Un poem despre cunoaştere

Florile minţii, găsite prin cărţi,
Curg ca un pârâu de munte umflat de ploaie.
Le prinzi, le prinzi, şi tot le prinzi,
Şi, vlăguit, te-ntinzi să nu îţi scape una.
Ele mult prea multe sunt - noiane,
Iar tu o plasă amărâtă de pescar.
Şi orişicare-ţi scapă e un noian în sine,
De-amar şi deznădejde că n-o poţi lua cu tine.

Ce vom fi salvat la rându-i se va pierde -
Peste paginile vechi creierul adaugă necontenit.
Baudelaire, Bizanţul şi selgiucizii, primul bec,
Primul om care-a trecut Atlanticul în zbor,
Primul om de la care ştim gânduri despre primul om
Vor fi doar amintiri, şi amintiri de amintiri.
De-ar fi ca cimitirul atâtor lecţii moarte
În inimă şi suflet să scrie-o nouă carte.

În farmacia minţii, ştiinţa-şi duce viaţa pământească.
Lumea de dincolo, viaţa ei în adevăr
Sunt câştigate prin uitare şi cuprind fiinţa toată.
Uitând, cifrele de pe talgere îşi dau sufletele,
Şi cu ele ne pardosesc pe dinlăuntru
Cu cel mai fabulos şi măiastru dintre mozaicuri.
Dar ce folos să te clădeşti când mâine ca nisipul
Ţi-a şterge suflul unui val şi cugetul, şi chipul?