumnezeu tocmai asta poate reuşi: să-Şi ducă spusele la acel nivel de desăvârşire a cuvântării la care oamenii goi să ia seama la ele, să le asculte cu întreaga lor fiinţă încordată la maximum. Şi mai mult decât atât: să îi facă pe aceşti oameni să îşi dorească să îşi părăsească condiţia pentru a atinge condiţia mai înaltă pe care spusele lui Dumnezeu o desluşesc.

Aceste cuvinte însă pot fi concepute numai de către Dumnezeu, nu pentru că sunt privilegiul Său natural, ci pentru că numai Dumnezeu are capacitatea intelectuală şi mecanismul exprimării atât de performante. Nu faptul în sine de a fi om te face neputincios să concepi această cuvântare, ci faptul, inerent condiţiei umane, de a avea o minte slabă.

Cum îşi mai poartă

Cum îşi mai poartă lumea-n aer nasul -
Polei bogat îi veşmântează râsul,
De tâlcuri vechi parcă-i e plin surâsul
Şi sigur îi mai curge dânsei glasul.

Gândeşti că n-a ştiut vreodată plânsul
Sau că îi poate să se-ncurce pasul,
Nu că în suflet plin cu-otravă-i vasul
Şi nici că răgetu-i ascunde fâsul.

Eu precum sunt m-arăt în faţa voastră -
Un miez de-amar, o palidă epavă,
O pânză ciuruită de furtună;

Căci eu şi dor şi veac şi zarea-albastră
Mi le-am urcat pe şalea mea firavă.
Ce mă-ntrebaţi de ce nu-mi merge strună?

Despre facultate şi studenţie

Puţine lucruri pot fi mai frumoase decât facultatea şi activitatea studenţească, dar sunt şi printre puţinele lucruri care pot atinge paroxismul urâtului. Ce trebuie să fie o facultate? Trebuie să fie un loc unde oamenii se strâng, mai atenţi, mai receptivi şi mai deschişi către comunicare decât sunt de obicei, spre a-şi îmbogăţi intelectul şi cultura. Un loc unde se formează în mod spontan şi organic conversaţii serioase pe marginea unor subiecte cu greutate. Un loc unde domneşte o atmosferă pătrunsă de linişte, bun-gust şi inteligenţă.

Şi ce este în fapt o facultate, de pildă facultatea mea, institutul de arhitectură şi urbanism? Facultatea mea este un loc transfigurat din cap până-n picioare de duhul pământos al Banului. În facultatea mea oamenii vin în scopul expres de a-şi asigura un viitor, de a câştiga bani, iar această intenţie materială şi materialistă le subminează intenţiile de orice alt tip (nu că aceste intenţii ar fi existat vreodată şi ar fi întâmpinat rezistenţă la a fi subminate). Spiritualitatea lor nu este distrusă de intenţiile lor lumeşti, ci de un soi de întârziere sentimentală şi intelectuală, întâlnită la majoritatea, care îi face să gândească şi să se comporte ca nişte copii, şi din cauza căreia orice problemă serioasă care este ridicată este ţinta unui jet acid de băşcălie, asezonată cu vuiet de stadion şi onomatopee care mai de care mai pestriţe.

Facultatea mea este pe bună dreptate un muzeu de onomatopee de clasă internaţională. De cei doi ani în care mă aflu în ea nu trece zi în care să nu resimt, atunci când merg pe holuri, un şoc proaspăt ca-n prima zi din cauza sunetelor pe care le aud. Uneori mă simt ca Alexander von Humboldt, care în expediţiile sale de pionieriat pe Amazon, trebuie să fi fost tare mirat de macacii care urlau pe deasupra capului său. Da, macaci. Maimuţele alea mici şi agile, care sar din copac în copac. Ei bine, cu asta se compară experienţa de a merge pe holurile facultăţii mele, cu diferenţa că holul nu este Amazonul, facultatea mea nu e Brazilia, colegii mei nu sar din copac în copac, iar Alexander von Humboldt este mort de o grămadă de timp, însă esenţialul este acelaşi: comportamentul animaloid. De la grohăieli şi chiţăieli la hlizeli şi hăhăieli, de la schelălăieli şi scălămbăieli la plescăieli şi râgâituri. Băşini încă nu am auzit, recunosc. Poate că sunt eu virulent în critica mea, însă îi dau cezarului ce-i al cezarului: băşini încă nu am auzit (şi subliniez în mod discret acel "încă"). Sistemul digestiv-excretiv (excretiv, excretor, nu ştiu exact cum se spune - poate ne ajută cineva de la medicină?) nu a devenit încă o armă în arsenalul sonor al studentului-arhitect.

Ceea ce şochează şi mai tare şi este cu adevărat grav este lipsa unei atitudini răspândite de critică, a unui contra-curent împotriva mitocăniei. Singurele forme de rezistenţă sunt excepţii dureros de singulare, celule de partizanat care activează în munţi şi se hrănesc cu ierburi şi ciori. Nu numai că nu există o mişcare critică, dar există o stare omniprezentă de acceptare, de lăfăială în această înapoiere morală cu iz paradisiac. Un soi de "e uman s-o dai în atmosferă. Fără inhibiţii că nu suntem babaci sau tocilari." În facultatea mea râgâiturile căzute în mijlocul cursului sunt de natură să creeze o rumoare de bună-dispoziţie şi lejeritate a inimii.

De altfel în facultatea mea nimeni nu este susceptibil falimentului moral. Poţi să fii profesor şi să faci o afirmaţie ca peste 10 minute să te autocontrazici grosolan. N-o să bage nimeni de seamă, şi dacă o să bage n-o să fie nimeni deranjat nici cât negru sub unghie, şi dacă o să fie n-o să crâcnească de teamă să nu-i sufere nota, şi dacă o să aibă totuşi verticalitatea să protesteze o să sune neconvingător şi ca un fâs, şi dacă n-o să sune aşa, ci va fi un războinic-poet, sunt toate şansele ca profesorul, fiind un campion al lipsei de fair-play, să-i curme fără mare efort avântul, şi dacă n-o să i-l curme, ci va fi făcut cu ou şi cu oţet de războinicul-poet, ei bine, s-ar înfăptui o victorie a nobleţei asupra porceniei, însă din păcate războiul n-ar fi câştigat şi ar fi maximum o victorie simbolică. Majoritatea se blochează la prima verigă oricum, adică nu bagă de seamă, prin urmare statutul profesorului va rămâne în picioare, oricât măgării ar comite.

Există destui inşi în şcoala mea, şi profesori şi studenţi, pasionaţi de arhitectură. Însă conform vechii zicale englezeşti "iadul este pardosit cu intenţii bune". Trebuie să ai şi un intelect echilibrat şi consistent, şi o cultură elementară pentru a fi în stare să fii un bun profesionist în orice domeniu, cu deosebire în arhitectură. Şi trebuie să ai ceva şi mai important - o curiozitate universală, îndreptată nu doar către arhitectură, ci către orice aspect al vieţii, mai ales către cele generale. Iar tocmai această curiozitate nespecifică pare să le lipsească arzător oamenilor din facultatea mea.

Această pasiune pentru arhitectură, păcătos cum poate rodi, pare să nu se poată manifesta sub formă colectivă. Adică se află la un loc mai mulţi oameni cu aceeaşi pasiune; de ce nu încep să discute despre asta? Aşa ar fi firesc. Există două răspunsuri plauzibile:

1. aversiunea faţă de subiecte elevate şi rigoare a dialogului
2. de fapt nu au pasiunea pentru arhitectură

Probabil că ambele sunt valide. Cert este că nu se discută temeinic, nici măcar cu de-a sila. Discuţiile sunt nişte simfonii macabre de râsete de plastic, un "balamuc multicolor şi soios" (în cuvintele lui C.T. Popescu despre altceva, dar sunt relevante). Se discută despre totul, dar totuşi despre nimic. Şi, parafrazândul pe Eminescu, toţi vorbesc, dar nimeni nu ascultă. Fiecare are o replică de dat în discuţie, opiniile sunt diverse precum găurile-n fund, însă niciun participant nu pare să aibă vreo tangenţă profundă cu replicile celorlalţi.

Nu mă apuc să disec măgăriile profesorilor. Ar trebui întâi să aştern o hartă imensă, o viziune de ansamblu în care să organizez măgăriile pe căprării, apoi s-o pigulesc pe fiecare în parte, ceea ce m-ar scârbi cu asupra de măsură, scârbit deja cum sunt de toată situaţiunea. În plus am făcut asta, extensiv şi intensiv, în alt articol.

Mă doare sufletul văzând deşertăciunea facultăţii mele. Ca să poţi avea acest sentiment trebuie să fii astfel structurat încât frumuseţea artei şi cunoaşterea să-ţi dea o adâncă stare de bine. De aceea mulţi nici nu sunt în stare să conceapă cum este posibil să ai acest sentiment, mai ales dacă nu eşti un bătrân cernit de gânduri, şi pe deasupra cam decrepit şi încuiat de fel.

Poezia ca prostituţie

Poezia poate fi o formă de prostituţie în măsura în care poetul tratează materialul cel mai de preţ care poate alimenta poezia, anume sentimentele sale adânci, ca şi cum ar fi materie brută - vrednică de a fi prelucrată şi supusă calculului - şi ca şi cum ar fi un mijloc în vederea unui scop; adică conferindu-i un statut de truditor întru realizarea operei poetice. Un poet care se comportă în felul acesta cu sentimentele sale nu este un poet adevărat. Un poet care, în mijlocul unei trăiri dramatice şi profunde, găseşte în ea un prilej de a fabrica artă din materialul pe care această trăire îl furnizează, care caută să nu rateze această ocazie extraordinară şi scoate hârtia şi creionul pentru a înfăptui este un om care nu-şi respectă sentimentele, deoarece şi le subordonează unei utilităţi, fie ea cât de cerească.

Multă vreme am crezut, în mod eronat, că nu se poate scrie poezie în mod spontan şi dintr-o pornire firească, care să nu aibă de-a face cu consideraţii utilitare. Este drept că nu se pot realiza opere poetice lungi cu o atare mentalitate. Însă momente scurte de poezie se pot realiza şi tocmai de aceea greşeala unui poet este de a se comporta cu un vers care i se iveşte în minte din senin ca fiind nu de sine-stătător, ci ca pe o piesă într-o construcţie, pe care plănuieşte să o edifice.

Eminescu nu a fost un poet absolut, deoarece ori nu a înţeles acest adevăr, ori, dacă a făcut-o, nu a avut caracterul pentru a-l respecta. Sunt înspăimântat de Eminescu. Mă înspăimântă deoarece omul care a revărsat dinăuntrul său atâta bogăţie neţărmurită a spiritului, atâta nobleţe fragilă şi curată, este acelaşi cu omul care şi-a supus această zestre unor operaţiuni sistematice şi de anvergură de punere în scenă şi marionetizare. Atunci când îl citesc pe Eminescu îmi simt mintea, din cauza acestei contradicţii, ca o planetă aflată între doi sori, pe cale să fie ruptă în două de gravitaţia lor. Nu cred că voi avea vreodată puterea să citesc într-o singură lectură vreuna din Scrisori, darămite Memento Mori.

Cusurul lui artistic principal a fost că la scară de poezie nu a avut simţul măsurii. A fost un "creier bólnav [şi-o inimă de rând]", el însuşi a recunoscut-o, şi că a dat ideilor sale "îmbrăcăminte prea bogată, fără minte". Deşi probabil nu şi-a adresat sieşi următoarele versuri, ştia că i se potrivesc şi lui:

"Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini"

A avut nobleţea de a-şi recunoaşte imperfecţiunile şi de a-i îndruma pe alţii care vor căuta după el să înfăptuiască poezie:

"Nu urmaţi gândirii mele:
Căci noianu-i de greşele,"

Este drept că în poeziile sale de proporţii epice pe care le-am numit sentimentele sale, deşi sunt prezente şi pregnante, nu reprezintă materialul constituent, ci sunt mai degrabă de natură să-i dea culoarea şi impresia generală, să exprime poziţia personală a poetului. În Memento Mori, de pildă, sentimentul principal care transpare, care şi defineşte bună parte din opera sa, este cel al deznădejdii în faţa zădărniciei oricărei răzvrătiri împotriva nimicniciei. Însă în această poezie materialul nu este furnizat de trăirile lui Eminescu, ci de creşterea şi descreşterea marilor imperii ale omenirii, deci de informaţii istorice. Dar Eminescu are şi poeme în care îşi supune sentimentele unui nedemn şi asiduu proces de masturbaţie verbală. Poeme cum ar fi "Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci", al cărui sentiment de fond este evident prin titlu.

Şi acum, întrebarea care arde cel mai tare: cine stă la polul opus? A existat vreun poet care să reuşească să fie fidel simţămintelor sale şi să nu le facă să joace de dragul artei; un poet care să-şi transpună simţămintele în poezie doar atunci când simte că făptura lui se năruieşte dacă nu le dă glas şi doar în forma lor minimă, frustă, firească, esenţială, fără zorzoane şi redundanţă, fără să fie turnate în stil? Am întâlnit câteva exemple de astfel de poeme, dar în privinţa celor care le-au zămislit nu ne putem pronunţa, întrucât ele aparţin folclorului şi sunt, deci, anonime. De pildă aceste giuvaeruri (pe care le-am găsit în antologia de poezie populară întocmită de Lucian Blaga), care au circulat în mod miraculos printre veacuri şi stâlciri de limbă ca să ajungă până la noi, şi care sunt vrednice de a fi puse laolaltă cu orice mare creaţie a literaturii universale:

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne.
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Şi de nimeni n-are ştire."

"În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om."

"Când era badea pe-aici,
Erau zilele mai mici.
Dar badea s-o depărtat,
Zilele s-o-ndelungat."

"Cine are dor pe lume
Ştie luna când apune;
Cine are dor sub soare,
Ştie luna când răsare."

"Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos."

"Jelui-m-aş şi n-am cui,
Jelui-m-aş codrului:
Codrul huie a pustiu
Şi eu glasul nu i-l ştiu.
Jelui-m-aş apelor,
Apelor, izvoarelor;
Dar şi apa-mi pare rece,
Eu o-ntreb şi dânsa trece.
Jelui-m-aş norilor,
La cei nori,
Cei trecători;
Ei mă-mbracă-n umbră deasă
Şi de mine nu le pasă."

Oricât ar fi de frumoase toate cele şase poezii, primele două se apropie cel mai mult de statutul de poezie curată deoarece nu au niciun procedeu stilistic - ar putea fi rostite, fără riscul de a suna deplasat, într-o conversaţie de toate zilele, deşi faptul că au rimă şi o cadenţă scontat melodioasă le răpeşte din firesc. În celelalte patru cel mai aparent procedeu este hendiada, adică exprimarea aceleiaşi idei în două (sau trei în cazul hendiatrei) forme diferite, procedeu care face stilul Bibliei să fie foarte uşor recognoscibil, ca în următoarele cazuri (o traducere mai veche în română):

"Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate."

"Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!"

(sau din traducerea în engleză a lui King James):

"By me kings reign, and princes decree justice."

Poate un poet să scrie la cel mai înalt nivel fără să compromită demnitatea sentimentelor sale? Poate - poate în măsura în care are tăria şi autenticitatea de caracter de păstra operei sale numai acele creaţii pe care le-a produs spontan, nepremeditat, intuitiv şi inconştient, adică care au izvorât din mintea sa, au curs liber şi s-au desăvârşit parcă singure şi vizavi de care el parcă nu a făcut altceva decât să asiste; şi în măsura în care el rezistă ispitei de a prelucra aceste nestemate brute sau de a le pune cap la cap pentru realizarea unei nestemate mai pline.

Şi trebuie să mărturisesc că tare ciudată mai este această creaţie pe care creatorul o simte a veni din el, gata întocmită, dar ca şi cum nu ar fi lui. Este ca şi cum i s-ar dezvălui înaintea ochilor un continent pierdut sau o nouă planetă. Reflectând la ea, mă duc cu gândul la acel explorator spaniol din vechime, Balboa, şi la secundele în care capul său, pentru prima dată al unui european, s-a ridicat deasupra crestei munţilor din Panama, făcând să i se arate, în imensitatea lui sălbatică şi grozavă, Oceanul Pacific.