duminică, 30 octombrie 2011

Dumnezeu e o bombă nucleară

"And thy commandment all alone shall live
Within the book and volume of my brain,
Unmix'd with baser matter"
["Hamlet" - William Shakespeare]

6 august 1945, Hiroshima

Avionul purtător de moarte planează deasupra oraşului îndreptându-se spre centru. Copiii şi adulţii deopotrivă se opresc din treburile lor şi înalţă privirea către cer ca să îl privească, atraşi, în mod nefiresc, de farmecul său ireal. Şiruri indiene de furnici trec pragurile caselor, alungate parcă de o forţă invizibilă. Acest insecte par să posede, spre deosebire de oameni şi în ciuda înapoierii lor faţă de aceştia, un ochi lăuntric de facultate profetică, care le deşteaptă să fugă de pasărea de fier.

Ea ajunge, neclintită din curs, deasupra inimii oraşului, care este marcată de o răscruce de râuri, şi renunţă la încărcătura satanică pe care o conţine. Se aşterne o tăcere ca în ceasul cel din urmă. Clipele trec ca-n miezul dorului. În interiorul bombei, odată ce se află aproape de pământ, un proiectil de uraniu este lansat în masa de fisiune, iar cea mai mică cărămidă a Universului îşi dezlănţuie puterea fără hotar. În Ţara Soarelui-Răsare ia naştere un nou soare. Se face lumină. Atât de puternică că toate părţile corpurilor luminate de ea devin de un alb pur, iar cele umbrite de un negru pur, şi linia care desparte lumina de umbră, cunoscută în desen sub numele de separatrice, nu are niciun strop de difuziune – nu există zonă de tranziţie între alb şi negru –, ci este conturată perfect.

Urmează un şir de drame umane cărora limba şi condeiul meu sunt prea lipsite de pietate pentru a fi vrednice să le dea botezul vorbirii. Relatarea noastră se opreşte aici. Este, într-adevăr, o înaltă datorie umană aceea de a continua relatarea, în virtutea faptului că prin sensibilizarea pe care ar produce-o un fragment din lume ar spori în bunătate, iar şansa ca istoria să-şi reia căile strâmbe s-ar ciobi la un colţ. Şi mai este o înaltă datorie umană prin a cinsti duhul celor pieriţi atât de tragic. Însă obiectul filozofic al acestui eseu stă în lumina generată de bombă:

Dumnezeu - presupunând că există - este o bombă nucleară, în sensul că sub imperiul arătării Sale mărunţişurile şi jumătăţile de măsură ale vieţii se decantează de aspectele fundamentale şi întregi la măsură, iar lucrul de căpetenie, obiectul în cauză al vieţii rămân numai acele laturi ale ei care se adresează în cel mai înalt grad sufletului nostru.

marți, 25 octombrie 2011

Beethoven, de Geo Bogza

      „Dacă aş sta faţă în faţă cu cel mai înalt şi tumultuos munte, şi aş putea să-l cuprind cu privirea de la poale şi până la vârf, înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să-l urc până în vârf, de o mie de ori mai înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu.
      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă aş sta în faţa celui mai vast ocean din lume, şi l-aş străbate – eu singur pe toată întinderea lui – de la un ţărm la altul, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să cobor până în fundul lui, şi aş pluti printre peşti fantastici şi tragici, devenind eu însumi fantastic şi tragic, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea scrie.
      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă m-aş afla faţă în faţă cu stânca pe care a fost înlănţuit Prometeu, şi aş privi-o cuprins de un vârtej de sentimente, iar dacă, prin miracol, l-aş zări deodată acolo şi aş vedea cum vine vulturul să-l sfâşie, şi l-aş auzi răcnind, cutremurând omenirea şi mileniile, m-aş întoarce acasă şi aş scrie.
      Dar despre el nu pot să scriu.”

luni, 17 octombrie 2011

Despre prietenie, partea a III-a

Stăteam eu şi mă gândeam şi aşa am descoperit o metodă de a afla cine nu îţi este prieten cu adevărat:

Gândeşte-te la toţi cunoscuţii, amicii şi prietenii tăi. Ia-l pe fiecare pe rând şi închipuie-ţi cum ar fi să-i dai un telefon şi să-i spui, mai mult sau mai puţin şăgalnic, „Uite, man, vroiam doar să-ţi aud vocea.” Dacă nu ţi se pare firesc un astfel de telefon către respectivul înseamnă că nu îţi este prieten. Sunt destui oameni cu care vorbeşti fără să ai vreun interes, doar din plăcerea de a conversa cu ei. Însă eu mă refer la ceva mai profund: lejeritatea de a vorbi cu cineva, de a-l apela din senin, fără să fie de fapt important ce vorbiţi. Nu toţi care trec acest test îţi sunt prieteni. Eu remarc doar că cei care nu îl trec nu îţi sunt.

Dintre toţi cei care s-au perindat prin ograda vieţii mele şi încă se mai află în ea doar domnul Ştiurcă se ridică la standardul aici menţionat. Vorbim rar, ne vedem rar, însă îl mai sun din când în când pe la 3 noaptea doar ca să-i prezint un fleac. Şi n-aş mai putea să fac asta cu nimeni. Nu pot să-mi explic de ce. Omul e un idiot. Unul din multele lui cusururi e hiperexcitabilitatea intelectuală. Orice idee, oricât de tembelă, dar să aibă un luciu de profunzime, îi face mintea să secrete sucuri şi ochii să i se rotească în cap de plăcere. Cunosc destui oameni mult mai inteligenţi, perspicace, raţionali şi lucizi decât el, şi totuşi pe niciunul nu l-aş putea telefona în faptul nopţii ca să-i comunic o neînsemnătate. Nu-mi cântă inima de bucurie când fac asta. Nici măcar nu-l simpatizez. Nu-mi este prieten. Însă numai cu el pot interacţiona firesc în modul acesta. Poate pentru că suntem amândoi oameni cu adevărat liberi şi destupaţi la minte. Iar doi astfel de oameni se recunosc oriunde, oricând şi oricum s-ar întâlni şi este suficient să-şi facă cu ochiul ca să-şi comunice biblioteci întregi.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Problema vlăstarului degenerat

Mă tot pătrunde sentimentul friguros al îngrijorării când văd în lumea noastră cum copiii unor oameni de vază – distinşi fie prin puterea, cuprinderea şi delicateţea intelectului, fie prin curăţenia vieţii, fie prin izbutirea în întreprinderi curajoase şi măreţe, fie prin eleganţa şi demnitatea în port şi înfăţişare - nu moştenesc nimic din calităţile ilustrei lor ascendenţe, ci sunt nişte oameni ca oricare alţii, ba chiar deşerţi, de parcă ar fi copiii unor neica-nimeni. Explicaţia principală este una singură: o neîncredere laşă şi vulgară din partea părinţilor în folosul unei educaţii umaniste în această epocă a colectivizării însemnelor superiorităţii. O neîncredere dusă chiar până în punctul abandonării oricărei speranţe. Această neîncredere este o greşeală şi o dovadă irefutabilă că de fapt caracterul lor ilustru nu este veritabil. Educaţia de tip umanist trebuie să supravieţuiască, cu precădere în ceasul deşertăciunii fosforescente în care trăim, indiferent de lipsa ei de foloase sau chiar de relele pe care le atrage asupra copilului – acesta este nobilul comandament pe care figurile de vază devenite părinţi eşuează să-l înţeleagă sau să-l aplice.

Un exemplu elocvent şi la îndemână este profesorul de filozofie pe care l-am avut la facultate, nepot al marelui Tudor Vianu. Vianu jr. jr. este, într-o sumară caracterizare, un pârţ de muscă, sub raport atât moral, cât şi intelectual. Slab la modul fătălău, incapabil să-şi stăpânească tremurul vocii când încearcă să facă linişte în sală, este greu de crezut că are curajul să se opună vreunui compromis care îi este propus. Vorbeşte în gol cu orele, nu-l ascultă nimeni. Undeva, în genunile lui, pare să se înfiripe o intenţie de a lega o punte între sine şi studenţi, dar este pe loc sugrumată de impotenţa fundamentală a firii sale.

Pentru a simula că ţine un curs interactiv, a conceput una din cele mai sinistre improvizaţii pedagogice posibile, pe care eu am numit-o „jocul de bingo filozofic”: din vreme-n vreme se opreşte din insipida lui cuvântare şi pune o întrebare. Studenţii încearcă ca la bingo să răspundă printr-o noţiune filozofică. Dintr-o diplomaţie care ar putea părea că provine dintr-o nobleţe a personalităţii sociale, dar care de fapt denotă slăbiciune morală la modul patologic, Vienuţ nu infirmă niciun răspuns, ba chiar le aprobă categoric: „Perfect adevărat!”. Însă urmează acel „...dar!”, care se întrezărea, prin care Vienaş vrea să-i spună studentului că de fapt răspunsul nu este deloc perfect adevărat, ci că ar putea să-i mai dea o încercare. Când un student aduce argumente Vivişor se face că plouă. Într-un final careva nimereşte marele pot. Apoi Vienucu-şi reia monologul. Trist, trist...

Sub raport intelectual omul are doar acea inteligenţă sterilă, sprijinită de o erudiţie neasimilată în mod organic şi de o manieră moartă de a te exprima, caracteristici ale intelectualilor de mâna a treia.

Spicul de grâu trebuie să crească sub imperiul abundent al razelor solare, inundat în lumină şi căldură; crescut în frig şi întuneric împrumută din firea ciupercilor şi sfârşeşte prin a fi una. O astfel de ciupercă este Vianu jr. jr. Mi-a povestit cândva o vecină în vârstă care a asistat la cursurile lui Tudor: glas ferm şi cristalin, sigur pe sine, întrupare a unor înalte datini dăscăleşti, stăpân pe materie şi limbă la modul absolut. Nu pot decât să asociez această imagine feerică cu imaginile, la care am fost singur martor, în care spiţa decăzută vorbeşte singură într-o sală care numai la ea nu e atentă; turuie delăsător într-o limbă păsărească şi puţinii interesaţi care o trezesc din îndelunga şi adânca ei beţie sunt răsplătiţi cu o salvă de vomă pe faţă.

marți, 11 octombrie 2011

De pe feţele de oameni

De pe feţele de oameni măşti de aur se destramă,
Al mizeriei negru sâmbur stă la pândă să erupă,
Ca furtuna se desface – tu, smintit, l-ai pus în ramă:
El o sfarmă cu turbare şi cu aşchii-ţi umple-o cupă
Şi să bei îţi cere seamă.

De pe chipul de prieten cad icoane în ruină -
Ţi-ai făcut din oase pensuli şi din sânge o vopsea
Şi aşa le-ai dat culoare împletită cu lumină,
Iar acuma zac în zloată, se topesc ca fulgi de nea,
Dezvelindu-ţi o jivină.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Despre critici

O realizare nu dobândeşte faimă şi glorie cu de la sine putere, adică numai prin valoarea ei intrinsecă, ci prin mijlocitori între ea şi lume, care, pentru a o face cunoscută, se folosesc de retorică, oratorie, eventual de influenţa personală, în orice caz nu de mecanisme de natură să o pună în contact esenţial cu lumea. Aşa se face că de pildă Eminescu, nici dacă ar fi fost mai desăvârşit decât a fost, nu ar fi ajuns pe piedestalul fabulos pe care se află dacă anumiţi oameni cu influenţă şi abilitate nu l-ar fi ridicat acolo. Nu ar fi ajuns cunoscut din vorbă în vorbă, ci s-ar fi cufundat cu timpul în uitare, apreciat însă de unii dintre cei care se nimereau să-l citească, dar neputincioşi în a-l face cunoscut la scară mare. Şi chiar dacă a ajuns cunoscut, aceasta fiind munca criticilor, puţini dintre cei care îl cunosc se află în contact cu el însuşi, ci ating doar fenomenul social-cultural Eminescu, care doar îi înveleşte esenţa.

Un geniu este de altfel prea absorbit de puritatea travaliului său, care se realizează prin adevăr şi întru adevăr, pentru a se sinchisi de procedeele de prelucrare a adevărului care sunt atât de necesare popularizării şi întipăririi în memoria colectivă a acestui travaliu. Tocmai aici intervin criticii, aceste curioase fiinţe. De ce sunt ei atât de interesanţi? Pentru că nu sunt nici atât de transmundani încât să fie neputincioşi şi nevoitori să comunice şi să convingă lumea, dar nici atât de mundani încât să nu poată aprecia realizările unui mare artist, să nu se poată bucura de ele şi să nu poată fi atinşi în mod autentic de ele. Criticul este caracterizat de acest echilibru fascinant. El este, într-o anumită măsură cel puţin, al lumii, al ţărânii, le face acestora jocul, dar în acelaşi timp îi pot urca în suflet, cu tot adevărul lor neţărmurit, cuvintele melancolicului Hamlet:

„O God! God! How weary, stale, flat and unprofitable seem to me all the uses of this world!”