Lui Mihai Eminescu

Cândva, demult, râdeam de-ntorsătura limbii tale,
Un vraf de calpe mofturi găseam că-i cartea ta –
Ce-atâta-nzorzonare, ce-atât amar de ţoale
Să-nveşmântezi nimicul ce stă în sinea ta?

Ce-atâta neruşine? Chiar n-ai un pic de-obraz
De umpli scena lumii, de furi toată lumina
Cu versu-ţi cel pedantic, lipsit de orice haz?
Aşa vorbeam pe-atuncea, un glas fiind cu duzina.

Eram necopt, e drept, căci lemnul prunc al firii mele
Nu se pornise-a fi izvor de seve-alese,
Iar crengile-mi n-ardeau să crească către stele,
De ceru-adânc al nopţii nici vorbă ca să-mi pese.

Eram un om fără de miez, făptură de ţărână
Doar de-ale vieţii mici nevoi atinsă şi mişcată.
Eram un om ce nu era, a morţii neagră mână
Cu-a vieţii să mă-mpartă era înverşunată.

Eram acelaşi de acum? N-aş vrea s-ajung în veci
Să pot privi cu limpezi ochi cum fiinţam pe-atunci.
Mai bine-acestea zacă adânc la vreme-n beci,
Uitarea le grăiască ale ei de fier porunci.

Cândva, demult nu foarte, alături mi te-ai strecurat,
Cum somnul, a visului şi-a nopţii-mpărăţie,
Răpeşte fără veste, pe furiş şi pe-nserat,
Sub piele el pătrunde viclean ca o beţie.

Nicicând nu te-am văzut venind şi totuşi ai sosit,
Purtând pe umeri munţii croiţi din taine sfinte,
La umăru-mi cel searbăd ades ai poposit,
La falnica-ţi povară cerşit-am strop de minte.

Iar tu mi-ai pus la tâmplă izvorul tău de artă,
Ai asfinţit o lume de voci ale pustiei,
Ţesând blândeţi de graiuri pe firea mea deşartă,
Legându-mi calea vieţii de ţinta poeziei.

Sub bolta frunţii mele cântarea ta domneşte,
În ea se scaldă mintea-mi, de ea-i mereu pătrunsă,
Să işte vreun zgomot o alta de-ndrăzneşte
De vază şi sfială e repede ajunsă.

Cădeam de-atâtea ori, iar tu alături cu-ngrijiri,
Un far ai fost de fildeş, dregându-mi strâmba cale,
Îndurător, şi totuşi sever ca domnii-asiri,
O caznă şi-o mărire e banca şcolii tale.

De-aş încerca să mişc condeiul – te-ai îngrijit
Să îţi sădeşti în el sămânţa cea trufaşă,
Căci tot ce-aştern cu dânsul aproape că-i leit
Mai trainicelor slove la care-a stat în faşă.

Lumea-ntreagă de vedenii şi de gânduri fără trup
Tot prin vama ta, ştrengare, se perindă şi dau bir
Când în faptul cuvântării din muţenie mi se rup,
Ca să-ţi afle-ncuviinţarea stau smerite toate-n şir.

Când veacul mă îmbie sub giulgiul său murdar,
Firida mea eşti iarăşi tu, proroc cu glas curat,
Vestind că lumea este o traistă doar de-amar,
Păzindu-ne de-a crede că drumu-i de urmat.

Bătrâne dascăl şi prieten, n-ajunge-o mare de iertări
Că-n cel mai sfânt din miruri nu pot să te cufund,
Dar tu cunoşti şi mă-nţelegi: sunt unele cămări,
Ascunse-adânc în piept, în care doar puţini pătrund.