Într-o perspectivă tradiţională, socialismul apare ca fiind internaţionalist. Prin asta înţelegem o gândire politică care nu favorizează propria naţiune asupra altora, ci are în vedere cooperarea cu alte naţiuni, ajutarea şi apărarea lor. Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire asupra politicii concrete, non-teoretice, aşa cum a fost ea făcută în secolul XX, vom observa că, în pofida variantei clasice a ştiinţelor politice, socialismul nu este în mod intrinsec internaţionalist. De altfel, putem detecta cu suficientă uşurinţă când capătă sau nu o astfel de natură, şi că procesul se desfăşoară după un anumit tipar.
Mai exact, socialismul devine internaţionalist numai atunci când statul în cauză reprezintă o putere majoră pe plan economic şi diplomatic. În cazul puterilor minore, partidele de stânga au un pronunţat caracter naţionalist (deşi, după cum vom vedea, este vorba mai degrabă de un amestec curios între naţionalism şi internaţionalism - nu există stat socialist care să tăgăduiască ideea de colaborare între naţiuni). Motivul este următorul: o putere majoră are o tendinţă naturală de a influenţa şi subjuga alte puteri, de a plasa naţiunea proprie deasupra celorlalte, de a contribui, deci, la o inegalitate, prin urmare orientarea anti-imperialistă, centrală socialismului, se confundă cu cea anti-naţionalistă. O putere minoră însă se află într-o luptă permanentă de eliberare naţională, ea se află pe poziţia de inferioritate în relaţia de inegalitate, ea nu este sursa, ci ţinta imperialismului, deci ridicarea propriei naţiuni are rolul de egalizare, protejarea suveranităţii naţionale devenind o clauză indispensabilă şi organică a oricărei agende socialiste.
În toate ţările din Lumea a Treia, partidele socialiste sunt obligatoriu naţionaliste. Motivele sunt lesne de înţeles. Controlarea graniţelor, protejarea industriilor domestice, exploatarea resurselor naturale, sancţionarea investiţiilor străine, asigurarea unor condiţii de muncă juste şi demne pentru populaţia nativă, stabilirea unui plafon la preţurile produselor de bază, protejarea ecosistemului constituie obstacole în calea corporaţiilor trans-naţionale, care sunt finanţatorii principali, şi, deci, orchestratorii, manevrelor imperialiste cu tentă liber-comercială, şi constituie un scut vital pentru ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, orice control străin al economiei, pe care doctrinele de tip laissez-faire îl implică, se traduce automat într-un control străin al politicii, în capacitatea unei puteri străine de a ţine în şah factorul de decizie autohton.
Observăm însă că în aceleaşi ţări în curs dezvoltare şi facţiunile conservative au ca mobil major naţionalismul. Însă adeziunea lor la aceste valori este una negativă şi lipsită de pragmatism. Este negativă pentru că nu presupune o contribuţie directă la binele naţiunii, ci una indirectă, prin contracararea unor agenţi percepuţi ca fiind dăunători fiinţei naţionale. Aceşti agenţi sunt de fapt socialismul, despre care dreapta politică presupune că dizolvă valorile tradiţionale, îndeosebi liantul care le ţine laolaltă, şi anume spiritul religios. Din acest punct de vedere, conservatismul are întrucâtva dreptate, cel puţin teoretic, în sensul că, într-adevăr, socialismul, prin viziunea sa decisiv nihilistă, prin fidelitatea sa în slujirea Devenirii, erodează de fapt baza oricărei valori, nu numai a celor tradiţionale.
Ceea ce dreapta omite însă este că socialismul combate valorile numai în măsura în care ele se identifică cu Statul, susţinând că spaţiul şi instituţiile publice trebuie să fie neutre, epurate de orice partizanat axiologic sau ideologic. Mai trebuie remarcat şi faptul că, practic vorbind, niciunei guvernări socialiste nu îi lipseşte luciditatea politică de a respecta pasiv valorile, însemnele şi meritele culturii vernaculare şi religioase. Şi am mai afirmat că naţionalismul dreptei din Lumea a Treia nu este pragmatic, riscând chiar să pună în pericol naţiunea însăşi. Motivul este că măsurile economice pe care le propune, care, pe scurt, sunt sinonime cu încetarea intervenţiei statului, au ca rezultat necesar acapararea economiei de către capitalul străin. Apărarea polemică a oricărei valori devine prin urmare inutilă, din moment ce dispare suportul material în cadrul căruia valorile sunt duse la împlinire.
Legătura dintre socialism şi naţionalism nu este una obligatoriu permanentă. Dacă o naţiune are o economie slabă, integrarea neprotejată în circuitul capitalist global reprezintă sinucidere curată. Socialismul nu trebuie privit neapărat ca un scop în sine, ci şi ca un mijloc prin care o naţiune care aspiră la capitalism se maturizează înainte să poată supravieţui în competiţie directă la nivel mondial.
