Din regi, astăzi

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din trupul lor, prin lume călător,
Bem, mâncăm, îl auzim în vânt,
Îl vedem cum pomi devine din pământ,
Dar calea ce-o arată - un dor.

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din zodia lor izvodul şi tăcerea.
Din steaua lor cerneala şi părerea.
Din fapta lor - credulul cânt,
În care lege-i mierea.

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din drumul abătut al vieţii în mărire,
Din portul răsfinţit prin vorbă şi veşmânt,
O turlă, o icoană şi-un mormânt,
Cerşind o amintire.

Toamna şi cultura

Venirea toamnei este venirea marii culturi. 

Cine a mirosit pământul uscat de la sfârşit de vară cum soarbe primele ploi mărunte, şi nu s-a gândit la pergamentul care soarbe rândurile de cerneală născute din truda solitară şi solemnă? 

Cine a văzut marile pajişti ale cerului, tremurând sub ameninţarea frigului şi morţii, cum îşi trimit popoarele către lumile veşnic ale luminii, făcând ca suspinele lor să răsune în lungul şi latul boltei, şi nu s-a gândit la gânditorul care, amărât şi sfârşit de carcera zilei, îşi trimite gândurile, aceste păsări ale minţii, să culeagă din orizonturi mai limpezi căldura frumosului şi a ideii? 

Cine a ascultat vântul cum scutură zeci de ramuri şi de coroane, smulgând din legănarea şi foşnetul lor tainele unei muzici urieşeşti si cumplite, şi nu s-a gândit la arta care zguduie, ca un muzician dement şi total, pleiada de clape şi coarde din care este compusă pădurea dinlăuntru a omului?

Când nimeni nu va fi mişcat

Când nimeni nu va fi mişcat, să nu vorbesc.
Răsufletul bătrânilor vulcani
Să urce-ncet şi arzător în mine, ani şi ani
De-a rândul. Până putea-voi să clintesc

Cu graiul prieteni şi duşmani -
Pe cei ce plâng amar şi se jelesc
De moartea unei flori, dar şi pe cei ce ocolesc
Din moşi-strămoşi puterea de a fi umani.

Fiarele la mine urechea să şi-o plece,
Sau gura mea rămână veşnic rece,
Şi nicicând, nicicând stearpa amăgire

A risipirii vorbelor în vânt
Să nu-şi mai tolănească, pe netihnita-mi fire,
Trupul său cel lacom de suflet şi avânt.

Odă păsării cerului

Corabie stăpână pe-ntinderea lumii,
Din vâsla-ţi plăpândă, ce norii despică,
Se naşte şi cerul, şi reazemul humii -
Al zărilor faur, deşi mititică.

Ca luna ce n-are o treabă-n afară
De-a ţine-o făclie în noaptea adâncă,
Dar care frământă, prin propria-i povară,
Oceanele lumii-n copaia de stâncă.

Un poem despre cunoaştere

Florile minţii, găsite prin cărţi,
Curg ca un pârâu de munte umflat de ploaie.
Le prinzi, le prinzi, şi tot le prinzi,
Şi, vlăguit, te-ntinzi să nu îţi scape una.
Ele mult prea multe sunt - noiane,
Iar tu o plasă amărâtă de pescar.
Şi orişicare-ţi scapă e un noian în sine,
De-amar şi deznădejde că n-o poţi lua cu tine.

Ce vom fi salvat la rându-i se va pierde -
Peste paginile vechi creierul adaugă necontenit.
Baudelaire, Bizanţul şi selgiucizii, primul bec,
Primul om care-a trecut Atlanticul în zbor,
Primul om de la care ştim gânduri despre primul om
Vor fi doar amintiri, şi amintiri de amintiri.
De-ar fi ca cimitirul atâtor lecţii moarte
În inimă şi suflet să scrie-o nouă carte.

În farmacia minţii, ştiinţa-şi duce viaţa pământească.
Lumea de dincolo, viaţa ei în adevăr
Sunt câştigate prin uitare şi cuprind fiinţa toată.
Uitând, cifrele de pe talgere îşi dau sufletele,
Şi cu ele ne pardosesc pe dinlăuntru
Cu cel mai fabulos şi măiastru dintre mozaicuri.
Dar ce folos să te clădeşti când mâine ca nisipul
Ţi-a şterge suflul unui val şi cugetul, şi chipul?

A fost o vreme

A fost o vreme când poeţii ca o carte
Erau deschişi în faţa lumii, ca un altar,
Ce-mpărtăşeşte rază sfântă la acei lipsiţi de har,
Ca la acei de el îmbelşugaţi; neluând în parte

Întregul omenirii. Şi nu-i uşor să dai în dar
Unui pământ ce gustă zdrăngănit de oale sparte
Un cântec izvorât din viaţă şi din moarte,
Cum nu-i uşor să fii o floare-n lupanar.

Noi, umbre-ale lor, nu mai putem aduce
Prinos iubirii unde alţii zilnic ard o cruce.
Sau poate a căzut din bolta nopţii steaua

Ce-n toată vremea fost-a călăuză inimilor lumii,
Şi nu avem, nu vitejia lirei, ci-n suflet neaua
Ce hrană-i lirei; şi golul ne opreşte, nu pizma humii.

Rondelul alegerii

De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.
Să dospească liniştită
Lumea-n matca ei de bale.

Piară azi orice ispită
De-a porni spre ea agale.
De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.

Omul e acum o vită,
De la pisc şi până-n poale.
Mâinile îmi sunt prea goale
Să clintesc a sa ursită.
De întors nu este cale.

Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.

Traducere de poezie engleză, IV

      John McCrae, medic de teren în Primul Război Mondial, scrie acest rondel mişcat fiind de înmormântarea prietenului său căzut în bătălie la Ypres. "In Flanders Fields" este cel mai cunoscut poem al lui McCrae, cel care i-a adus faima şi probabil singurul care îi este luat în seamă de lumea largă. 

In Flanders fields the poppies blow 
Between the crosses, row on row, 
That mark our place; and in the sky 
The larks, still bravely singing, fly 
Scarce heard amid the guns below.

În şesul Flandrei macul dă în floare
Prin rânduri lungi de cruci, de care
Semnat ne este locul; iar sus pe cer
Răsună, stins de gloanţele de fier,
A ciocârliei aprigă cântare.

We are the Dead. Short days ago 
We lived, felt dawn, saw sunset glow, 
Loved and were loved, and now we lie, 
In Flanders fields.

Noi suntem morţii. Cei care
Trăiau chiar ieri, se bucurau de soare,
Primind şi dând iubire, ş-acuma pier,
În şesul Flandrei.

Take up our quarrel with the foe: 
To you from failing hands we throw 
The torch; be yours to hold it high. 
If ye break faith with us who die 
We shall not sleep, though poppies grow 
In Flanders fields.

Urmaţi, urmaţi a noastră încleştare:
Vă aruncăm din braţe pierzătoare
Făclia; A voastră-i s-o purtaţi spre cer.
Iar de-o lăsaţi să cadă, vom fi stingheri
În criptă, jos, deşi sunt macii-n floare
În şesul Flandrei.

Sonetul ţăranului îndrăzneţ

"Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cismărie." (M.E.) 

Privind ţăranu-o pasăre în vie
Cum din glăscior un cântec meştereşte,
I se ivi - destoinicu' lu' Peşte! -
Că ar putea un pic ison să-i ţie.

Învârte paiu-n gură printre deşte,
Vrăjit deplin de dulcea nebunie,
Şi, înfigându-şi grabnic sapa-n glie,
Se duce lângă dânsa şi porneşte...

Dar ce să vezi?! Abia deschide gura,
Că-n ochii lui năstruşnica se scapă
Şi repejor îşi ia din vie zborul.

Ţăranul dă cu tot din jur de-a dura
Şi se întoarce bosumflat la sapă -
Ruşine nu-i în a munci ogorul!

Curaj, curaj (vilanelă)

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Simţirea ta nu fie de rele deşănţată.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când noaptea îşi întinde domnia peste zori

Şi zorii îi ascultă voinţa-ntunecată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când ura te îmbie cu ea să te însori

Şi-ţi pare că-i mireasa ce trebuie urmată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când lumea te învaţă că zeii-s trădători

Şi-asupra sa nu-şi pleacă privirea luminată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când măştile se strâmbă şi-ţi dau şi ţie sfori

Şi-ţi spun că se cuvine să fii un chip în ceată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Surâsul blând al minţii ajunge să dobori,

Căci armele-ţi sunt gândul şi zicerea curată.

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Iubirea de cultură

Iubirea de cultură n-are baza-n veghea deasă
Ţinută-n faptul nopţii printre cărţi, pe care vântul -
Azi ori mâine - le va pierde, nici în a şti cuvântul
La orice fleac din multul sterp ce umple-a ştiinţei casă.

Ci-n a simţi cum măsura Eratosten Pământul,
În a păşi din nou cu el, în a-l privi cum lasă
În marea nezăririi noastre-a minţii sale plasă
Şi cum adună fir cu fir din apa ei cu gândul.

Sub boarea cărţii mintea bună se deschide ca o floare,
Dar dacă boarea-i vânt, în sine se cufundă fără viaţă.
O lamură culeasă timp de ani răpită-i de valoare

Când treci prin ea şi alte zeci cum treci prin marfă-n piaţă.
Un trai de om ajunge pentru numai trei frânturi din soare -
Ţi-e capul sec de-nghiţi duium de sori, şi nu te curmi de greaţă.

Eu sunt un far

Eu sunt un far în felul meu ciudat,
Căci tot ce fac şi port e o chemare,
Spre lumea dinlăuntru-mi. Vă cer iertare,
Mă tot gândesc că poate v-am speriat

Cu chipul meu arzând a căutare -
Să cauţi miez în om e totuşi un păcat.
De mă găsiţi vreodată vinovat,
Privirea să mi-o puneţi sub zăvoare,

Căci ea mi-e puntea, glasul şi solia,
Văpaia care arde sus în far,
Lucind să strângă bărci la ea cu mia.

Dar fără rost! - lumina-i în zadar
Îmbracă ale mării căi. Doar prostia
E astăzi pentru oameni sanctuar.

Te poţi căzni

Te poţi căzni să smulgi din suflet viaţa
Şi să o-mbraci în hainele de aur
În care şade-n cer al lumii faur,
Că tot vei trece nezărit - tu şi piaţa

Străini de-a pururi sunteţi. Precum un taur
Poţi să scurmi şi spumegi, că tot paiaţa,
Zâmbind obraznic, o să-ţi fure faţa
Şi fruntea şi-o va-ncununa cu laur.

Şi-n schimbu-a ce? A calpei măguliri,
A vorbei dulci ce-atinge la mândrie,
A măştilor, a ieftinei sclipiri,

A glumei botezate în prostie.
Căci cine-ar vrea să-şi vină în simţiri,
Când somnul şi uitarea îl îmbie?

Traducere de poezie franceză (Charles Baudelaire)

Hymne à la Beauté (Imn Frumuseţii)

Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l'abîme,
Ô Beauté ? ton regard infernal et divin,
Verse confusément le bienfait et le crime,
Et l'on peut pour cela te comparer au vin.

Te tragi din cer adânc sau urci dintru genuni,
O, Frumuseţe? Privirea-ţi, un iad şi-un rai,
Revarsă laolaltă pierzanii şi minuni,
Şi de aceea alături de vin poţi să stai.

Tu contiens dans ton oeil le couchant et l'aurore;
Tu répands des parfums comme un soir orageux;
Tes baisers sont un philtre et ta bouche une amphore
Qui font le héros lâche et l'enfant courageux.

Zorii şi apusul în ochiu-ţi se-ntâlnesc,
Miresme-mprăştii ca o seară furtunoasă,
Şărutu-ţi e-o beţie şi gura vas grecesc,
Ce-n prunc trezesc curaj, din brav fac o mucoasă.

Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres ?
Le Destin charmé suit tes jupons comme un chien;
Tu sèmes au hasard la joie et les désastres,
Et tu gouvernes tout et ne réponds de rien.

Răsari din negru-adânc? Din stele te cobori?
Soarta e robită de roba-ţi ca un câine,
Presari la întâmplare urgii şi sărbători,
Doamnă peste toate, dar nimeni peste tine.

Tu marches sur des morts, Beauté, dont tu te moques;
De tes bijoux l'Horreur n'est pas le moins charmant,
Et le Meurtre, parmi tes plus chères breloques,
Sur ton ventre orgueilleux danse amoureusement.

Păşeşti pe morţi, Frumuseţe, de ei râzând;
Groaza-i un odor de-al tău nelipsit de vrajă,
Omorul, pe mândru-ţi pântec cu drag dansând,
Cu multă încântare îl întinzi ca mreajă.

L'éphémère ébloui vole vers toi, chandelle,
Crépite, flambe et dit : Bénissons ce flambeau !
L'amoureux pantelant incliné sur sa belle
A l'air d'un moribond caressant son tombeau.

Vremelnici fluturi zboară orbi spre tine, faclă,
Sfârâie, în flăcări ard, şi tot te preamăresc.
Ca omul pe moarte ce-alintă a sa raclă
E bărbatul ce geme pe-un trup femeiesc.

Que tu viennes du ciel ou de l'enfer, qu'importe,
Ô Beauté, monstre énorme, effrayant, ingénu!
Si ton oeil, ton souris, ton pied, m'ouvrent la porte
D'un Infini que j'aime et n'ai jamais connu ?

Că vii din cer sau din infern, ce-mi pasă,
Frumuseţe, monstru credul, uriaş şi cumplit?
Dacă ochiu-ţi, surâsul, pasul cale-mi lasă
Spre-un necuprins ce-l îndrăgesc, deşi nentâlnit?

De Satan ou de Dieu, qu'importe ? Ange ou Sirène,
Qu'importe, si tu rends, - fée aux yeux de velours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine ! -
L'univers moins hideux et les instants moins lourds.

Preasfânt sau Drac, ce-mi pasă? Sirenă, Serafim,
Ce-mi pasă când tu – nimfă cu ochi de catifea,
Cântec, licăr şi parfum, la care-ntreg mă-nchin! –
Scazi urâtul lumii şi-a clipei stâncă grea?

(Pentru coperta frumoasă am scanat această ediţie din 1920 a volumului lui Baudelaire, din biblioteca personală)

Nu-i greu să scrii (sonet în heptametru)

Nu-i greu să scrii - e-n stare orice frunte goală,
Să zăboveşti asupra penei însă este focul
Prin care drept trecând îţi dovedeşti cojocul
Şi-arăţi că e de tine mai mult decât spoială.

Să rabzi la vorbe cumpănind, să-ntorci pe dos şi tocul
Sperând să afli calea în coaja-i de cerneală,
Iar când îndrepţi un semn, dar faci din restul o greşeală,
Să-ţi tot blestemi că te-ai născut poet norocul.

Poezia-i o crăiasă, nazuri cât cuprinde,
O dată strâmb de calci - îţi cade grabnic capul.
În bălţi şi bălţi de sânge rochia i se-ntinde -

E jertfa celor care au luat drept blând satrapul.
Noi, puţinii chibzuiţi, când pizma i se-aprinde,
Avem un dar aparte de-a îmblânzi sireapul.

Elegie (sonet în heptametru)

Sunt locuri, mult ferite, la care-al lumii zgomot
Ajunge doar în parte, se-aude ca un vis pierdut,
Şi aerul cu fire lungi de taină e cusut,
Iar orice pas în el răsună ca un clopot.

De şoapte sau suspine orice colţ este umplut,
Şi-atâta e de pace c-al gândurilor forfot
Se-nfoaie ca un fluviu şi suflu-şi ia de ropot,
Şi-n trup întreg se-ncheagă tot gândul nevăzut.

Nu ştiu de ce, de unde, dar ades mă cheamă
Aceste vechi şi reci firide, de toţi ascunse,
În care zac pe jos în praf un ziar, o clamă,

O sticlă-n cioburi sau un disc, de timp adânc pătrunse,
Demult uitate, deşi găseşti în toate-o dramă –
Un cântec de sirenă li-s vocile neplânse.

Elegie (sonet în heptametru)

Să mori purtat de valuri către ţărmul depărtat
A cărui glăsuire ţie doar îţi este cheie!
Mirosul său cel tainic de umăr de femeie
Îşi află doar în pieptul tău răsunet nesecat.

Să-ţi fie clopot valul, iar spre mormânt alee
Să-ţi fie marea largă – bătrân, fremătător regat,
Spre care gândul fără vârstă mereu ne e purtat,
De poftă de poveste, de-a visului scânteie.

Şi să ajungi la ţărm, la ţărmul tău, al tău e doar –
În miezul pribegiei şi al dorului de casă,
Icoana lui te sfredelea şi te-amăgea-n zadar,

Zbura în vânt prin faţa ta ca o mătasă,
Dar s-a-ncheiat acum al căutării lung amar –
Sfârşitul îţi zâmbeşte frumos ca o crăiasă.

Lui Mihai Eminescu

Cândva, demult, râdeam de-ntorsătura limbii tale,
Un vraf de calpe mofturi găseam că-i cartea ta –
Ce-atâta-nzorzonare, ce-atât amar de ţoale
Să-nveşmântezi nimicul ce stă în sinea ta?

Ce-atâta neruşine? Chiar n-ai un pic de-obraz
De umpli scena lumii, de furi toată lumina
Cu versu-ţi cel pedantic, lipsit de orice haz?
Aşa vorbeam pe-atuncea, un glas fiind cu duzina.

Eram necopt, e drept, căci lemnul prunc al firii mele
Nu se pornise-a fi izvor de seve-alese,
Iar crengile-mi n-ardeau să crească către stele,
De ceru-adânc al nopţii nici vorbă ca să-mi pese.

Eram un om fără de miez, făptură de ţărână
Doar de-ale vieţii mici nevoi atinsă şi mişcată.
Eram un om ce nu era, a morţii neagră mână
Cu-a vieţii să mă-mpartă era înverşunată.

Eram acelaşi de acum? N-aş vrea s-ajung în veci
Să pot privi cu limpezi ochi cum fiinţam pe-atunci.
Mai bine-acestea zacă adânc la vreme-n beci,
Uitarea le grăiască ale ei de fier porunci.

Cândva, demult nu foarte, alături mi te-ai strecurat,
Cum somnul, a visului şi-a nopţii-mpărăţie,
Răpeşte fără veste, pe furiş şi pe-nserat,
Sub piele el pătrunde viclean ca o beţie.

Nicicând nu te-am văzut venind şi totuşi ai sosit,
Purtând pe umeri munţii croiţi din taine sfinte,
La umăru-mi cel searbăd ades ai poposit,
La falnica-ţi povară cerşit-am strop de minte.

Iar tu mi-ai pus la tâmplă izvorul tău de artă,
Ai asfinţit o lume de voci ale pustiei,
Ţesând blândeţi de graiuri pe firea mea deşartă,
Legându-mi calea vieţii de ţinta poeziei.

Sub bolta frunţii mele cântarea ta domneşte,
În ea se scaldă mintea-mi, de ea-i mereu pătrunsă,
Să işte vreun zgomot o alta de-ndrăzneşte
De vază şi sfială e repede ajunsă.

Cădeam de-atâtea ori, iar tu alături cu-ngrijiri,
Un far ai fost de fildeş, dregându-mi strâmba cale,
Îndurător, şi totuşi sever ca domnii-asiri,
O caznă şi-o mărire e banca şcolii tale.

De-aş încerca să mişc condeiul – te-ai îngrijit
Să îţi sădeşti în el sămânţa cea trufaşă,
Căci tot ce-aştern cu dânsul aproape că-i leit
Mai trainicelor slove la care-a stat în faşă.

Lumea-ntreagă de vedenii şi de gânduri fără trup
Tot prin vama ta, ştrengare, se perindă şi dau bir
Când în faptul cuvântării din muţenie mi se rup,
Ca să-ţi afle-ncuviinţarea stau smerite toate-n şir.

Când veacul mă îmbie sub giulgiul său murdar,
Firida mea eşti iarăşi tu, proroc cu glas curat,
Vestind că lumea este o traistă doar de-amar,
Păzindu-ne de-a crede că drumu-i de urmat.

Bătrâne dascăl şi prieten, n-ajunge-o mare de iertări
Că-n cel mai sfânt din miruri nu pot să te cufund,
Dar tu cunoşti şi mă-nţelegi: sunt unele cămări,
Ascunse-adânc în piept, în care doar puţini pătrund.

Traducere de poezie engleză, III

The Hound of Heaven este opera de vază a lui Francis Thompson, poet englez al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Poemul (unul atipic, ca şi autorul său de altfel) este despre urmărirea omului de către Dumnezeu şi invers. Francis Thompson a dus o viaţă obscură şi chinuită. Şi-a abandonat studiile universitare în speranţa de a deveni scriitor, dar, redus la slujbe mizere, şi-a găsit un refugiu în opiu şi a vagabondat până când poeziile i-au fost descoperite de un cuplu, care l-a şi ajutat material. A murit în urât, mâncat pe dinăuntru de opiu, boală, sărăcie şi, mai ales, de acel sentiment pe care Eminescu îl surprinde foarte bine prin cuvintele „pierdut în suferinţa nimicniciei mele”. Am tradus doar prima parte a poemului.

I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter.
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbèd pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat--and a Voice beat
More instant than the Feet--
"All things betray thee, who betrayest Me."

Am tot fugit de El, în ceas de zi şi-n ceas de noapte,
Am tot fugit de El, sub arcele ce leagă anii,
Am tot fugit de El, pe-ntortocheate
Ale minţii mele căi. Când ochii îmi plângeau, sărmanii,
Ascunsu-m-am de El, şi când voioşi râdeau.
Spre zări mai lucii am săltat
Sau, repezit, m-am cufundat
În hăuri urieşeşti ticsite de pierzanii,
De Paşii ce în urma mea veneau, veneau.
Dar în vânare nepripiţi
Şi în cadenţă neclintiţi,
Cu iuţeală chibzuită, stăruinţă regească,
Reveneau,
Şi Cuvinte se-auzeau
Ce mai aprig porunceau:
„Toate te-or trăda pe tine, cel ce m-ai trădat pe Mine.”