„Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuous şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare.”
[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]
Întrucât acest citat apare în carte în două instanţe (la început şi la sfârşit), în chipuri uşor diferite, mi-am permis să le unesc într-unul singur, luând de la unul ceea ce mi-a părut că-i lipseşte celuilalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu