Dumnezeu e o bombă nucleară

"And thy commandment all alone shall live
Within the book and volume of my brain,
Unmix'd with baser matter"
["Hamlet" - William Shakespeare]

6 august 1945, Hiroshima

Avionul purtător de moarte planează deasupra oraşului îndreptându-se spre centru. Copiii şi adulţii deopotrivă se opresc din treburile lor şi înalţă privirea către cer ca să îl privească, atraşi, în mod nefiresc, de farmecul său ireal. Şiruri indiene de furnici trec pragurile caselor, alungate parcă de o forţă invizibilă. Acest insecte par să posede, spre deosebire de oameni şi în ciuda înapoierii lor faţă de aceştia, un ochi lăuntric de facultate profetică, care le deşteaptă să fugă de pasărea de fier.

Ea ajunge, neclintită din curs, deasupra inimii oraşului, care este marcată de o răscruce de râuri, şi renunţă la încărcătura satanică pe care o conţine. Se aşterne o tăcere ca în ceasul cel din urmă. Clipele trec ca-n miezul dorului. În interiorul bombei, odată ce se află aproape de pământ, un proiectil de uraniu este lansat în masa de fisiune, iar cea mai mică cărămidă a Universului îşi dezlănţuie puterea fără hotar. În Ţara Soarelui-Răsare ia naştere un nou soare. Se face lumină. Atât de puternică că toate părţile corpurilor luminate de ea devin de un alb pur, iar cele umbrite de un negru pur, şi linia care desparte lumina de umbră, cunoscută în desen sub numele de separatrice, nu are niciun strop de difuziune – nu există zonă de tranziţie între alb şi negru –, ci este conturată perfect.

Urmează un şir de drame umane cărora limba şi condeiul meu sunt prea lipsite de pietate pentru a fi vrednice să le dea botezul vorbirii. Relatarea noastră se opreşte aici. Este, într-adevăr, o înaltă datorie umană aceea de a continua relatarea, în virtutea faptului că prin sensibilizarea pe care ar produce-o un fragment din lume ar spori în bunătate, iar şansa ca istoria să-şi reia căile strâmbe s-ar ciobi la un colţ. Şi mai este o înaltă datorie umană prin a cinsti duhul celor pieriţi atât de tragic. Însă obiectul filozofic al acestui eseu stă în lumina generată de bombă:

Dumnezeu - presupunând că există - este o bombă nucleară, în sensul că sub imperiul arătării Sale mărunţişurile şi jumătăţile de măsură ale vieţii se decantează de aspectele fundamentale şi întregi la măsură, iar lucrul de căpetenie, obiectul în cauză al vieţii rămân numai acele laturi ale ei care se adresează în cel mai înalt grad sufletului nostru.