Un poem despre îngăduinţă

Sfârşitul ne fu vestit ca teama de a gândi o punte.

Orbiţi de margini şi culmi, ne tot scăpa un adevăr, de altfel simplu:

Lumea e un buchet de raze ce se răsfrâng prin noi.

Fiecare om e un ciob, nisipurile din care suntem topiţi

Sunt multe şi felurite, dar toţi cernem lumina lumii.

Trece prin noi în chipuri fără număr, rămânând una.

Cine ne vede gândeşte că n-avem măsură comună,

Că miezul nostru de ciob iveşte un licăr din sine, ca de nicăieri.

Chiar dacă sub lumină ne este vremea lungă,

Luaţi în sinea noastră avem ca preţ o umbră.

Ferit de căutările mărunte ale înţelegerii comune,

Străinul se istoveşte din zile vechi de o rană ascunsă.

Este a sa în parte, căci ne priveşte pe toti – s-a rănit din traiul între oameni.
Lumea şi rana se împletesc, lumea este rana – lumea vorbeşte prin rana sa

Cum prin izvoare vorbeşte muntele, prin păsări cerul şi soarele prin flori.

Rana sa este rana noastră, rătăcirile ne sunt una, deşi acum o ştim rărit.

De tine străini, de noi înşine înstrăinămu-ne, O, frate al nostru,

O, tu, care răbdai în penumbră când nouă zilele ne surâdeau.

În jurul tău sunt ziduri, dar mai înalt ca ele

E liniştea în care ai îndurat nuiele.

O, frate, O, străin de ieri, pe care îl ţineam la poartă,

Pe care-l încărcam cu vină înzecită când nu făcea cum trebuie,

După mintea noastră de copii tu te născuseşi în păcat –

Păcat aşteptam, păcat îţi aflam în fapte, şi când călcai strâmb, şi când nu.

Chiar dacă fapta îţi era curată ca un ochi de căprioară,

Dădeam la o parte fapta şi căutam după gând – cauţi rău, rău găseşti.

Când vremea o să vină – si sigur va veni –,

Putere de iertare mă-ntreb de vei găsi.

Ne vom căi, vom mătura cu fruntea podeaua dinaintea paşilor tăi,

Fără să câştigăm mijlocul de a răsturna trecutul.

Dar întoarcerea de pagină te va deschide spre vindecare,

Iar în faptul alinării tale se vor mântui de suferinţă toti oamenii.

Prietene si frate, ia aminte – gemem într-un glas, sângerăm într-un fluviu,

Pe nimeni să nu laşi să-ţi spună că e altfel.

Lumea care este, cea pe care-o şti,

De fapt e doar o umbră pe lângă ce putem clădi.