Se face că urc pe un deal. Se aude un zgomot de pe culme, nu ştiu ce este pentru că nu am ajuns acolo. Îmi pare că sunt copii care se joacă. Soarele mai are un pic şi asfinţeşte. Se vede zarea portocalie şi deasupra ei fâşii mov de nori. Ce-or căuta copiii ăia acolo? Asta dacă sunt copii. Mi-o fi jucând vântul feste. Nu, imposibil. Trebuie să fie copii, îmi aminteşte prea bine de grădiniţă larma lor.
Nu sunt pietre, buruieni sau copaci care să-mi stea în cale – panta dealului e netedă. Când termin de urcat picioarele mă dor un pic. Le simt că fierb uşor. O senzaţie deloc neplăcută. În sfârşit îi văd pe copii. Ce caută pe deal? Sunt mulţi, câteva zeci. Se joacă, fără să facă nimic concret. Mai mult se agită, dând impresia de joc. O fi o grădiniţă în pustie? Nu, mai degrabă o excursie. Atunci unde sunt profesorii îndrumători, sau măcar părinţii? Nu pot să fi ajuns de unii singuri aici. Trebuie să fie cale lungă. Cale lungă de la ce? De la civilizaţie, de la cel mai apropiat oraş. Sunt clar copii orăşeni. Au haine de orăşeni. Comportamentul lor dă o senzaţie de burghezie. Cum de au ajuns în mijlocul pustiei? Cel mai bun lucru este să-i întreb chiar pe ei. Nu mă atrag deloc, dar trebuie să o fac.
Mă apropii de mijlocul culmii, unde sunt îngrămădiţi. Niciodată nu m-am descurcat cu copiii. Îmi vine greu mai ales acum, când un fior de nelinişte faţă de toată scena îmi urcă pe ceafă. Nu înţeleg nimic din ce văd. Cât timp o fi trecut de când eram la poale? Soarele trebuia să fi asfinţit de tot până acum, dar continuă să se afle pe cer, colorându-l cu portocaliu. A trecut mai bine de jumătate de ceas de când eram jos.
Ei mă văd şi încep să se împrăştie. Se îndepărtează toţi de mine. Văd că încearcă să formeze un cerc în jurul meu. După ce fiecare şi-a ocupat locul în cerc încep să danseze. Joacă un fel de horă. E straniu cum reuşesc să se sincronizeze. Odată la câteva clipe fiecare sare pe un picior şi ridică în aer mâna opusă. E straniu cum fiecare îşi păstrează o ţinută demnă şi rigidă când dansează. Arată ca nişte adulţi. Dar nu sunt. Sunt mici şi copii şi au candoarea specifică vârstei fragede. Şi totuşi se comportă ca nişte adulţi. Mă tulbură asta. De-abia mă pot ţine pe picioare. Nu e vina mea că s-au îndepărtat de mine. Adică nu e vina neputinţei mele de a interacţiona cu copiii. Orice aş fi făcut s-ar fi dispus în jurul meu şi şi-ar fi jucat ciudata horă.
Unul dintre ei se distinge între ceilalţi. Pare să le fie lider. Nu se mişcă altfel, nu arată altfel decât ei, ocupă acelaşi loc ca ceilalţi. Dar către prezenţa lui par să conveargă prezenţele celorlalţi. Şi atunci îl văd cum părăseşte hora, care îi umple repede golul. Vine spre mine, cu acelaşi mers matur, ireal de matur. Am din ce în ce mai tare impresia că totul e un ritual, în care am şi eu un rol. Ajunge în faţa mea şi se opreşte. E un copil perfect, ca cei aleşi să pozeze în reviste, chipul lui nu are niciun cusur. Are acea frumuseţe de plastic pe care o cultivă publicistica. Mai puţin mirosul sinistru de stârv care îl învăluie. Mai puţin ochii – şi îmi scapă un urlet. Ochii lui sunt negri în întregime. Mă dau în spate şi urlu de spaimă ca un prunc. Sunt înspăimântat de parcă aş fi acoperit cu gândaci mari. Nu pot să-mi înfrânez nicio pornire. Cad în fund. Încerc să mă târăsc departe de el.
Dar el nu schiţează niciun gest. Şi mă opresc şi eu, iar spaima mi se mai domoleşte. De ce să fug dacă nu intenţionează să-mi facă niciun rău? Şi cum altfel să scap de pe acest deal dacă nu mă las în vreun fel pe mâna lui, ca să aflu ce se întâmplă? El pare să înţeleagă şi se apropie. Din cum se apropie degajă un respect faţă de mine. Asta reuşeşte să mă calmeze. Ajuns lângă mine - eu stând pe iarbă, în capul oaselor – îşi sfâşie pantalonii, iar eu aflu sursa mirosului oribil: o rană uriaşă îi brăzdează pulpa. E într-o stare avansată de cangrenă. Pielea din jurul ei arată umplută cu aer şi e neagră cu mov.
Mă priveşte pătrunzător, cu aceeaşi reverenţă pe care nu ştiu să fi făcut ceva ca să o merit. Ochii lui negri mă întorc pe dos. Sunt mari, mari şi sticloşi, şi reflecţia de lumină de pe ei este de un alb pur. Îmi tot mut privirea de la ochii lui la rana de pe picior. I se vede ţesut viu, pe cale să fie otrăvit de necroză. Apăsând pernele de aer ale cangrenei face să izvorască din rană puroi. Apoi îşi face palmele căuş şi lasă lichidul galben şi vâscos să curgă în ele. Se aşează în genunchi şi apleacă spatele şi capul înaintea mea. Răsuflarea mi se înteţeşte sălbatic. Ridică palmele deasupra capului, închinându-mi puroiul său.
Înainte să pot reacţiona simt o atingere pe mână. Este o fetiţă în dreapta mea. Ceilalţi continuă să danseze în jurul nostru. Ea mă atinge cu mâna pe antebraţ. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, ca nişte picioare de păianjen, şi îmi trasează cu ele arabescuri pe piele.
„Ia nenea şi bea că ai obosit urcând.” mi-a spus ea arătând spre pocalul cu puroi pe care mi-l încropise băiatul. „Astâmpără-ţi setea.”
Sunt atât de încremenit de spaimă şi oroare încât nu pot face nimic. Greaţa îmi dă convulsii. Aş vrea să fug, dar nu pot face nimic, nimic. Şi acum mai apare o fetiţă, în stânga mea. De ce-o ţine mâna ascunsă la spate? Ce cusur fizic o fi având? N-are deloc mână? Sau poate că în loc de mână are doar osul, acoperit cu câteva petice de carne. Sunt uşurat un pic: se întoarce cu spatele şi văd că ţine un ursuleţ. Apoi se întoarce spre mine, ascunzându-l din nou.
„Ajută-mă nene să-mi găsesc jucăria. Am pierdut-o şi nu ştiu unde e.”
Şi apoi se întoarce din nou, arătându-mi ursuleţul. Îl ascunde din nou şi îmi cere să i-l găsesc. Nu poate fi atât de proastă încât să creadă că nu-l văd. Şi totuşi încearcă să mă manipuleze, în felul acesta ridicol de stângaci. Atunci mi-am dat seama ce face. Se preface că încearcă să mă manipuleze, aşa cum face oricine când are pe cineva în putere ca să-l slăbească: ştie că manipularea nu funcţionează, fiind prea stângace, dar şi că nu poate fi oprită deoarece supusul este dominat, dând astfel impresia că manipularea funcţionează, şi în felul acesta supusul este umilit. Şi continuă să-mi arate ursuleţul şi pe urmă să-l ascundă, implorându-mă să i-l găsesc, având un zâmbet lucid şi batjocoritor pe faţă. Iar eu, vlăguit de spaimă, neputând schiţa niciun gest, dau impresia că reuşeşte să se joace cu mintea mea.
Copiii au întrerupt hora şi vin să se strângă în jurul nostru. Şi acum văd – şi încep să urlu de parcă aş fi pe moarte – că niciunul nu are o înfăţişare de copil, ci că toţi au defecte de coşmar. Unii sunt chei, în afară de câteva fire de păr alb, care le curg peste faţa de copii. Alţii au dinţi mici şi depărtaţi, negri de mizerie, şi le curg balele. Pe alţii pielea este galbenă şi umflată, şi din loc în loc, ca vărgăturile pe blana unui tigru, crăpată, lăsând să se vadă carne vie. Mai sunt unii care nu au faţă, arată de parcă ar fi avut cândva o faţă de plastilină pe care o palmă le-ar fi smucit-o. Unii urlă, alţii latră, alţii schelălăie ca nişte hiene. Alţii vorbesc articulat şi fluent, de parcă ar fi oameni în toată firea, iar vocile lor perfecte mă fac să mă cutremur şi mai tare.
Toţi parcă vor ceva de la mine. Se suie pe mine şi trag de mine. Mă zgârie şi îmi rup hainele. Îmi acoperă faţa cu mâinile şi mi le bagă în gură şi urechi. Până acum m-am gândit că nu pot să-i atac pentru că sunt copii, dar m-am înşelat. Nu merită trataţi ca nişte copii, pentru că nu sunt ca nişte copii. Mi-am învins spaima şi lovesc o fetiţă. Pumnul meu trece prin ea şi văd că e făcută din praf. Îmi mişc pumnul în toate părţile şi se disipă şi restul trupului ei. Apoi dau şi în ceilalţi şi se surpă şi ei ca nişte castele de nisip. Se surpă şi din cei în care nu dau. Puţinii care au rămas se opresc din a trage de mine şi văzând soarta celorlalţi o iau la fugă, dar prefacerea în pleavă nu-i cruţă nici pe ei, şi ajung cu toţii o pleavă şi îi ia vântul.
Mă ridic în picioare şi scutur de pe mine praful care a rămas din acei copii. La picioarele mele văd palmele făcute căuş, retezate de restul trupului, şi puroiul care încă stă în ele, în continuare îndreptate spre mine, ca şi cum ar vrea să-mi aducă ofrandă conţinutul lor. Se desprinde din ele, încet-încet, câte un fir de nisip, şi în felul acesta se împuţinează, ca o ţesătură pe care o descoşi trăgând de un fir. La urmă, după ce palmele s-au evaporat, rămâne doar puroiul, care se scurge pe pământ şi este absorbit de el, lăsând în loc un pâlc de arsură. Soarele încă se străduieşte să asfinţească, undeva în zare, colorând cerul în portocaliu şi norii în mov.
