Principiul coeziunii

Ceea ce distinge un intelectual adevarat de ciururile intelectualitatii este disponibilitatea de a suferi sentimentul instrainarii de oameni, instrainare pricinuita de impunerea de catre oameni in mediul social a unui subiect stupid de discutie sau a unei teme stupide de interactiune sociala. Atunci cand capacitatea intelectuala a unui om este suficient de mare, ea provoaca in cadrul fiintei sale un imbold in proportionala masura de puternic pentru a invinge imboldurile altor capacitati care intra in conflict cu cea intelectuala (de pilda: cea sociala). In alte cuvinte, un om este suficient de intelectual pentru a-si insusi aceasta titulatura daca nu este in stare sa-si amorteasca intelectul atunci cand incearca sa se bucure de un gest social sarac in inteligenta sau profunzime.

Am sa dau si un exemplu graitor in acest sens:
Exista o abjectie pe aceasta lume care se cheama teatru improvizat. Teatrul improvizat consta in venirea trupei de actori pe scena fara o piesa prestabilita si in improvizarea piesei, care are la baza o anumita idee, in functie de dialogul cu spectatorii. Aceasta forma de teatru are o fundamentala latura comica, intrucat inventarea pe loc a piesei are intotdeauna rezultate amuzante. Insa amuzante pentru unii doar, teatrul improvizat fiind de fapt o dezordine cabotina, al carei umor consista din cele mai simpliste si rasuflate glume posibile, urlete de urangutan, spasme si sarituri si o ironizare care nu discrimineaza nicio problema sensibila, pentru a obtine spectacol ieftin. Si nu degeaba spunea Eminescu:

"De masti razande lumea este plina,
De comedianti si de femei usoare."

Ei bine, acum ca am improscat in mod justitiar teatrul improvizat cu un binemeritat venin, vom incerca sa aflam care este atitudinea unui intelectual care participa la un spectacol de o asemenea speta. Pai va spun eu care este: o sa constea intr-un amestec de scarba, stupefactie si neputinta de a se agrega la publicul care se bucura de spectacol. Cum se va comporta un filistin? I se vor evapora pe de-ndata ratiunea, cultura si toate laturile spiritului sau, si, pentru a se bucura de sentimentul de comunitate, de colectivul inchegat in jurul acestui eveniment, va reusi sa aiba o inima lejera si sa rada la glumele si maimutareala ieftinilor actori, glume aflate la nivelul unui copil in varsta de 3 ani care mai e si retardat pe de-asupra. Oameni care altminteri, atunci cand nu sunt supusi inrauririi gregare, sunt coerenti, elocventi, capabili de judecata de calitate, capabili de a oferi analogii interesante etc. Insa in momentul in care marele si imaterialul for social le cere tribut, ei reusesc cu o usurinta naucitoare sa-si treaca intelectul pe plan secund, de parca nu ar fi altceva decat o tarfa pe care o folosesc intamplator pentru poftele lor, nu un ax cardinal al fiintei si un raison d'etre.

Imn lui Iulius Caesar

Cezar, înlauratei cunune,
Ce-o porţi ca al măririi-nsemn,
O singură frunză să-i adune
Condeiul meu este nedemn.

O, ai adus sub schiptrul tău
Culturi şi naţii între care
E ca-ntre cer şi lut un hău;
Tu şters-ai ferm a lor hotare.

Piramidei din Egipt alături
Plete de gal naramze-ai pus.
Cu bărbi persane-n chip de mături
Ai şters britanicul Apus.

A celor trei lumi suflare
Sub nările-ţi calme-ai robit,
Şi că tu le-ai dat lor născare,
Trufaş, poate chiar ai gândit,

Sau c-Olimpul din sacru-i foc
Neatent scăpat-a văpaie
În apa-n al cărei mijloc
Tu, prunc fiind, făceai baie.

Îţi rumegai inocent mărirea
În Augustul de soare uscat
Când din vis ţi-e smulsă privirea:
Îi auzi venind, încordat.

Braţe ticăloase te-nconjoară,
Purtând pumnale sfioase,
Îţi dau ocol, nu te omoară,
T-evită cu gesturi cuvioase.

Că cel ce l-ai hrănit la sân
E cel ce-acum îţi stinge fiinţa,
N-ai fi ghicit, vulpoi bătrân,
Nici cu toată, toată ştiinţa.

Spre tine-şi ia pumnalu-avânt,
Dar chiar când pielea să-ţi atingă,
De jale pieptu-ţi este frânt,
Şi mori – fruntea cipru să-ţi încingă.

~ FIN ~

Desertaciunea desertaciunilor

Astfel sunt alcatuite interactiunile dintre oameni ca, desi o clipa isi sunt alaturi intr-o atat de deplina armonie incat acea clipa le pare o eternitate, nu ajunge decat o usoara turnura a balantei sortii pentru ca in clipa urmatoare sa isi fie mai straini cum piscul celui mai semet munte si strafundurile celui mai adanc ocean nu si-au fost vreodata. Temple sufletesti de marmura devenite vant si pleava - asta este soarta oricarei legaturi pe care o cultivi la nivel de prietenie.

Carui fapt se datoreaza subrezenia tuturor legaturilor din viata omului? Necesitatilor de supravietuire, care te tarasc prin lume indiferente la locul unde iti este casa? Timpului, sub ciocanul caruia fierul sufletesc al oricui, oricat de rece si tare ar fi, isi schimba forma? Este clar ca oamenilor, modificat fiindu-le caracterul de trecerea vremii, li se schimba firesc si atitudinea fata de ceilalti. Frivolitatii, care ii determina pe oameni sa simuleze compatimire si apropiere atunci cand se afla in societate, care mai tarziu fac un contrast grotesc cu instrainarea? Atunci cand se afla printre ceilalti, oamenii adopta atitudini luminoase, in care totusi nu exista nicio putere de a-si lega viata de persoanele respective. O culme a sinistrului de pe lumea asta o reprezinta cei care practica cultul vietii - mereu cu un zambet larg pe buze, predispusi la strafulgerari de ras, scaldandu-se in voie buna, radiind caldura si spirit civic si evitand constant sa transeze probleme din frica de absolut - pe cand in dinlauntrul lor rezida desertaciunea desertaciunilor - un terci fara noima de idei primitive si superstitii implantate de catre mediu.

"Daca s-ar gasi unul ca acesta, s-ar putea spune despre el ca este printre vii ceea ce spune Homer ca este Tiresias printre morti, atunci cand spune ca "intre cei din Hades, el singur are cugetul intreg, pe cand ceilalti, umbre ratacesc ici-colo"."

Spirit mort in haina vietii - paroxismul sinistrului. Aceasta situatie cu aer paradoxal se regaseste, sub o alta forma, in usurinta cu care oamenii pierd ce au trait. Am vazut recent doua documentare despre aterizarile pe luna - "For all mankind" (Al Reinert, 1989) si "In the shadow of the moon" (David Sington, 2007). Am realizat mai bine, cu ajutorul lor, culmea firii umane pe care au atins-o aterizarile pe luna. O lume intreaga a participat sufleteste la eveniment, dublat de mesajele idealiste asociate de catre astronauti.

Desigur, sunt atatia oameni amarati pe aceasta lume, incat a face o cheltuiala imensa in numele stiintei este o fandoaseala impardonabila. Desigur, aterizarile pe luna au avut ca scop prim a da lovitura de gratie Uniunii Sovietice pe partea de imagine a Razboiului Rece. Desigur, a trimite oameni pe luna inseamna profanarea rezervorului care a alimentat secole la randul fantezia magilor cuvantului -

"Pentru a-si sonda adancimile si a le face cunoscute, mai mult decat de telescoape si nave spatiale, universul are nevoie de poeti si metafore."

Insa realizarea de a trimite oameni pe luna ramane, in sinea ei, grandioasa.

Spre exemplu, una din misiunile selenare a conclus, la plecarea astronautilor de pe luna, cu lasarea unei placi comemorative pe care scria "May the spirit of peace in which we came here be reflected in the lives of all mankind." Un gest sublim, pe care oameni oricat de simpli au putut sa-l traiasca cu euforie, o euforie tacuta si adanca. Insa ce a ramas in ei din puterea si nobletea acelui eveniment? I-a atins cu adevarat daca nu le-a modelat etica de viata, comportarea sau adancimea reflectiei, ci le-a fost doar o scanteie de moment? Caci pesemne ca a fi atins de un eveniment presupune a incerca, de-a lungul vietii tale, sa multiplici acel eveniment, daca te-a impresionat pozitiv, sau sa incerci sa il impiedici atunci cand e pe cale sa fie infaptuit, daca te-a impresionat negativ.

"[...] numele lui Iorga, ai carui studenti deveniti profesori nu l-ar mai pomeni in fata noilor generatii [...]"

Deci un mare gest se perpetueaza cu de la sine putere, cum au fost probabil gesturile lui Nicolae Iorga, care i-au atins cu adevarat pe ceilalti si i-au facut sa se straduiasca sa le multiplice. Mie mi se pare ca a fi o umbra inseamna sa ti se scurga prin fiinta esenta unui eveniment aidoma apei ce se incearca retinuta in nisip. Ar fi facut mai bine oamenii simpli sa nu fie martori deloc aterizarilor pe luna, decat sa le traiasca cu trairea lor superficiala. Insa asa fac oamenii: trec dintr-un extaz intr-altul fara sa pastreze nimic. Si e tare sinistra explozia de viata, de falsa viata, pe care o arata atunci cand mimeaza ca sunt patrunsi de ceva.

"Lumea imi parea o cifra, oamenii imi pareau morti,
Masti, ce rad dupa comanda, cari ies de dupa porti."

Pai cum sa nu ii privesti ca pe o suma ambulanta de date umane daca ei insisi extrag din viata doar experienta senila a clipei? Poti sa constati aceeasi mentalitate in felul in care trateaza dialogul, instrument de aur al civlizatiei. Am mai zis de multe ori ca dialogul este o constructie. Nu ajunge sa porti un dialog daca fiecare isi prezinta opiniile, maruntisurile personale si se rezuma la atat, fara sa incerce sa gaseasca care sunt corecte si care incorecte si sa incerce sa le imbine intr-o opinie mai mare. Deci dialogul are un fir, argumentele din cadrul sau nu se potrivesc oriunde in el, la fel cum nici lanterna de pe un dom nu poate sa functioneze ca o coloana sau barnele din tavan ca trepte de scari. Intr-o constructie fiecare element are scopul sau anume. Usurinta cu care oamenii ies si intra in asa-zisul dialog sau fac schimbari de 180 de grade ale subiectului de discutie este scarnava. Aceasta usurinta nu se datoreaza maiestriei de a dezbina ideile si a le reasambla in unele noi, cat si capacitatii de adaptare la divagari si interventii, ci se datoreaza faptului ca replicile care constituie dialogul nu sunt orientate catre nimic, sunt ca deseurile care compun un moloz - oricum le-ai aranja, obtii aceeasi esenta - un moloz. Piesele nu au functie, prin urmare nu se poate construi nimic cu ele, deci nu exista dialog.

"Un ras, un chiot, o vuire multa-
Cu totii striga, nimeni nu asculta;"

Reducerea dialogului la pledoarii personale se datoreaza aceleiasi tendinte catre clipa (partea), in detrimentul eternului (intregul), tendinta care este, desigur, frivola si neconstructiva si unul dintre apanajele omului-suprafata.