Diferenţe fine, dar fundamentale

Spuneam deunăzi că nimic nu este înjositor din ce ţine de dorinţa de a fi împreună cu un alt om şi că această dorinţă reduce şi scuză penibilul gesturilor cărora le dă naştere. Şi cu toate acestea există pe lume rasa detestabilă a oamenilor pentru care grupul înseamnă viaţa toată. Separarea de grup înseamnă secerarea firului vital. Nu se află ei foarte jos în momentul în care îşi înlocuiesc individualitatea, sau mai bine spus îşi suplinesc lipsa ei prin individualitatea contrafăcută şi artificială a colectivului? Nu este demn de tot dispreţul că sunt ca o boabă dintr-un ciorchine pe care dacă o desprinzi se stafideşte pe de îndată? Sau că sunt în stare să facă orice ca să apere cauza acelui grup, care i-a cules din nimicnicie şi le-a dat un sens în viaţă? Cum se face că este josnică adeziunea lor la grup dacă ceea ce îi mână este tocmai dorinţa de a nu fi singuri, ci împreună cu alţi oameni?

Motivul este că ei nu se feresc de singurătate, ci de izolare - a se avea în vedere această fină, dar fundamentală diferenţă. Aversiunea faţă de izolare este proprie oricărei fiinţe cu instinct de supravieţuire. A fi izolat înseamnă a fi pradă uşoară. Primele manevre pe care le face un leu când atacă o turmă de antilope gnu nu sunt menite atât să prindă un membru al turmei, cât să distrugă unitatea haitei în speranţa ca un membru să se îndepărteze complet. De aceea stă şi în firea lui homo sapiens sapiens pornirea de a fi alături de alte specimene, în absenţa cărora este mult mai susceptibil atacurilor acestor lei abstracţi care sunt necazurile vieţii.

Aversiunea faţă de izolare nu este singurul motiv pentru care oamenii aderă la grupuri. Unii urăsc cu patimă şi jind individualitatea şi regăsesc o mare plăcere în a-l obliga pe un nou membru să facă concesii de individualitate pentru a se integra. Altora singur grupul le-a spus că au valoare, că sunt deosebiţi, că nu sunt congruenţi cu gumele trotuarului, că preţuiesc mai mult decât zgârciul de pe fundul borsetei, că sunt oameni, şi nu căcat modelat în formă de om. Iar ei, din recunoştinţă, dar şi din dorinţa de a fi îmbrobodiţi în continuare cu aceste vane iluzii, oferă în schimb grupului şi propria viaţă. Însă niciun om nu caută să facă parte dintr-un grup pentru a se mântui de melancolia solitudinii, iar dacă o face, va realiza degrabă cât de zadarnice sunt strădaniile sale.