Părelnicia vine cu precădere dinspre Est

“Lumea este un vis” – teribil de periculoasă este puterea de seducţie filozofică pe care o are asupra minţii această vorbă de duh, atât de puternică încât oamenii adeseori o acceptă şi o rostesc, fără să îi judece valoarea de adevăr, deoarece este o culme a grandilocvenţei accesibilă oricui. Toate vorbele de duh care reduc viaţa sau lumea la un singur concept sunt maximumuri de grandilocvenţă, fie că au fond sau nu, însă aceasta născută în sânul Asiei, amanta părelniciei, pare să le întreacă pe toate. Este însă o afirmaţie greşită, deoarece se autocontrazice:

Dacă lumea reprezentării mele, adică cea pe care o concep eu prin intermediul simţurilor, este o simplă iluzie, un vis, ceva care nu există în chip concret, pesemne că trebuie să cercetăm următoarea problemă: se prea poate ca visul să fie lipsit de suport real, însă cel care îl visează, nu este el ceva cât se poate de real? Şi cum orice vis este reconstituirea unor experienţe anterioare pe care visătorul le-a avut, poate fi negat faptul că acele experienţe sunt reale? Ba chiar mai mult, ne întrebăm dacă se poate visa – oricât de fantasmagoric ar fi visul – fără ca visătorul să trăiască într-un mediu fizic, că doar când visează doarme şi mai face şi alte acţiuni foarte concrete (ba până şi a visa este o acţiune concretă!).

Aşadar, dacă se admite o lume a visului, se admite şi o lume a treziei, al cărei caracter nu mai poate fi pur aparent. Iar asta conduce la un adevăr morbid: dacă viaţa înseamnă visarea unui vis fără de substanţă, doar atunci când vom muri vom începe să simţim lumea treziei, adică vom începe să trăim în Realitate (dacă nu cumva acesta este un paradox, căci în moarte nu simţim, şi mai ales nu trăim). Cel mai important este însă că între lumea visului şi lumea treziei există o punte – fenomenul vieţii – iar oricare două lumi care sunt conectate în orice manieră sunt de fapt una şi aceeaşi. Iată deci cum lumea reprezentării noastre, iluzorie cum este, face parte dintr-o lume reală, motiv pentru care ea însăşi este reală.

De-abia acum, după ce am infirmat această maximă budistă, am să încerc să demonstrez cum tocmai continentul asiatic i-a dat naştere şi cum de îl caracterizează atât de bine. Dacă aş fi elaborat această teorie înainte de a infirma maxima, m-aţi fi putut suspecta de bulverism. Bulverismul este o greşeală logică prin care se încearcă, în loc de a demonstra de ce o afirmaţie este adevărată sau nu, arătarea felului în care a ajuns la ea cel care a emis-o.

Aşadar, Asia, cu precădere cea de Sud-Est, este o mare fabrică de viaţă. Nu vorbesc numai de junglele ei luxuriante, care foşgăie de tot soiul de vietăţi, ci de comunităţile ei umane, care au fost dintotdeauna cele mai populate de pe glob. Din cauza acestui prisos de oameni, societăţile asiatice au desconsiderat mereu viaţa umană şi individualitatea şi în acele părţi ale civilizaţiei drepturile omului au fost în întârziere faţă de Europa. Liderii asiatici şi-au permis mai abitir să conducă sângeros, să pretindă de la supuşii lor un abandon de sine total, să impună o disciplină colectivă severă sau să alcătuiască colosale maşinării umane în vederea unor iniţiative deopotrivă colosale şi complexe. Pentru asiatic lupta individului împotriva sistemului este mult mai deplasată de realitate decât este pentru european. Datorită acestei neînsemnătăţi a omului, a fragilităţii sale pronunţate, Asia a dat naştere sentimentului că viaţa este ceva atât de sensibil şi efemer, ca şi un vis, ca o perdea de ceaţă, ca un renghi jucat simţurilor.