El anarquismo

      "The veil is not removed from the countenance of the social life-process, i.e. the process of material production, until it becomes production by freely associated men, and stands under their conscious and planned control." 

["Das Kapital" - Karl Marx]

      Dacă statul ar fi abolit printr-o revoluţie proletară adevărată, s-ar produce cea mai sigură şi mai de durată îmbunătăţire a culturii publice.

      Marele păcat al societăţilor autoritare (aici includem orice societate în care statul este disproporţionat de puternic în raport cu societatea civilă) este acela că îl scuteşte pe individ de dreptul de a lua decizii cruciale legate de propria persoană. Nu numai că îl scuteşte, dar ajunge foarte repede să îl şi lipsească în mod forţat de aceste drept. Or, rezultatul este că individul devine pe nesimţite un străin în propria viaţă. Nimic nu este mai coroziv pentru personalitatea omului decât sentimentul că activitatea lui vitală este controlată de forţe exterioare sieşi în care are un grad redus de încredere şi cu care nu este compatibil ca interese. Şi nimic nu are un efect mai coroziv asupra intelectului său decât sentimentul că reflecţia ştiinţifică asupra realităţii, care stă în spatele oricărei decizii de guvernare, trebuie întreprinsă de un corp specializat "competent", format din aşa-zişii intelectuali tehnocraţi, în ale cărui socoteli nu are voie să se amestece. Această diviziune foarte strictă a datoriei civice, specifică democraţiei parlamentare, aruncă constant o acuză invizibilă şi perfidă asupra maselor, care sunt arătate ca fiind prea ignorante şi schimbătoare în opinii pentru a putea formula un program coerent de guvernare. 

      Astfel, individul se adânceşte şi mai tare în senzaţia că este prea "incompetent" pentru a se conduce, şi abandonează activitatea de filozofie naturală pe care o reclamă guvernarea, dat fiind că nu va ajunge niciodată să o exerseze. Unul din motivele pentru care foarte mulţi oameni neglijează gândirea este acela că, în timp ce li se refuză dreptul de a conduce pe motiv că sunt "incompetenţi", li se şi blochează calea către a fi mai "competenţi", ba chiar li se instrumentează, prin politică de stat şi de interese ascunse, o adâncire continuă în ignoranţă, obtuzime şi emotivitate. Cu cât devin mai bonţi în gândire, cu atât renunţă la pretenţia de a conduce, cu cât renunţă la această pretenţie, cu atât mâna puterii se întăreşte în a-i îndobitoci. 

      Or, dacă ar avea loc o revoluţie proletară, dacă statul şi capitalismul ar fi abolite, dacă nu individul, ci omul ar fi pus în centrul tuturor lucrurilor, responsabilitatea de a conduce ar fi transferată maselor. Dreptul de a conduce s-ar transforma, pentru fiecare om în parte, dintr-un drept într-o obligaţie urgentă. Dacă oamenii ar fi astfel împuterniciţi, interesul privat al fiecăruia ar deveni direct corelat cu "competenţa" şi luciditatea sa - cu capacitatea sa de a raţiona în slujba binelui comun. Neexistând stat - neexistând cineva anume care să gândească - ar trebui să înceapă să gândească toţi. S-ar produce, la nivelul întregii societăţi, un salt spectaculos a ceea ce se cheamă mental alertness şi social awareness. Oamenii ar întreprinde critica raţională. Ar fi încurajaţi din toate direcţiile să-şi ascută forţele minţii. Ar realiza că regiunile în care n-au fost lăsaţi toată viaţa să bată cu gândul sunt de fapt chiar cele din care îşi derivă umanitatea esenţa. S-ar dispersa deodată vălul întreţinut de micimea servilă a lătrăilor reacţiunii. 

      Învăţământul public, care atâta vreme a fost abatorul în care copiilor li se măcelăreşte curiozitatea, spontaneitatea, naivitatea fertilă şi îndrăzneala ingenuă, în care li se suprimă pornirile omeneşti şi li se înlocuiesc cu automatisme bovine - căci odată ce vor părăsi abatorul şcolii vor fi luaţi în primire de abatorul pieţei de muncă - acest învăţământ public, fief al obscurantismului şi al autoritarismului, va fi înlocuit de un învăţământ în care nu există ierarhii, nu există dominaţie şi coerciţie, nu există competiţie absurdă, nu există şabloane unice, nu există miile şi miile de procese de conştiinţă şi execuţii teatrale - un învăţământ în care situaţia şcolară a elevului nu este dreasă la micul stalinism, ci este doar un accesoriu pentru a-l ajuta să fie mai bun. 

      Tot ce putem să sperăm este că o astfel de societate, care teoretic este finalitatea istoriei, este inevitabilă, că seminţele venirii ei sunt sădite în trupul deja putrescent al societăţii actuale.

Legile istoriei ale iubirii

      Trecerea de la feudalism la proto-capitalism în Europa Occidentală s-a manifestat, printre altele, în literatură. Începând cu secolul al XII-lea, întâlnim pentru prima oară poeme erotice, poeme dedicate femeii, poeme în care eul venerează sufletul feminin, se lasă pătruns până în fibra cea din urmă de sublimul feminităţii, se închină în faţa lui, se pune în slujba minunăţiei sale luminoase. Arealul cultural în care se petrece asta este cel occitan – este vorba, mai exact, despre celebra lirică a trubadurilor. Ce anume s-a petrecut în lumea medievală ca să ia naştere, în sânul unei literaturi suprasaturate de Dumnezeu, Hristos, Înviere, Păcat, Apocalipsă, război, onoare, bărbăţie şi loialitate, această temă gingaşă şi suprinzătoare? 

      Să ne întrebăm atunci ce este iubirea pasională. Cu riscul de a cădea în derizoriu, o vom defini ca fiind un sentiment între două persoane. Măi să fie, filozofia lu’ peşte prăjit! P-asta o ştie şi ţaţa din bloc care se scarpină în fund cu cheia de la casă în timp ce bârfeşte cu vecinele pe scară. Însă chiar aşa e. Iubirea poate fi numai între un om şi un altul anume, adică cineva cu care există o compatibilitate aproape completă. Deci dacă este între cineva şi altcineva, înseamnă că există o mare mulţime de oameni care nu pot fi acel partener-cheie. Înseamnă că rata de incidenţă a partenerului-cheie este foarte mică. Dintr-un grup foarte mare de oameni, e foarte posibil să nu fie niciunul de care să te poţi îndrăgosti şi pe care să-l poţi iubi. Înseamnă, deci, că oricâţi oameni ai cunoaşte într-o viaţă, şanşa de a-l întâlni pe acela care să-ţi înlocuiască lumina ochilor este îngrijorător de mică. Pentru a-l întâlni pe acel cineva deci, pentru a ajunge să simţi iubire pasională, trebuie să interacţionezi cu un număr cât mai mare de oameni. Rezultă că atunci când un număr mai mare de oameni interacţionează în mod regulat, numărul de relaţii de iubire care apar între ei tinde la rândul său să crească. 

      Prin urmare, dacă o comunitate de oameni este mică şi izolată, există şansa ca pe durata unei generaţii, niciunul din membrii comunităţii să nu dezvolte acest afect. Dacă însă nimeni nu ştie în mod direct ce este iubirea - ci doar din poveşti, şi alea chinuite - locul pe care îl va ocupa în mentalitatea colectivă este unul marginal şi obscur. Ce straniu loc o mai fi şi ăsta, în care nimeni nu ştie ce e iubirea! Într-un oraş mare atunci, mai ales dacă este un nod de comunicaţii şi transporturi, oamenii experimentează în mod frecvent iubirea, iar ea devine un concept cultural familiar. 

      Să revenim, deci, la contextul istoric iniţial – Occidentul medieval târziu. Societatea feudală este compusă tocmai din astfel de comunităţi mici şi izolate, ocazional unite între ele de orăşele de provincie. În Europa anului 1000, te năşteai, trăiai şi mureai în acelaşi sat. Era posibil să trăieşti undeva fără să părăseşti niciodată acel loc. Între comunităţi existau întinderi dense de sălbăticie virgină, presărate cu tâlhari şi nelegiuiţi. De la începutul până la sfârşitul vieţii vedeai cam aceleaşi brazde de pământ, aceleaşi case, aceiaşi codri, aceeaşi turlă, acelaşi colţ de cer, acelaşi popă, şi cam aceiaşi vecini. 

      Demografic vorbind, un sat sărea foarte rar de 1000 de locuitori, şi rar de 500. Rezervorul de posibili parteneri de sex opus era deci de 100-200 de inşi. Mai bine de jumătate erau copii. Deci rămâneau 40-80. Dacă eliminăm şi vârstnicii rămân 25-50. Dintre aceştia, probabil că minimum două treimi erau deja căsătoriţi. Rămâneau deci, undeva între 10 şi 20 de posibili parteneri (cu indulgenţă). Statistic vorbind, care sunt şansele, dacă îţi sunt puse la dispoziţie 20 de persoane, să te îndrăgosteşti de una dintre ele? Pretty slim, cum spune englezul. Dacă ar fi să fac un educated guess, cum iar ar spune englezul, este nevoie de o populaţie permanentă de minimum 3000 pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială. Da, da, aţi auzit bine: “pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială.” 

      Acest Occitain (a nu se confunda cu Occident) era una din zonele cel mai intens populate şi urbanizate ale Europei Apusene în veacurile XI-XIV. Occitania este mai exact sud-estul Franţei. Occitanii constituie unul din cele două grupuri culturale majore care au intrat în componenţa Franţei moderne. Franţa “franceză” se chema Langue d’Oil, iar cea occitană Langue d’Oc, deoarece la “da” se spunea “oil” în franceză (cea veche, azi “oil” a devenit “oui”), în timp ce în occitană se spunea “oc” (a nu se confunda Langue d’Oc – Occitania în general – cu Languedoc, una din provinciile ei, care are capitala istorică la Toulouse). Înrudiţi mai degrabă cu catalanii şi cu napolitanii decât cu francezii, occitanii au fost nimiciţi etnic, lingvistic şi cultural de 150 de ani de formare a statului francez. Procesul prin care statele uni-naţionale se formează este unul foarte violent, dovadă stând şi faptul că azi mai există circa 1.000.000 de occitani, după ce la un moment dat contribuiau cu aproape jumătate din populaţia Hexagonului (violenţa nu a constat în genocid, ci în asimilare forţată). Să nu uităm, deci, că teritoriul Franţei de azi a avut o compoziţie etno-culturală profund eterogenă. 

      Revenind la chestiunea liricii erotice – Languedoc şi Provence, nucleele Occitaniei, aveau o cultură mediteraneană, intens dinamică, întreţinând raporturi comerciale cu întreg bazinul acestei mări. Occitania a fost o poartă prin care Levantul a însămânţat Apusul cu patrimoniul său foarte bogat. De pildă arcul ogival, element specific al arhitecturii gotice, a pătruns prin Provence, pornind din Levant. O astfel de societate, cu mulţi oameni, cu oameni care vin şi pleacă, o societate cosmopolită şi efervescentă, este genul de loc în care oamenii au un rezervor suficient de mare de potenţiali parteneri pentru ca între ei să se aprindă Flacăra sfântă şi subtil otrăvită a Amorului. 

      Faptul că într-un sat şansele relaţiilor de iubire sunt scăzute, explică şi maniera foarte pragmatică în care este tratată căsnicia în societatea tradiţională. Câtă vreme oamenii nu ştiu ce e iubirea, cum pot s-o ia în calcul atunci când plănuiesc să se căsătorească? Drama fetei sau băiatului care este împins cu forţa într-o căsătorie aranjată şi respins de societate dacă o refuză, nu se referă la o societate care înţelege ce este iubirea, însă o vinde din interes socio-economic, ci care pur şi simplu nu înţelege ce este iubirea, în care sunt prea puţini oameni ca să se poată îndrăgosti între ei.

Despre fertilitate

      Există două motive pentru care ţările dezvoltate au un spor natural redus. Primul dintre ele este că statul modern, prin sistemul de pensii, ca şi prin alte facilităţi sociale, le asigură oamenilor bătrâneţea, care nu mai sunt nevoiţi să se bazeze pe propria familie, prin urmare nu au o încurajare puternică de a produce membri noi, care, odată ce vor fi adulţi, şi, deci, productivi economic, vor fi obligaţi moral să-şi susţină părinţii. Al doilea este că datorită productivităţii economice ridicate, este nevoie de mult mai puţină forţă de muncă pentru a susţine un singur om, deci, dacă un părinte îşi planifică o bătrâneţe liniştită, necesarul de copii (care, odată ajunşi adulţi, le vor oferi părinţilor un sprijin) este substanţial redus. Ţările subdezvoltate au natalitate foarte înaltă pentru că viaţa este, în general, nesigură şi precară, pentru că există porţiuni considerabile ale societăţii până la care statul pur şi simplu nu ajunge, conservând astfel familia tradiţională, şi pentru că eficienţa economică este atât de mică încât este nevoie de mulţi oameni pentru a-i susţîne pe cei neproductivi. De aceea, natalitatea unei ţări este un indicator destul de bun al productivităţii ei economice.

Despre onoare, revisited

      Am scris acum câţiva ani un articol în care explicam că dispariţia onoarei ca valoare publică se datorează dispariţiei luptei bărbăteşti, corp-la-corp, pe care fusese bazat războiul, şi că acest lung declin a culminat cu cele două Războaie Mondiale, în urma cărora soldatul a fost redus la stadiul de tehnician cu valenţe atletice. 

      Citind astăzi acest articol, realizez că, în ciuda lucidităţii şi rationalităţii cu care l-am scris, care pe alocuri sunt chiar remarcabile, este fundamental greşit şi trădează o incultură crasă. Legătura dintre cele două fenomene pur şi simplu nu există, nici factual, nici logic. Voi încerca acum să explic adevăratul motiv pentru care în societatea modernă nu se mai pune accent pe conceptul de onoare. 

     În lumea feudală, loialitatea şi onoarea sunt esenţiale în păstrarea ordinii sociale deoarece reprezintă singura formă de contract care există. Prin loialitate oamenii se obligă reciproc în a respecta nişte sarcini pe care şi le atribuie reciproc în vederea atingerii unui interes comun. Când unul dintre ei nu le respectă, pierde onoare, care este, în fond, un capital social, şi pe care îl plăteşte drept pagubă atunci când atenţia publică se convinge de validitatea încălcării. Aşa cum în societatea modernă oamenii plătesc pagube materiale când încalcă un contract, în societatea tradiţională plătesc cu propria cinste. 

      După cum îşi dă seama după câteva minute oricine meditează la aceste chestiuni, contractul feudal este un instrument social teribil de ineficient. De asemenea, el este o cârjă, şi toţi cei care îl folosesc realizează că este o cârjă, şi încearcă să capete acces la un tip mai bun de contract. Problema este că noi privim contractul modern ca fiind un dat. Uităm că pentru a fi posibil, este nevoie de o parte terţă, cu pregătire de specialitate şi remunerată în mod constant. În alte cuvinte, este nevoie de o birocraţie, de centralizare, de un stat. Pentru ca acestea să existe, e nevoie de un sistem de taxare. Cum obţii însă aşa ceva când nu există venituri taxabile? Europa Evului Mediu era o astfel de lume. Într-o economie naturală, produsul brut constă zdrobitor din bunuri agricole, al căror transport de la centrul de producţie la centrul fiscal, şi de la centrul fiscal la fiecare salariat în parte, este atât de impractic şi de scump, încât o asemenea taxă nu-şi are rostul. De aceea, suveranii Occidentului medieval preferau să o înlocuiască cu o obligaţie de serviciu militar. Centrele de producţie au ajuns deci să fie administrate tocmai de cei însărcinaţi, în caz de urgenţă, cu a le păzi. Controlul statului astfel slăbit, administratorilor în cauză nu le-a fost greu ca, în timp, să-şi transforme funcţia într-una ereditară. Aşa a apărut aristocraţia feudală şi s-a destrămat statul. 

      Şi exact prin apariţia capitalului lichid sfârşitul ei a fost anunţat. În jurul anului 1000 au avut loc primele injectări semnificative de metale preţioase în economia continentului european, în primul rând prin descoperirea de noi zăcăminte. Acest fenomen s-a desfăşurat în paralel, influenţându-se reciproc, cu înflorirea oraşelor, a căror activitate este bazată neapărat pe monedă. Odată cu noile mijloace de producţie şi de schimb, odată, deci, cu slăbirea tiraniilor regionale şi cu renaşterea statului, regele a început să-şi manifeste interesul în singura formă legală care se preta la nevoia de contracte formale, o formă, în acest caz, demult uitată - dreptul roman. Tocmai imposibilitatea regilor de a-şi taxa supuşii a fost ce a împiedicat ca redescoperirea şi refolosirea valorilor antichităţii, singura care mai cunoscuse o civilizaţie urbană, să se petreacă mai devreme. Iar această redescoperire s-a făcut tocmai prin civilizaţii al căror grad de urbanizare era mult superior celui al Occidentului - cea arabă şi cea bizantină. Şi tocmai nevoia regilor de a ţine sub control magnaţii teritoriali, aflând oportunitate majoră în a se alia cu oraşele pentru a le accesa capitalul lichid, a prilejuit înlocuirea structurilor monarhice cu cele feudale, aşa cum foarte bine explică, de pildă, Henri Pirenne: 

      "The clear interest of the monarchy was to support the adversaries of high feudalism. Naturally, help was given whenever it was possible to do so without becoming obligated to these middle classes who in arising against their lords fought, to all intents and purposes, in the interests of royal prerogatives. To accept the king ar arbitrator of their quarell was, for the parties in conflict, to recognize his sovereignty. The entry of the burghers upon the political scene had as a consequence the weakening of the contractual principle of the Feudal State to the advantage of the principle of the authority of the Monarchical State. It was impossible that royalty should not take count of this and seize every chance to show its good-will to the communes which, without intending to do so, labored so usefully in its behalf." 

["Medieval Cities" - Henri Pirenne] 

     Tocmai pentru că dreptul roman conţine structuri legale prin care indivizii pot fi traşi la răspundere cu o precizie practică din punct de vedere social şi moral, implementarea lui a însemnat erodarea vechilor structuri, bazate pe onoare şi loialitate, esenţialmente personale în natură, şi, deci, exploatabile în mod grosolan, sau sortite eşecului chiar în absenţa unui comportament arbitrar, tocmai prin faptul că erau îmbibate cu superstiţie şi lipsite de metodă. Lungul declin al onoarei a culminat cu Revoluţia Industrială, moment în care latifundiarii au început să-şi piardă accelerat cota din economia generală, şi, prin urmare, valorile lor au început să comporte o greutate socială din ce în ce mai mică. Odată cu ei, acest reziduu numit onoarea ca instrument social este înghiţit de către marile ape ale istoriei.

Reflecţii istorice

      Perioadele de mare înflorire economică ale unei societăţi coincid adesea unora de mare înflorire culturală. De pildă, Grecia secolului al V-lea î.Hr., Florenţa secolelor XIII-XIV sau Ţările de Jos ale secolului al XVII-lea. Nu de puţine ori însă, figurile cele mai de seamă ale avântului cultural, un Socrate sau un Dante, neagă sau ignoră valoarea pozitivă a acestei vitalităţi, şi proiectează viziuni sumbre ale decadenţei morale, de natură să îngrijoreze şi să înspăimânte, nu să galvanizeze. Ei se află în răspăr cu entuziasmul general al societăţii. Nu socotesc îmbucurătoare îmbunătăţirile standardului de viaţă, care se petrec până şi în rândul claselor inferioare, chiar dacă ele îi scot, în sensul cel mai curat al expresiei, din mizerie pe foarte mulţi. Ei, în alte cuvinte, neagă o manifestare fulminantă şi evidentă a Vieţii. Contradictoriu la această situaţie e că ei înşişi au luat naştere în urma fenomenului pe care îl combat cu atâta vehemenţă - cultura fiind o necesitate avansată, ea nu poate fi urmărită decât după ce au fost asigurate necesiţăţile elementare, sarcina economiei. Este fascinant cum un efluviu de vitalitate, atunci când vehicului său este omul şi societatea, poate conţine sămânţa propriei ponegriri, alungări şi învrăjbiri.

Dumnezeu e o bombă nucleară

"And thy commandment all alone shall live
Within the book and volume of my brain,
Unmix'd with baser matter"
["Hamlet" - William Shakespeare]

6 august 1945, Hiroshima

Avionul purtător de moarte planează deasupra oraşului îndreptându-se spre centru. Copiii şi adulţii deopotrivă se opresc din treburile lor şi înalţă privirea către cer ca să îl privească, atraşi, în mod nefiresc, de farmecul său ireal. Şiruri indiene de furnici trec pragurile caselor, alungate parcă de o forţă invizibilă. Acest insecte par să posede, spre deosebire de oameni şi în ciuda înapoierii lor faţă de aceştia, un ochi lăuntric de facultate profetică, care le deşteaptă să fugă de pasărea de fier.

Ea ajunge, neclintită din curs, deasupra inimii oraşului, care este marcată de o răscruce de râuri, şi renunţă la încărcătura satanică pe care o conţine. Se aşterne o tăcere ca în ceasul cel din urmă. Clipele trec ca-n miezul dorului. În interiorul bombei, odată ce se află aproape de pământ, un proiectil de uraniu este lansat în masa de fisiune, iar cea mai mică cărămidă a Universului îşi dezlănţuie puterea fără hotar. În Ţara Soarelui-Răsare ia naştere un nou soare. Se face lumină. Atât de puternică că toate părţile corpurilor luminate de ea devin de un alb pur, iar cele umbrite de un negru pur, şi linia care desparte lumina de umbră, cunoscută în desen sub numele de separatrice, nu are niciun strop de difuziune – nu există zonă de tranziţie între alb şi negru –, ci este conturată perfect.

Urmează un şir de drame umane cărora limba şi condeiul meu sunt prea lipsite de pietate pentru a fi vrednice să le dea botezul vorbirii. Relatarea noastră se opreşte aici. Este, într-adevăr, o înaltă datorie umană aceea de a continua relatarea, în virtutea faptului că prin sensibilizarea pe care ar produce-o un fragment din lume ar spori în bunătate, iar şansa ca istoria să-şi reia căile strâmbe s-ar ciobi la un colţ. Şi mai este o înaltă datorie umană prin a cinsti duhul celor pieriţi atât de tragic. Însă obiectul filozofic al acestui eseu stă în lumina generată de bombă:

Dumnezeu - presupunând că există - este o bombă nucleară, în sensul că sub imperiul arătării Sale mărunţişurile şi jumătăţile de măsură ale vieţii se decantează de aspectele fundamentale şi întregi la măsură, iar lucrul de căpetenie, obiectul în cauză al vieţii rămân numai acele laturi ale ei care se adresează în cel mai înalt grad sufletului nostru.

Abandonul de sine întru filozofie

"O, reason not the need!"
["King Lear" - W. Shakespeare]

Dio Chrysostom, filozof latin al secolului I d.Hr., ajunge în colonia greacă Olbia, situată pe coasta de nord a Mării Negre, în amurgul gloriei ei comerciale. Într-adevăr, cu câteva secole în urmă, Olbia era unul din târgurile cele mai înfloritoare ale lumii antice. Principiul motor al prosperării ei era exportul de grâne, produse din belşug de solurile negre ale stepei Pontice. Erau atât de importante grânele Euxinului încât cel puţin în Atena se făceau 10 adunări pe an în vederea acestei chestiuni. Pe lângă cereale mai ajungeau în Olbia, din nordul împădurit, blănuri, miere, aur, lemn, smoală şi, foarte important, sclavi. Şi Extremul Orient îşi găsea o piaţă de desfacere aici, astfel că în Olbia, Cherson sau Panticapaeum se puteau găsi mătăsuri, mirodenii şi porţelanuri din China, India şi Persia. Dio Chrysostom soseşte într-un ceas sumbru în Olbia, redusă în dimensiuni şi hărţuită de sciţi, principalii actori împreună cu grecii pe scena istoriei antice a nordului Mării Negre, însă martora unui fenomen curios: periferia imperiului colonial grec fusese permeată de modul de viaţă din centru la câteva secole după ce în centru devenise desuet, la fel cum undele provocate de o piatră aruncată în iaz ajung la mal la ceva timp după contactul pietrei cu suprafaţa.

Dio Chrysostom îl întâlneşte pe Callistratus, un tânăr grec, care de îndată ce îl vede pe filozof respectă regula veche elenă de a nu apărea cu braţele goale în public. Chrysostom se bucură să afle de la Callistratus că e foarte mândru de originea sa greacă - deşi Chrysostom observă că purtarea sa avea consistente elemente scite şi că era mai degrabă un hibrid eleno-scit - cunoscându-l pe Homer pe de rost şi practicând curismul, într-un timp în care în Atena poeţii îşi dedicau deja lirica erotică fetelor. Deşi briciul cucerise Grecia de un secol bărbaţii din Olbia încă purtau barbă şi pe unul dintre ei care se rădea îl ridiculizau pentru că ar fi făcut-o ca să-i măgulească pe romani. Pe când Chrysostom şi Callistratus stăteau în afara oraşului şi conversau, iar mai mulţi cetăţeni se strânseseră curioşi în jurul lor, s-a dat semnalul de alarmă cum că năvălesc sciţii. Dio, având un instinct normal al autoconservării, le sugerează să meargă în oraş. Însă ei, obişnuiţi cu primejdia, doreau pe loc o discuţie filozofică. Atunci Dio, admirându-le pasiunea sinceră, le-a spus: "Dacă vă este pe plac, ce-ar fi să mergem şi să ne aşezăm undeva în oraş? Pentru că dacă ne plimbăm s-ar putea să nu audă toţi la fel de bine..."

Povestea lui Scyles

(relatată de Herodot)

Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.

Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.

(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)

Din istoria cruciadelor

În 1098 şi 1099 armatele Primei Cruciade au pătruns, după două lungi, istovitoare şi dramatice asedii, pe porţile Antiochului, respectiv Ierusalimului, cuceriri care înfiinţează cele două state cruciate majore din Siro-Palestina, ale căror capitale vor fi chiar oraşele mai sus amintite. N-a trecut mult de la înfiinţarea şi consolidarea Principatului Antiochului şi Regatului Ierusalimului până ce liderii cruciaţi să înţeleagă că pentru ca aceste enclave creştine din oceanul de islamism să supravieţuiască, vor trebui să adopte rapid o politică de compromis cu necredincioşii.

Vor trebui să lege relaţii diplomatice cu ei, căci vor avea nevoie de armistiţii dacă războiul nu le este favorabil. Cum se aflau mereu în criză financiară, trebuiau să le permită caravanelor din hinterlandul controlat de musulmani să îşi aducă mărfurile în oraşele de coastă ale cruciaţilor, de unde porneau către Europa, proces care le genera porturilor un mare câştig. Portul Acra de unul singur, fiind cel mai bine situat de pe întreaga coastă a Levantului, ne spune un cronicar că aducea atât venit cât întregul regat al Angliei. Apoi mai erau şi considerentele sanitare şi medicinale, din pricina cărora cruciaţii trebuiau să accepte medicina musulmană, mult mai performantă în a combate maladiile locului, faţă de care medicina europeană în mare parte nu avea remedii. Fără de vestimentaţia uşoară şi răcoroasă tipică musulmanilor, creştinii nu ar fi rezistat cu tenul lor deschis în căldura caniculară. Şi apoi mai era standardul de viaţă oriental, mai înalt decât cel din Occident, care s-a insinuat în modul de viaţă al cuceritorilor din cauza slăbiciunii inerente omului. Căpeteniile cruciate s-au dedat grabnic opulenţei orientale, ridicându-şi palate pompoase, care contrastau ireal cu natura austeră a curţilor vestice. Ca să nu mai amintim de intermariaje, pe care le încurajau chiar liderii prin exemplu personal, între europeni şi toate rasele Levantului – de la arabi, turci şi kurzi la armeni, bizantini şi evrei – fapt care a condus la hibridizare.

Aşa că nu le-a fost mare mirarea noilor armate cruciate care ajungeau din Europa, mirare ce s-a transformat în indignare şi apoi în discordie, când au constatat viaţa confraţilor lor, coruptă de spiritul oriental cum era. Căci armatelor proaspăt sosite le fuseseră instilate de către cei ce predicau Cruciadele în Europa fervoare şi intoleranţă religioasă, tip de atitudine care le determină să năvălească peste necredincios şi să-i facă vlăstarul să piară de pe faţa pământului. Însă cruciaţii locului, stingheriţi cum erau de această atitudine care le ruina politica diplomată şi elastică, nu se puteau dispensa de ajutorul lor militar, de care statele cruciate aveau veşnic nevoie cruntă. Aşa că această contradicţie, căreia nu i se putea găsi rezolvare, a reprezentat unul din factorii principali care au dezagregat statele cruciate.

O anecdota din Antichitate

Templul Artemisei din Efes, una din cele sapte minuni ale lumii antice, este incendiat de catre Erostrat, locuitor al orasului insetat de faima si voitor sa o obtina cu orice pret. Partile de lemn ale templului, facute din cedru, chiparos si abanos, materiale cu mare putere calorica, au calcinat in arderea lor marmura, facand ca din templu sa nu mai ramana nimic bun de utilizat. Datorita distrugerii maretei constructii, care nu doar ca a epuizat vistieria Efesului si averile locuitorilor sai, ci a fost finantata si de donatiile oraselor de pe coasta Asiei Minor, asa numita confederatie ioniana, a pricinuit mania locuitorilor intr-atat incat a fost interzisa, sub pedeapsa cu moartea, rostirea numelui lui Erostrat. Dupa o veche legenda, in aceeasi noapte in care a fost incendiat templul, 21 iulie 356 i.Hr., s-a nascut Alexandru cel Mare, care va ajunge in situatia de a compensa marea pierdere. Insa nu aceasta coincidenta confera deliciu povestii, de altfel intotdeauna o coincidenta extraordinara este o aditie kitsch care nu face altceva decat sa strice un fir narativ. Interesant la poveste este scanteia de diplomatie brilianta a efesienilor doua decenii mai tarziu, atunci cand Alexandru se ofera sa suporte cheltuielile reconstructiei, cu conditia ca numele sa-i fie inscriptionat pe templu, in chip de donator - efesienii au refuzat, spunand ca nu se cuvine ca un zeu sa aduca un omagiu altui zeu.

Intre Europa si Asia

Privind catre Europa si Asia, discern o diferenta fundamentala intre ele in faptul ca realizeaza cuplul curaj-viclenie. De-a lungul istoriei, Europa a cautat confruntarile directe, fata in fata, in timp ce Asia a cautat amanarea luptei, slabirea adversarului prin disimulare si amagire pana la un moment propice pentru a lovi.

Roma s-a confruntat de nenumarate ori cu partii, semintie orientala, celebri pentru calaretii lor arcasi, care se apropiau de greoaiele legiuni romane, lansau un voleu de sageti si se retrageau inainte de a sustine pierderi. Un alt adversar de reduta al Romei au fost hoardele de huni ale lui Attila, descins din stepele asiatice si poreclit biciul lui Dumnezeu. Adept al incursiunilor fulgeratoare, al raidurilor demoralizatoare, al razboiului perfid de gherila, a tinut Europa sub teroare pana cand, nemaiputand sa evite o confruntare decisiva, a fost zdrobit de legiunile lui Flavius Aetius la Chalons in 451. Napoleon, invadand Rusia in 1812, a fost hartuit incontinuu de calaretii cazaci pe marile intinderi hibernale, pana cand s-a retras invins, suferind poate cea mai mare lovitura de orgoliu la care a fost lumea martora. Hitler, inflexibilul si focosul german, a fost tarat de catre Stalin, gruzinul viclean, in inima aceleasi necrutatoare Rusii, imbatandu-se nesabuit cu victorii goale, pana ce aceeasi iarna i-a dizolvat armata.

In timp ce Europa este Goliat, gigantul navalnic, luptator de aproape, Asia este David, mobilul, fluidul si abilul hot, adept al luptei de la distanta. In timp ce Europa este teutonul care cauta cu orice pret sa puna cartile pe masa, Asia este proteicul iudeu, care evita mereu sa priveasca in ochi. In timp ce Europa este leul, forta bruta, Asia este sarpele, forta manipulatoare. Europa este veridicitatea de caracter, iar Asia fatarnicia. In fine, in timp ce Europa simbolizeaza materia, invingerea prin propriile mijloace, Asia simbolizeaza mintea, invingerea prin mijloacele avantajoase.

Cu siguranta ca aceasta diferenta se datoreaza calului. Semintiile marilor intinderi au avut intotdeauna o predilectie catre cal. Asta pentru ca specia ecvestra se gaseste pe teren nivelat si pentru ca marile distante reclama mijloace rapide de transport. Din dibacia folosirii calului in scopuri de transport a derivat logic dibacia folosirii calului ca instrument de razboi. E interesant de remarcat legatura foarte stransa intre calaretul mongol si calul sau, de comuniune trupeasca chiar, intrucat atunci cand hoardele sustineau mari expeditii militare, se obisnuia ca mongolul sa bea sangele animalului de povara ca sa nu moara de sete.

Marele discurs

As dori sa-mi cer scuze fata de cititorii acestui blog deoarece, in ceea ce priveste articolul precedent, nu am facut tot ce-mi sta in putere pentru a-i da elocventa maxima. Mai exact, nemultumirea mea e legata de faptul ca am vorbit mult despre opera lui Shakespeare, pronuntand legi in ceea ce o priveste, fara sa ofer si pasaje din ea pentru a sprijini aceste legi si a le face mai limpezi pentru cititori.

Afirm, deci, ca una din conditiile de elocventa ale discursului este impletirea armonioasa a generalului cu particularul. De preferinta, fiecare principiu enuntat trebuie acompaniat de un exemplu relevant. Trebuie avut in vedere insa ca o succesiune de tipul principiu-exemplu-principiu confera monotonie discursului, astfel ca trebuie urmarita o anumita variatie aici. Uneori, sa se realizeze o secventa neintrerupta de principii, sprijinita de un singur exemplu, pentru ca apoi, sa se desfasoare rapid cateva cupluri principiu-exemplu. O asemenea dezordine in discurs antreneaza mintea ascultatorului intr-o cursa, care il face sa fie atent si ii ofera placere intelectuala, deopotriva.

Fac, cu ocazia mentionarii acestei idei de dans intre general si particular, o mentiune, legata de analiza si sinteza. Numesc sinteza procesul intelectual prin care omul obtine, din date care nu se pot sustrage unui anumit timp si loc, principii asupra chipului general in care functioneaza Universul. Numesc analiza procesul invers celui de sinteza, adica cel prin care se studiaza date care sunt proprii unui anumit timp si loc, pe baza legilor dupa care este guvernat Universul. O universitate proasta este una care nu ii forteaza pe studentii sai in lucrarile academice pe care le fac sa foloseasca analiza si sinteza. Denumesc academica, de fapt, orice lucrare care implica intelectul facuta de student pentru universitate, deoarece odata ce un tanar devine studentul unei institutii de studii superioare el accede in mediul academic. Iar pentru a face parte dintr-un asemenea mediu, el trebuie, in schimbul faptului ca beneficiaza de resursele sale intelectuale, sa aduca o contributie intelectuala personala. Contributie care este imposibila fara analiza si sinteza. Intr-o universitate bolnava, studentul recolteaza informatii despre o cladire, zona urbana, scriitor, batalie istorica sau specie de conifere, fara sa se foloseasca de principii pentru a le tria si sorta sau fara sa se foloseasca de informatii pentru a obtine principii. Adica el reda, cu o pertinenta sterila, exemplele preluate, organizandu-le intr-o anumita maniera. Aceasta pertinenta sterila este cel mai mare dusman al mediului academic - a nu face din redarea de cifre si nume un mijloc, ci un scop.

Si voi profita de aceasta divagatie, pentru a vorbi, la modul general, despre divagatii. Sau, mai precis, despre relatia lor cu discursul. O divagatie este bine-venita in discurs, atunci cand s-a vorbit prea mult, in cadrul discursului, pe un anumit subiect. Functioneaza in acelasi scop ca si acele inconstante in organizarea principiu-exemplu despre care am vorbit mai devreme - acela de a evita monotonia. O divagatie nu trebuie sa fie insa prea lunga, la fel cum nici pauzele de recreatie nu trebuie sa se intinda prea tare in raport cu orele de lucru. Atunci cand cel care pronunta discursul simte nevoia unei divagatii, un bun sfat pentru el este folosirea unor termeni sau a unor expresii care contin sau sunt derivate din referinte mitologice sau istorice intru strecurarea unei anecdote. Si voi oferi in sensul acesta o lista mai lunga decat este necesar de exemple, din simplul motiv ca acesti termeni si expresii sunt foarte frumosi:

-Sybaris. A fost o colonie din Magna Grecia (denumirea prelatina a peninsulei Italiei) devenita proverbiala in lumea antica pentru opulenta si destrabalarea in care traiau locuitorii, gratie marii bogatii a orasului. 'Sibaritic' a ajuns sa insemne referitor la placeri decadente, iar 'sibarit' un om care se deda unor asemenea placeri. Am povestit mai multe anecdote legate de Sybaris aici.

-Mitridate. Mitridate al VI-lea a fost un rege al Pontului, o tara care cuprindea Turcia si Armenia moderne si, in general, regiunile din jurul Marii Negre (Pontus Euxinus), devenit proverbial pentru paranoia sa si pentru memoria sa prodigioasa. Aparent, Mitridate a devenit imun la otrava, luand doze mici la inceput si apoi progresiv mai mari, crescandu-si incet, incet toleranta anatomica la otrava. De unde si termenul de 'mitridatizare', care inseamna imunizarea la otrava prin obisnuirea organismului cu ea. A ramas celebru pentru invingerea lui Sulla, Lucullus si a lui Pompei cel Mare, toti trei generali romani proeminenti, care insa, au inceput sa repurteze inapoi victorii asupra lui, ajungand pe punctul de a-l captura, moment in care Mitridate incearca sa se sinucida, luand otrava. Si datorita imunitatii sale esueaza, desigur, in tentativa sa de suicid. Se mai spune ca tinea un cal, un taur si un berbec langa pat in timp ce dormea, care l-ar fi sculat din somn cu sunetele lor in cazul unei tentative de asasinat. Iar memoria sa prodigioasa se spune ca se datora faptului ca stia toate limbile semintiilor care se aflau sub conducerea sa (22 la numar, mai precis).

-Sagetile partilor. Partii erau cunoscuti in antichitate pentru arcasii lor incalecati, care trimiteau un voleu de sageti catre armata inamica si se retrageau rapid, fara sa sufere pierderi. De unde si expresia "a trage cu sagetile partilor", care inseamna a arunca o replica otravitoare intr-o cearta si a pleca repede, fara a-i lasa adversarului posibilitatea sa raspunda.

-Pasquinade. Un barbier din Roma secolului XV, renumit pentru satirele lui acrimonioase la adresa clasei politice. De unde o paschinada (nu stiu daca exista si in limba romana termenul) este un pamflet foarte caustic.

-Briareus sau Aegeon. Un titan cu 50 de capete si 100 de maini din mitologia greaca, ajuns sa simbolizeze un om sau un obiect care are din orice cate ceva, dar care nu exceleaza in nimic.

Este logic ca daca discursul are ca subiect principal mitologia, o divagatie despre mitologie este inutila si ca ar fi binevenita o referire la distanta Planck sau sfera Dyson, spre exemplu.

O alta regula de care trebuie tinut cont atunci cand este compus un discurs si cu care ar fi si trebuit sa incep articolul, este aceea a generalitatii sale. Cand un om cuvanteaza in fata unui public, trebuie sa se plaseze in pielea Omului Universal. Trebuie sa isi imagineze ca se adreseaza oamenilor din toate timpurile si locurile. Aceasta consideratie trebuie luata in seama si atunci cand judeca mesajul, ca si atunci cand judeca limbajul pe care il va folosi in discurs. In ceea ce priveste limbajul, trebuie sa evite argoul si jargonul, atat din considerente de civilizatie, cat si datorita faptului ca acestea doua poarta marca distincta a unui context spatio-temporal. Tot pentru a evita sa fie incorsetat intr-un asemenea context, trebuie sa evite regionalismele si arhaismele. Daca discursul este vorbit, si nu scris, trebuie evitat accentul specific unei regiuni sau tari si folosirea limbii literare. In ceea ce priveste mesajul, trebuie evitata axarea discursului pe un subiect cu care ceilalti nu au nimic in comun. Cum ar fi ca alocutorul sa vorbeasca despre drumurile pe care le-au luat in viata fostii sai colegi? Ar fi cu siguranta o mare greseala, din punctul de vedere al legii de elocinta a discursului. Nu ar fi gresit insa daca ar face din aceste precizari un mijloc, un instrument pentru a demonstra o idee, si nu un scop.

Un discurs trebuie sa fie organic. Coleridge definea organic, intr-o conferinta despre Shakespeare de la inceputul secolului XIX, ca fiind acel tip de dezvoltare a unui obiect care este conforma cu materialul din care este alcatuit. Mecanic, antonimul sau, numeste o dezvoltare influentata de factori externi si in dezacord cu materialul obiectului in cauza. Cand atribuim termenul 'organic' unui discurs o facem figurat, si intelegem prin el un tip de discurs al carui limbaj este dezvoltat in conformitate cu mesajul sau. Folosirea de conventii lingvistice si termeni tehnici trebuie evitata oricand este posibil. Limbajul de lemn nu face altceva decat sa banalizeze. Marile minti il evita cu orice pret. Sa se aibe in vedere, in virtutea acelei inconstante pe care am tot amintit-o aici, introducerea unor termeni tehnici sau expresii de lemn daca discursul s-a incarcat prea tare cu expresii plastice si metaforice originale.

Este cardinala evitarea ambiguitatilor de orice tip si asigurarea unui grad cat mai mic de interpretabilitate cu putinta. Orice exprimare trebuie sa fie cat mai putin eliptica. Constatam ca unele portiuni din discurs au un termen-cheie. Acest termen-cheie, pe care il putem numi si termen-pivot, atunci cand este reluat in portiunea respectiva, trebuie sa fie reluat cu sinonime de-ale sale, pentru a inlatura eventuale echivocuri care apar in legatura cu sensul sau. Pentru ca un discurs sa fie graitor trebuie sa puna accent pe ideea esentiala, reformuland-o atunci cand apare si reluand-o periodic in timpul vorbirii intr-o forma stilizata. Aceasta forma stilizata poate fi, si este chiar bine astfel, un vers sau un proverb.

Un discurs sublim are si o muzicalitate placuta, deci trebuie avuta in vedere aranjarea cuvintelor astfel incat simfonia de litere rezultata din ea sa mangaie urechile cu gentilete maxima. Si pentru ca un discurs sa fie legendar, ca sa nege versurile lui Eminescu:

"In van cata-veti ramuri de laur azi"

trebuie ca ideile pe care le exprima sa stea in culori native cu Adevarul.

Unitate si dezbinare in istoria Europei

Inceputul mileniului al doilea vede o Europa in care comertul infloreste puternic. Comertul este pe de o parte local, deoarece urbele care incep sa se formeze atrag mestesugarii de la sate, si avand nevoie de mancare, fac schimb cu satele pentru imbracaminte si unelte, care au pierdut prin plecarea mestesugarilor autonomia producerii acestor bunuri si este pe de alta parte national si international, datorita faptului ca anumite bunuri aflate la mare cautare nu sunt produse sau nu se gasesc decat prin intermediul unor factiuni (spre exemplu produsele de lana ale Flandrei sau bunurile aduse din Orient prin porturile Venetiei si Genovei - in speta mirodenii). Centre comerciale solide se dezvolta, si acolo unde se afla mai multe apropiate se formeaza ligi comerciale, care isi cumpara de la feud sau de la rege un fel de independenta juridica si administrativa. Cea mai celebra dintre ligile acestea, formata in Germania, a fost Hansa, sub a carei insignie s-au purtat razboaie si care a dominat negotul marilor Nordica si Baltica pana in secolul al XIV-lea.

Aceste ligi, de autoritate insurmontabila de catre Coroana, erau practic niste mini-republici independente. Mai pregnanta este prezenta lor in partea centrala a Crestinatatii Latine, in speta in Germania, Italia si Tarile de Jos. In Vest, Anglia, Franta si Spania au avut parte de activitate comerciala mai slaba si de conducatori mai energici, care au centralizat puterea si au avut grija sa-si unifice popoarele in monarhii nationale. Echilibrul mai puternic dintre tara si oras prin lipsa unei activitati comerciale puternice in Anglia, Franta si Spania par sa fi constituit factorul principal pe baza caruia Europa de Vest si Europa centrala au fost decalate ca unitate si omogenitate (Italia, Germania si Tarile de Jos si-au obtinut independenta abia prin anii 1860-1870) si care a cauzat aceasta diferenta cu mare inruarire asupra istoriei moderne a continentului.

Despre onoare

Acum doi articli spus-am ca societatea este, oriunde si oricand, esential aceeasi. Repartizarea calitatii umane transcende limitarile spatio-temporale. Societatea functioneaza dupa vechiul proverb "lupul isi schimba parul, dar naravul ba". Putem deci sa privim epocile glorioase ca momente in care omul inferior nu se vindeca prin civilizatie de calitatea sa josnica ci doar isi ajusteaza aparenta pentru razboiul de fatade.

Una din virtutile cele mai cantate in vremurile vechi era onoarea. Putem spune ca onoarea era propovaduita de catre capetele incoronate la fel cum erau milostivenia si smerenia de catre crestinism. Onoarea este una din trasaturile fundamentale ale modelului uman antic-medieval-premodern. Acest model este extinct, el a disparut odata cu nasterea epocii moderne. Fara onoare in portofoliul tau de calitati nu puteai sa treci drept erou bun in cantecele trubadurilor. Onoarea era deci inainte un mijloc de a castiga reputatie sociala si unul din telurile arborate cu demagogie de catre oamenii de stat. Astazi onoarea nu mai serveste in niciunul din aceste scopuri. Ea a disparut de pe firmament. Daca in vechime era expusa pana la vulgarizare, astazi nu mai primeste nici macar un minimum de atentie pentru a se mentine pe linia de plutire.

Intrebarea este ce a facut ca, undeva prin jumatatea intai a secolului XX, sa dispara aceasta calitate clasica. Sa cercetam deci cum a aparut. Onoarea se afla in stransa legatura cu razboiul. Cu cat razboiul ocupa un loc mai insemnat printre activitatile unei societati, cu atat este onoarea un mijloc mai bun de a parveni in ea. Aceasta latura a luptei solicitanta pentru barbatie este cea care il constrange pe individ sa se manifeste in neconcordanta cu sinele sau, sa isi surmonteze propriile interese in virtutea unei cauze mai inalte. Razboiul viril impune onoarea ca etalon intr-o societate. Primul Razboi Mondial a fost cauza declinului acestei laturi. Au aparut mitraliera si artileria. Duse au fost marsurile vitejesti de infanterie, atacurile la baioneta, figurile gigantice ce imbatau armia cu viziuni de glorie si ruina. Se intrevede epoca unui soldat viclean, efeminat, care poate sa distruga un regiment intreg fara sa-si arate fata. Primul Razboi Mondial a fost primul razboi in care lupta de la distanta a surclasat-o definitiv ca eficienta pe cea de apropiere. Un razboi in care artileria a produs de una singura 70% din victime. Odata cu Primul Razboi Mondial, adica momentul in care armele cu care un singur individ poate omori mai multi indivizi fara sa se puna in pericol au devansat celelalte arme, onoarea a intrat intr-un ireversibil declin, iar al Doilea i-a dat lovitura de gratie.

Despre democratie

Am afirmat mai devreme ca stofa oamenilor e constanta in spatiu si timp. De aici am dedus ca raporturile de autoritate dintr-o societate, oricat de civilizata ar fi ea, se stabilesc tot timpul dupa legea junglei. Daca lupta sociala se da cu persiflaje si ipocritele zambete de complezenta in loc de cutite si injuraturi nu inseamna ca este mai mult decat un joc meschin si animalic de putere. Nu exista democratie. Democratia este o utopie la fel de mare ca si comunismul. Democratia presupune ca puterea sa se afle in mainile tuturor. Dar sa ai puterea nu inseamna sa iei decizii, ci sa decizi cine ia decizii. O democratie este deci un sistem in care nimeni nu poate sa decida cine ia decizii, iar asa ceva nu vad sa existe pe Glob.

"Pai bine, dar in S.U.A. ..." In S.U.A. ce? Poporul nu are putere, pentru ca nu este stapan asupra libertatii discursului sau si a abilitatii lui de a decide. Guvernul este cel care decide daca poporul are dreptul sa vorbeasca sau nu. Asta nu e democratie. E o mascarada ordinara. Cel mai aproape de democratie a ajuns Atena secolului lui Pericle (495-429 i.Hr.). Democratia ateniana punea puterea in mainile a 500 de oameni, masculini de sex, atenieni ca loc de nastere si copilarie si cetateni cu drepturi depline ai orasului. Principiul conservator al democratiei era unul dintre cele mai simple cu putinta: cand unul din "barbatii Atenei" ajungea prea popular era exilat. Exilarea se mai chema si ostracizare, dupa "ostrakyon" - o scoica folosita pentru votare, simbol al actului democratic. Metoda ostracizarii era atat de eficienta, incat i-a fost aplicata, si inca de doua ori, lui insusi Pericle, unul dintre ilustrii barbati ai Atenei si cel care a dat numele celei mai glorioase perioade a orasului. In ziua de azi o asemenea metoda de echilibrare a puterii este ineficienta, deoarece datorita fortei comunicarii, poti sa-ti mentii autoritatea oriunde, fara sa fi prezent fizic. Pol Pot, spre exemplu, liderul khmerilor rosii, a continuat 18 ani dupa ce a fost rasturnat de la putere in 1979, din cazemate pitite in junglele tarilor inconjuratoare, sa tina sub copita Cambodgia.

In realitate democratia antica ateniana este o semi-democratie, deoarece cei care conduceau erau o elita si nu poporul intreg, dar spre deosebire de sistemele de guvernare contemporane care se considera democratii, care se prezinta ca punctul culminant al libertatii de decizie a maselor, nu este ipocrita si este chiar, daca stam sa ne gandim un pic, mai putin elitizata.