Din seria Citate perfecte

"Te încearcă durerile facerii, dragă Theaitetos, şi asta pentru că eşti nu gol, ci cu rod."

["Theaitetos" - Platon]

Din seria Citate perfecte

      "- Îi iubeşti pe oameni? [...] 

      - De cele mai multe ori oamenii îmi zâmbesc, şi eu lor. 

    - Da, pentru că, după cum se ştie, eşti plăcut şi frumos, spuse celălalt. De aceea îţi zâmbesc ei, iar tu le întorci zâmbetul, ca să-i întăreşti în nebunia lor. Ai face mai bine să le arăţi o faţă întunecată şi să le spui: "Ce rost are zâmbetul vostru? Acest păr va cădea jalnic şi aceşti dinţi albi, de asemenea; aceşti ochi nu sunt decât o piftie din sânge şi apă, care, dacă se va scurge, toată zadarnica gingăşie a cărnii se va prăpădi şi va pieri cu ruşine." Ar fi cinstit dacă le-ai aminti, spre trezirea lor la realitate, ce ştiu ei oricum, dar ceea ce zâmbetul tău slugarnic îi amăgeşte, făcându-i, în clipa aceea, să uite. Fiinţe ca tine nu sunt decât o înşelătorie sclipitoare şi fugară, ce acoperă grozăvia lăuntrică a toată carnea. Nici nu spun că, măcar, această piele, acest înveliş, ar fi dintre cele mai îmbietoare, cu porii şi perii ei, aburind de sudoare; dar scrijeleşte-o doar niţel şi zeama sărată iese la vedere, roşie ca păcatul, iar mai înăuntru toate devin tot mai scârboase, e numai măţăraie şi duhoare. Gingaşul şi frumosul ar trebui să fie gingaş şi frumos în întregime şi dintr-o materie nobilă, nu plin de lut şi de scârnă."

["Iosif şi fraţii săi" - Thomas Mann]

Un cântec, de Geo Bogza

      "Am ascultat aseară un cântec de o neasemuită frumuseţe; un cântec care mi-a scos din inimă un suspin. 

      Am ascultat un cântec pe care l-am ascultat întâia oară în tinereţea mea, un cântec izvorât dintr-o nemărginită durere şi în acelaşi timp străbătut de o uriaşă aspiraţie la fericire. 

      Am ascultat aseară un cântec şi ascultându-l mi-am spus: acesta e focul sfânt la care inima mea trebuie să se întoarcă de fiecare dată. 

      Am ascultat aseară un cântec străbătut de o mare forţă morală, un cântec care zguduie de fiecare dată conştiinţele. 

      Am ascultat cântecul vieţii mele, cel mai frumos cântec ce s-a auzit vreodată pe pământ: 

      Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..."

Din seria Citate perfecte

      "Dar când aud alte discuţii, mai ales pe ale voastre, ale celor ce vă ocupaţi numai de bogăţii şi de avere, mă cuprinde supărarea şi mi-e milă de voi, tovarăşii mei, când vă închipuiţi că faceţi cine ştie ce ispravă, când de fapt nu faceţi nimic. Se poate prea bine ca voi să mă socotiţi pe mine nenorocit şi cred că voi credeţi că aveţi dreptate; că voi însă sunteţi nefericiţi, eu nu o cred, ci o ştiu, şi încă foarte bine." 

["Symposion" - Platon, trad. Şt. Bezdechi]

Din seria "Citate perfecte"

"Nici un om, din câţi am cunoscut, oricât de neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie că era cizmar, sau dulgher, sau acar la calea ferată, nu s-ar putea plânge că ar fi simţit între mine şi el vreo distanţă, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi oameni la fel de simpli, împărţind între noi pâinea şi apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin.
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au simţit distanţa de netrecut, distanţa de prăpastie fără fund, dintre falsa lor importanţă şi gheaţa din privirile mele."

[fronstispiciu la "Paznic de far", Geo Bogza]

Din seria „Citate perfecte”

„Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuous şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Întrucât acest citat apare în carte în două instanţe (la început şi la sfârşit), în chipuri uşor diferite, mi-am permis să le unesc într-unul singur, luând de la unul ceea ce mi-a părut că-i lipseşte celuilalt.

Din seria „Citate perfecte”

„Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari, de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aşi fi auzit de la altcineva, le-aşi fi crezut că ţin de tărîmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la Porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrîul mă uimi mai puţin decît descreierarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Beethoven, de Geo Bogza

      „Dacă aş sta faţă în faţă cu cel mai înalt şi tumultuos munte, şi aş putea să-l cuprind cu privirea de la poale şi până la vârf, înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să-l urc până în vârf, de o mie de ori mai înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu.

      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă aş sta în faţa celui mai vast ocean din lume, şi l-aş străbate – eu singur pe toată întinderea lui – de la un ţărm la altul, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să cobor până în fundul lui, şi aş pluti printre peşti fantastici şi tragici, devenind eu însumi fantastic şi tragic, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea scrie.

      Dar despre el nu pot să scriu.

      Dacă m-aş afla faţă în faţă cu stânca pe care a fost înlănţuit Prometeu, şi aş privi-o cuprins de un vârtej de sentimente, iar dacă, prin miracol, l-aş zări deodată acolo şi aş vedea cum vine vulturul să-l sfâşie, şi l-aş auzi răcnind, cutremurând omenirea şi mileniile, m-aş întoarce acasă şi aş scrie.

      Dar despre el nu pot să scriu.”

Despre arta

Din "The History of Architecture on the Comparative Method" de Sir Banister Fletcher:

"The late J. Addington Symonds well observed that Art is commonly evolved through three stages: (i) The ardent and inspired embodiment of a great idea - this gives strength and grandeur ; (2) the original inspiration tempered by increasing knowledge and a clearer appreciation of limits - the result being symmetry ; (3) ebbing inspiration, details being elaborated, and novelties introduced to make up for its loss - this occasions a brilliant but somewhat disproportioned style."

The life-sensation

Din "Inima intunericului" de Joseph Conrad, nuvela publicata in 1902:

" 'This simply because I had a notion it somehow would be of help to that Kurtz whom at the time I did not see - you understand. He was just a word for me. I did not see the man in the name any more than you do. Do you see him? Do you see the story? Do you see anything? It seems to me I am trying to tell you a dream - making a vain attempt, because no relation of a dream can convey the dream-sensation, the commingling of absurdity, surprise, and bewilderment in a tremor of struggling revolt, that notion of being captured by the incredible which is of the very essence of dreams...'
He was silent for a while.
'...No, it is impossible; it is impossible to convey the life-sensation of any given epoch of one's existence - that which makes its truth, its meaning - its subtle and penetrating essence. It is impossible. We live, as we dream - alone...' "

The tragedy of war

Din "Breaker Morant", un film din 1980:

"Yet there is no evidence to suggest that Lt. Morant has an intrinsically barbarous nature. On the contrary. The fact of the matter is that war changes men's natures. The barbarities of war are seldom committed by abnormal men. The tragedy of war is that these horrors are committed by normal men in abnormal situations. Situations in which the ebb and flow of everyday life have departed and have been replaced by a constant round of fear and anger and blood and death. Soldiers at war are not to be judged by civilian rules. As the prosecution is attempting to do. Even though they commit acts which, calmly viewed afterwards could only be seen as unchristian and brutal. And if in every war, particularly guerilla war all the men who committed reprisals were to be charged and tried as murderers court-martials like this one would be in permanent session. Would they not? I say that we cannot hope to judge such matters unless we ourselves have been submitted to the same pressures, the same provocations as these men, whose actions are on trial."

Kvasir

Din dictionarul de mitologie generala a lui Victor Kernbach:

"Kvasir - Personaj mitic scandinav creat de zei ca incarnare a intelepciunii, intru consolidarea pacii stabilite de zeul suprem Odhinn. Dupa razboiul initial purtat intre zei (Asa) si duhurile apei (Vana), pacea e confirmata de ambele tabere impacate, care scuipa intr-un vas comun, iar din saliva lor contopita se naste Kvasir (kvasir insemnand si saliva si fruct), care personifica mestesugul cuvantului si e in stare sa raspunda oricarei intrebari imaginabile. Odata nascut, Kvasir isi asuma misiunea de a strabate lumea, raspandind intelepciune. Existenta lui parand ingrijoratoare, spre a-i impiedica ascensiunea nelimitata, Kvasir este distrus de zei si prefacut in notiunea abstracta de Poezie. In varianta mitologia principala, Kvasir e ucis nu de zei, ci de doi gnomi (Hjalar si Fjalar), la un ospat; ucigasii ii aduna apoi sangele scurs, il amesteca in mod magic si obtin o bautura generatoare de inspiratie poetica sau de intelepciune vizionara; dar gnomii tainuiesc fata de zei crima, afirmand ca Kvasir a murit sufocat de intelepciunea sa prea imbelsugata. Bautura magica ajunge in stapanirea gigantului Suttung din Yotunheim de la care Odhinn o obtine printr-un siretlic si o bea toata, fiind cuprins de extazul poetic si devenind skald. Impovarat de cantitatea prea mare bauta, zeul vomita licoarea in niste vase ceresti; un submit precizeaza ca, inainte de o a fi vomitat, transportandu-se in chip de vultur din Yotunheim spre Asgardhr, Odhinn scapa pe pamant cativa stropi din care se infrupta numai poetii mediocri, incapabili sa ajunga a sorbi din vasele ceresti unde s-a depozitat ulterior licoarea."

Vrajitorul amanat

Urmeaza sa redau o legenda, culeasa de Jorge Luis Borges in "Cartea de nisip":

"Era odata un decan la catedrala din Santiago si tare mult ravnea el sa invete mestesugul magiei. Auzi spunandu-se ca Don Illan, de la Toledo, ar fi cunoscator ca nimeni altul si porni la Toledo sa-i vorbeasca.

In chiar ziua sosirii sale acolo, se duse drept la Don Illan acasa si il gasi citind intr-o odaie mai ferita. Don Illan il intampina plin de bunavointa si il ruga sa amane, pana dupa incheierea mesei, dezvaluirea pricinii care il adusese la Toledo. Ii oferi odaia cea mai racoroasa si-i spuse ca venirea lui il bucura nespus. Indata ce sfarsira de mancat, decanul ii deslusi rostul calatoriei lui, rugandu-l totdeodata sa fie bun si sa-l initieze in stiintele magiei. Don Illan ii raspunse ca a si ghicit ca e decan, om cu o deosebita bunastare si cu un viitor de aur, dar teama-i e ca mai tarziu are sa-l dea uitarii. Decanul ii facu fagaduieli si il incredinta ca niciodata nu va uita binele acesta si ca-i va sta intotdeauna de ajutor. Odata zise aceste lucruri, Don Illan ii deslusi ca mestesugul magiei nu se poate invata decat in loc ferit si, luandu-l binisor de mana, il duse intr-o odaie invecinata, pe a carei pardoseala se afla un belciug gros de fier. Inainte de asta, ii spuse slujnicei sa pregateasca pentru seara, la cina, potarnichi, dar sa nu le puna la fript pana ce nu-i va porunci el. Ridicara, opintindu-se amandoi, chepengul, si coborara pe o scara de piatra frumos cioplita si coborara atat de adanc incat decanului i se paru ca albia raului Tajo se afla acum deasupra lor. La piciorul scarii se afla o chilie, si alaturi o biblioteca, si alaturi un soi de cabinet cu instrumente magice. Se pusera sa cerceteze carti si in indeletnicirea aceasta se gaseau cand intrara doi oameni cu o scrisoare pentru decan, scrisa chiar de episcop, unchiul sau, prin care acesta ii dadea de stire ca se afla grav bolnav si il ruga, daca voieste sa-l mai gaseasca in viata, sa vina fara intarziere. Pe decan il necajira mult aceste vesti, mai intai pentru suferinta unchiului, iar apoi din pricina ca era astfel nevoit sa-si intrerupa invatatura. Hotari prin urmare sa alcatuiasca o scrisoare in care sa-si astearna toata parerea lui de rau si s-o trimita neintarziat unchiului sau. Dupa trei zile sosira cativa oameni cerniti, cu alt rand de scrisori pentru decan, in care se putea citi ca episcopul s-a stins din viata, ca la Santiago sunt pe cale sa aleaga un succesor si ca trag toti nadejde, cu mila Domnului, sa fie el alesul si totdeodata il indemnau sa nu se osteneasca venind pana acolo, caci le parea cu mult mai potrivit sa fie ales in lipsa. Dupa zece zile venira scutieri frumos invesmantati, care i se inchinara ca noului episcop. Cand Don Illan vazu aceste lucruri, se indrepta cu bucurie spre inalta fata bisericeasca, multumindu-i Celui de Sus ca stiri atat de bune sosesc tocmai in casa lui. Apoi ii ceru scaunul de decan ce ramasese liber, pentru unul din fiii sai. Episcopul ii raspunse ca a pregatit scaunul de decan pentru propriul sau frate, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el la Santiago.

Pornira, asadar, toti trei spre Santiago, si acolo fura intampinati cu mare cinste. Dupa sase luni, episcopul primi soli de la Sfantul Papa, care ii oferea arhiepiscopatul de Toulouse, lasand in grija lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care urma sa fie liber pentru acelasi fiu al sau. Arhiepiscopul ii spuse ca a pregatit episcopatul pentru propriul sau unchi, frate al tatei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el si la Toulouse. Don Illan n-avu incotro si incuviinta.

Pornira spre Toulouse toti trei, si acolo fura intampinati cu mare cinste si cu slujbe bisericesti. Dupa doi ani, venira la arhiepiscop trimisii Prea Sfantului Papa care ii oferea slujba de Cardinal, lasand la voia lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care avea sa ramana liber, tot pentru fiul sau. Cardinalul ii raspunse ca a pregatit arhiepiscopatul pentru propriul sau unchi, fratele mamei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine si vrea sa-l ia cu el la Roma. Don Illan n-avu incotro si incuviinta. Pornira, asadar, toti trei spre Roma, unde fura intampinati cu onoruri, cu slujbe si cu procesiuni. Dupa alti patru ani, Papa muri si Cardinalul nostru fu ales de toti ceilalti sa ocupe scaunul papal. Cand afla Don Illan, imbratisa picioarele Sfintiei Sale, ii aminti vechea fagaduiala si ii ceru scaunul de cardinal pentru fiul sau. Papa il ameninta cu inchisoarea, spunand ca stie el prea bine ca Don Illan nu e decat un vrajitor si ca pe vremuri, la Toledo, s-a indeletnicit cu artele magiei. Nefericitul Don Illan raspunse, deci, ca nu-i ramane decat sa se intoarca in Spania si il ruga sa-i dea ceva merinde pentru drum. Dar Papa nici nu vru sa auda. Atuncea Don Illan (al carui chip intinerise in mod ciudat), rosti cu un glas care nu sovaia:

-Nu-mi mai ramane, asadar, decat sa ma infrupt din potarnichile pe care le-am cerut pentru asta seara.

Slujnica se infatisa pe data si Don Illan ii porunci sa puna potarnichile la fript. In clipa aceea, noul Papa se pomeni din nou in chilia adanca din Toledo, decan de Santiago si nimic mai mult, si intr-atat de umilit de nerecunostinta sa, incat nu mai stia cum sa-si ceara iertare. Don Illan spuse atunci ca-i este de ajuns dovada aceasta, nu-l ospata cu potarnichi si-l conduse pana in strada, unde-i ura calatorie placuta si isi lua ramas bun cu cea mai mare cuviinta."