A-i cunoaşte pe ceilalţi

Una din tendinţele instinctuale ale omului este aceea de a considera sursa nemulţumirii sale faţă de alţii ca fiind trăsături peiorative ale lor care sunt mai la îndemână percepţiei sale. Spre exemplu, omul are tendinţa de a-l acuza că este gras pe alt om care îi este antipatic. Astfel, în loc să cerceteze adevărata cauză a discrepanţei, îşi răsfrânge frustrarea asupra unei laturi de natură fiziologică, care este mult mai aparentă. O confuzie de acest tip dovedeşte imaturitate, şi este mult mai comună la copii decât oriunde altundeva. Copiii se pot alia împotriva celui care are părinţi mult mai bogaţi, sau dimpotrivă, celui care îi are săraci, sau împotriva celui care e gras sau care poartă ochelari, nu pentru că acestea ar fi motivele de apartenenţă la grup, ci le percep ca atare datorită veleităţilor lor nule de psiholog.

Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nu mai face confuzii în care amestecă psihologicul cu fiziologicul, ci începe să confunde esenţa psihologică care îl deranjează cu alte laturi psihologice. Dacă ne imaginăm fiinţa umană ca pe o ceapă, primele folii care o învelesc sunt trupul omului, accesibile până şi percepţiei rudimentare, foliile intermediare sunt trăsături psihologice mai uşor sau mai greu de luat drept esenţa, iar miezul cepei, acea tulpină verde, este esenţa omului, principiul prim, care determină compatibilităţile sale cu alţi indivizi. Progresul intelectual al omului este indicat de cât de puţine sunt gesturile şi obiceiurile aparente în care se îmbracă esenţa pe care le clasifică eronat ca fiind esenţiale, şi deci de cât de aproape se află de sâmburele personal al celuilalt.