luni, 20 septembrie 2010

Cititorilor mei

De fiecare dată când scriu simt o mare oprelişte: gândul că cei care citesc interpretează textul meu şi deraiază de la conţinutul său real, ajustându-l aşa încât suferinţele să le fie alinate şi doleanţele satisfăcute. Nu vreau ca aceia care mă citesc să extragă de ici-colo câte un cuvânt care le surâde, din altă parte câte un pasaj care să le readucă în minte o îndepărtată amintire plăcută, reducându-mi astfel rândurile la câteva impresii. Nu vreau ca scriitura mea să fie vreun azil de mângâiere pentru minţi timide şi oloage. Nu vreau ca rândurile mele, în care mă preocup de probleme ca de oricare alt lucru de pe lume, să fie apreciate de oameni care se preocupă de ele doar pentru că i-au afectat direct. Dacă nu există umbră de om – şi zic umbră de om pentru că nu-mi vine să atribui nobila titulatură de om cuiva ţinut atât de strâns în carceră de nişte tablouri deşarte - pe lumea aceasta pentru care lectura să fie altceva decât o halucinaţie hedonistică, atunci aş putea la fel de bine să-mi curm orice iniţiativă de a-mi împărtăşi scrierile.

luni, 13 septembrie 2010

Părelnicia vine cu precădere dinspre Est

“Lumea este un vis” – teribil de periculoasă este puterea de seducţie filozofică pe care o are asupra minţii această vorbă de duh, atât de puternică încât oamenii adeseori o acceptă şi o rostesc, fără să îi judece valoarea de adevăr, deoarece este o culme a grandilocvenţei accesibilă oricui. Toate vorbele de duh care reduc viaţa sau lumea la un singur concept sunt maximumuri de grandilocvenţă, fie că au fond sau nu, însă aceasta născută în sânul Asiei, amanta părelniciei, pare să le întreacă pe toate. Este însă o afirmaţie greşită, deoarece se autocontrazice:

Dacă lumea reprezentării mele, adică cea pe care o concep eu prin intermediul simţurilor, este o simplă iluzie, un vis, ceva care nu există în chip concret, pesemne că trebuie să cercetăm următoarea problemă: se prea poate ca visul să fie lipsit de suport real, însă cel care îl visează, nu este el ceva cât se poate de real? Şi cum orice vis este reconstituirea unor experienţe anterioare pe care visătorul le-a avut, poate fi negat faptul că acele experienţe sunt reale? Ba chiar mai mult, ne întrebăm dacă se poate visa – oricât de fantasmagoric ar fi visul – fără ca visătorul să trăiască într-un mediu fizic, că doar când visează doarme şi mai face şi alte acţiuni foarte concrete (ba până şi a visa este o acţiune concretă!).

Aşadar, dacă se admite o lume a visului, se admite şi o lume a treziei, al cărei caracter nu mai poate fi pur aparent. Iar asta conduce la un adevăr morbid: dacă viaţa înseamnă visarea unui vis fără de substanţă, doar atunci când vom muri vom începe să simţim lumea treziei, adică vom începe să trăim în Realitate (dacă nu cumva acesta este un paradox, căci în moarte nu simţim, şi mai ales nu trăim). Cel mai important este însă că între lumea visului şi lumea treziei există o punte – fenomenul vieţii – iar oricare două lumi care sunt conectate în orice manieră sunt de fapt una şi aceeaşi. Iată deci cum lumea reprezentării noastre, iluzorie cum este, face parte dintr-o lume reală, motiv pentru care ea însăşi este reală.

De-abia acum, după ce am infirmat această maximă budistă, am să încerc să demonstrez cum tocmai continentul asiatic i-a dat naştere şi cum de îl caracterizează atât de bine. Dacă aş fi elaborat această teorie înainte de a infirma maxima, m-aţi fi putut suspecta de bulverism. Bulverismul este o greşeală logică prin care se încearcă, în loc de a demonstra de ce o afirmaţie este adevărată sau nu, arătarea felului în care a ajuns la ea cel care a emis-o.

Aşadar, Asia, cu precădere cea de Sud-Est, este o mare fabrică de viaţă. Nu vorbesc numai de junglele ei luxuriante, care foşgăie de tot soiul de vietăţi, ci de comunităţile ei umane, care au fost dintotdeauna cele mai populate de pe glob. Din cauza acestui prisos de oameni, societăţile asiatice au desconsiderat mereu viaţa umană şi individualitatea şi în acele părţi ale civilizaţiei drepturile omului au fost în întârziere faţă de Europa. Liderii asiatici şi-au permis mai abitir să conducă sângeros, să pretindă de la supuşii lor un abandon de sine total, să impună o disciplină colectivă severă sau să alcătuiască colosale maşinării umane în vederea unor iniţiative deopotrivă colosale şi complexe. Pentru asiatic lupta individului împotriva sistemului este mult mai deplasată de realitate decât este pentru european. Datorită acestei neînsemnătăţi a omului, a fragilităţii sale pronunţate, Asia a dat naştere sentimentului că viaţa este ceva atât de sensibil şi efemer, ca şi un vis, ca o perdea de ceaţă, ca un renghi jucat simţurilor.

miercuri, 8 septembrie 2010

Interpretare mitologica

Asamăn condiţia geniului cu cea a regelui Midas. Midas, cinstit de zei cu darul de a transforma tot ce atinge în aur, se vede prizonierul propriului său dar, căci după ce a acumulat averi inestimabile prin atingerea sa miraculoasă, nu doreşte decât să se bucure din nou de atingerea unor lucruri pe care nu le doreşte preschimbate. Dinţii i se zdrobesc în bucatele de nemestecat. Mâinile îi pălesc pe mătăsurile care nu mai flutură în vânt. Buzele i se înfioară pe buze de metal.

Aşa şi geniul, realizează fiecare sarcină pe care o întreprinde în trecerea sa prin viaţă într-un chip care îl distinge net de ceilalţi, într-un chip care este rezultatul unei meditaţii fervente şi reuşite care îşi duce rădăcinile până în pruncia sa, într-un chip care conferă acelei sarcini, oricât ar fi ea de neînsemnată, o aură de monument. Şi totuşi există gesturi pe care ar vrea să le facă, care poartă în ele toată sensibilitatea şi profunzimea vieţii, care pur şi simplu nu suferă o înălţare, ci vor cea mai simplă şi umană interpretare cu putinţă. Atunci – blesteme! – puterea alchimică cu care atingerea sa a fost înzestrată, care face orişicare ritm colţuros să răsune a tril şi orişicare înşiruire de cuvinte să deznămolească cugetele, invadează şi corupe aceste regiuni ale vieţii care tânjesc după o purtare modestă, care vomită orice cununi şi flamuri cu care sunt împodobite.

miercuri, 1 septembrie 2010

A-i cunoaşte pe ceilalţi

Una din tendinţele instinctuale ale omului este aceea de a considera sursa nemulţumirii sale faţă de alţii ca fiind trăsături peiorative ale lor care sunt mai la îndemână percepţiei sale. Spre exemplu, omul are tendinţa de a-l acuza că este gras pe alt om care îi este antipatic. Astfel, în loc să cerceteze adevărata cauză a discrepanţei, îşi răsfrânge frustrarea asupra unei laturi de natură fiziologică, care este mult mai aparentă. O confuzie de acest tip dovedeşte imaturitate, şi este mult mai comună la copii decât oriunde altundeva. Copiii se pot alia împotriva celui care are părinţi mult mai bogaţi, sau dimpotrivă, celui care îi are săraci, sau împotriva celui care e gras sau care poartă ochelari, nu pentru că acestea ar fi motivele de apartenenţă la grup, ci le percep ca atare datorită veleităţilor lor nule de psiholog.

Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nu mai face confuzii în care amestecă psihologicul cu fiziologicul, ci începe să confunde esenţa psihologică care îl deranjează cu alte laturi psihologice. Dacă ne imaginăm fiinţa umană ca pe o ceapă, primele folii care o învelesc sunt trupul omului, accesibile până şi percepţiei rudimentare, foliile intermediare sunt trăsături psihologice mai uşor sau mai greu de luat drept esenţa, iar miezul cepei, acea tulpină verde, este esenţa omului, principiul prim, care determină compatibilităţile sale cu alţi indivizi. Progresul intelectual al omului este indicat de cât de puţine sunt gesturile şi obiceiurile aparente în care se îmbracă esenţa pe care le clasifică eronat ca fiind esenţiale, şi deci de cât de aproape se află de sâmburele personal al celuilalt.