luni, 20 septembrie 2010
Cititorilor mei
De fiecare dată când scriu simt o mare oprelişte: gândul că cei care citesc interpretează textul meu şi deraiază de la conţinutul său real, ajustându-l aşa încât suferinţele să le fie alinate şi doleanţele satisfăcute. Nu vreau ca aceia care mă citesc să extragă de ici-colo câte un cuvânt care le surâde, din altă parte câte un pasaj care să le readucă în minte o îndepărtată amintire plăcută, reducându-mi astfel rândurile la câteva impresii. Nu vreau ca scriitura mea să fie vreun azil de mângâiere pentru minţi timide şi oloage. Nu vreau ca rândurile mele, în care mă preocup de probleme ca de oricare alt lucru de pe lume, să fie apreciate de oameni care se preocupă de ele doar pentru că i-au afectat direct. Dacă nu există umbră de om – şi zic umbră de om pentru că nu-mi vine să atribui nobila titulatură de om cuiva ţinut atât de strâns în carceră de nişte tablouri deşarte - pe lumea aceasta pentru care lectura să fie altceva decât o halucinaţie hedonistică, atunci aş putea la fel de bine să-mi curm orice iniţiativă de a-mi împărtăşi scrierile.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Salut.
RăspundețiȘtergereDe multe ori după ce scriu un articol, dar de cele mai multe ori în timp ce scriu un articol, am gânduri și simțiri similare celor pe care tu le descrii în rândurile de mai sus.
Am studiat în timp articolele tale, le-am citit pe unele, pe altele nu. Însă îți pot spune un lucru, pe care poți să îl iei ca atare sau să îl transformi după cum percepi tu realitatea.
Nu cred că există prea mulți indivizi care să nu interpreteze "textul meu, deraiind de la conţinutul său real şi ajustându-l aşa încât suferinţele lor să fie alinate şi doleanţele lor satisfăcute". Eu sunt conștient de acest lucru și am fost conștient de la bunul început al blogului pe care scriu. Ai putea să întrebi atunci de ce scriem și ar fi o întrebare cât se poate de corectă și sinceră. Răspunsul ar trebui căutat la rădăcina ființei umane și ar fi prea mult de discutat, pentru a fi cuprins în acest comentariu. Ai putea să întrebi de asemenea pentru cine scriem, dar iarăși, mulțimea de răspunsuri probabile ar trebui străpunsă cu blândețe pentru a trece dincolo de ea, ca și cum am extrage radicalul interogării noastre, descoperind într-un final ceea ce căutăm.
Realitatea este o pleiadă de fâșii bătute de vântul iluziei, o flamură pe care fiecare individ o colorează în felul său, neobosindu-se cu adevărul, iar acesta, la rându-i, a obosit să ne mai caute.
Dacă oamenii încă mai au umbre, înseamnă că esențialul nu s-a pierdut de tot, dar este foarte bine camuflat.
Semnat... poate un om ;)
Salut.
RăspundețiȘtergereDom'le, n-as vrea sa te superi pe mine, dar etica mea de autor de blog ma forteaza sa-ti dau un raspuns greu de digerat:
Interventia ta de mai sus nu lamureste mare lucru. In mare parte este truistica. Intr-un singur loc are un sens pe care l-as putea comenta - acolo unde spui ca adevarul a obosit sa ne mai caute.
Ei bine, asta e o prostie. Adevarul nu are nici vointa, nici discernamant, nu este o fiinta vie ca sa savarseasca actiuni, deci nici nu cauta si nici nu oboseste. Adevarul este o idee, nu face nimic in mod activ. O sa-mi spui, poate, ca te-ai exprimat in chip figurat, ca ai folosit o personificare adica. Iar eu iti voi spune ca prima parte a unui procedeu stilistic stabileste daca celelalte parti sunt la propriu sau figurat (cel putin atunci cand explici ceva). Deci daca "noi am obosit sa cautam adevarul" este la propriu, "adevarul a obosit sa ne caute pe noi" va fi la randul sau la propriu, din moment ce cele doua alcatuiesc impreuna o figura de stil.
In fine, cred ca am explicat prea mult si oarecum inutil, intrucat daca reflectezi si tu un pic ai sa realizezi ca ceea ce ai spus e gresit. Apreciez un discurs poetic plin de figuri de stil, dar al tau e mai degraba diluat in substanta.
Salut din nou și scuze, de-abia acum am văzut că ai răspuns comentariului meu. În primul rând nu e ciudat să spui că etica ta te forțează...? Poate mi se pare mie, dar oricum răspunsul tău nu e greu de digerat, într-un fel este un răspuns la care mă așteptam. Ai spus că ți se pare o prostie unde am scris că adevărul a obosit să ne mai caute, iar apoi ai început să descrii, într-un fel, adevărul: "nu are nici vointa, nici discernamant, nu este o fiinta vie ca sa savarseasca actiuni, deci nici nu cauta si nici nu oboseste...", "este o idee, nu face nimic in mod activ". Domnule, înseamnă că ai ajuns la Adevăr. Eu nu m-am exprimat în chip figurat, deci nici n-am să-ți spun că am făcut asta, m-am exprimat cred eu corect gramatical, cât și conceptual. În schimb, cred că tu ai disecat textul doar în "profunzimea" stilisticii lui.
RăspundețiȘtergereMa bucur ca nu-ti vine greu sa digeri raspunsul. Explica-mi, te rog, ce ai vrut sa spui prin "adevarul [...] a obosit sa ne mai caute".
RăspundețiȘtergereDe acord. Înainte însă de a-mi explica expresia folosită voi face niște lămuriri indispensabile comentariului meu și firului rațional pe care se bazează. În primul rând vorbesc de adevăr nu ca "doxa", care implică mai mult posibilitatea erorii și a falsului, ci mai degrabă ca "aletheia". În al doilea rând, nu vorbesc de adevăr ca având "aisthesis", senzația, drept criteriu suprem. Consider aceste specificații de sorginte veche elenistică necesare, iar adevărul de care vorbesc eu este până la urmă o concepție sui generis și nici nu cred că s-ar putea altfel. În al treilea rând, pentru o înțelegere completă, trebuie să reiterez următoarea frază: "(...)neobosindu-se cu adevărul, iar acesta, la rându-i, a obosit să ne mai caute(...)". După cum vezi există două părți ale expresiei folosite, la fel de necesare în descrierea conceptului de adevăr. Prima sugerează faptul că omul nu caută adevărul, deci nu este atras în mod conștient de adevăr, a doua faptul că adevărul nu este atras de om. În acest caz se conturează o atare ecuație a adevărului, în concepție proprie, unde în mod absolut își face apariția o forță de atracție și implicit o constantă, similară constantei gravitaționale din ecuația fizică a legii atracției universale a lui Newton. Astfel, adevărul, precum omul, devine o entitate, o instanță universală, sub auspiciul căreia lucrurile dobândesc "kinesis" și "kosmos", dar nu este neapărat acel "arche" sau punct de plecare, început prim al tuturor lucrurilor. În acest caz, termenul berdiaev-ian de Ungrund este mai lămuritor, dar și mai bine poate fi explica conceptul de materie non-barionică din fizică.
RăspundețiȘtergereAr fi mai multe de discutat pe acest subiect, dar las loc pentru critică - dacă e cazul - și timp pentru alte argumente - dacă e necesar.
(*) mai bine poate explica
RăspundețiȘtergereReformulează, te rog, într-un limbaj simplu şi general-accesibil şi prin care te asiguri că cei care citesc nu sunt nevoiţi să facă drumuri de prisos până la dicţionar.
RăspundețiȘtergere(Ţin să îţi amintesc că în logică există o eroare numită stil prolix, care constă în a încărca, încâlci sau îngreuna vorbirea în mod inutil. Ştiu că poate părea ciudat ca o problemă de limbaj să fie considerată eroare logică, însă aşa este. Este un sofism intra dictionem, care ţine de forma argumentului, spre deosebire de sofismele extra dictionem, care ţin de raţionamentul pe care îl conţine argumentul.)
(De asemenea, te-ar putea interesa un articol pe care l-am scris mai demult în care vorbesc despre savantlâc - http://crangulluiapollo.blogspot.com/2010/10/despre-limbaj.html - nu spun că se referă la tine ce este scris în articol, însă este relevant vizavi de discuţia prezentă.)
_________
RăspundețiȘtergereAm citit articolul despre limbaj și rezonez cu el, oricât ar părea de ciudat, pentru că eu folosesc un limbaj simplu în general (o privire mai atentă pe articolele de pe blogul unde scriu este de ajuns pentru a-ți da seama de acest lucru). Însă pot de asemenea să îmi schimb limbajul în conformitate cu receptorul lui. În acest caz, comentariul meu nu a fost "pentru cei care citesc" ci pentru tine. Nu are rost să presupun alți cititori, imaginari, pentru acest articol, dacă ei nu sunt, cel puțin nu încă. Iar dacă limbajul folosit ți s-a adresat, înseamnă că eu am presupus că îl poți înțelege. Dar nu este nicio problemă, pot să explic și într-o manieră "general-accesibilă".
Încă un lucru: nu are rost să ofer argumente aici pentru conceptul de adevăr, devreme ce până acum tu nu mi-ai oferit contra-argumente sau măcar idei proprii despre acest concept, ci doar o critică a felului meu de a ilustra conceptul. Cred că o discuție nu se poate susține decât atunci când cele două părți se referă la același subiect, altfel nu are niciun fel de logică să continue. În lipsa acestor elemente, voi considera această discuție încheiată cu acest ultim comentariu asupra "adevărului".
_________
Concepția mea despre adevăr implică două părți importante și anume:
- adevărul este o entitate care imprimă mișcare și ordine (kinesis și kosmos) asupra lucrurilor, însă adevărul nu este acea substanță subiacentă ultimă sau arche. (O scurtă digresiune: La Berdiaev ea este denumită cu termenul de Ungrund și reprezintă libertatea absolută din care a luat naștere chiar divinitatea, un abis întunecat și irațional de dinaintea existenței. Similar acestui concept se află teoria așa-zisei "materii negre" din fizică, sau în termeni științifici, un tip de materie non-barionică. Materia barionică este alcătuită preponderent din barioni, care includ orice fel de atomi, conturând astfel aproape orice fel de materie cu care interacționăm sau pe care o experimentăm în fiecare zi, chiar cea a corpurilor noastre. Materia neagră, non-barionică este cea care scapă efectelor gravitației universale și deci a forței de atracție dintre obiecte, existând teorii care afirmă că ar putea să fie chiar obârștia gravitației).
- adevărul, ca entitate este supus legii absolute a universului, mai precis forța de atracție de care am vorbit mai sus, la fel cum și omul este supus aceleași forțe. Se formează astfel o relație între om și adevărul universal, unde omul tinde mereu spre adevăr cu aceeași intensitate cu care adevărul tinde spre om. Reciprocitatea acestor, să zicem, manifestări ale celor două părți, reprezintă motivul existenței. Creșterea intensității tinderii dintre cele două părți reprezintă scopul existenței.