Poezia şi politica

În zilele noastre, poezia a căpătat o nouă valenţă pragmatică, s-a găsit un nou mod prin care poate fi folosită ca unealtă politică. Până în zilele noastre, ori era folosită opera sau imaginea unui poet ca sprijin pentru o ideologie, de obicei fără acordul său (ex. după moartea sa), ori poetul, ca să capete influenţă pentru a o folosi în scopul, benefic, de sprijinire a culturii sau doar din pur mercantilism, îşi punea condeiul în slujba puterii.

De pildă, o mişcare românească de extremă dreaptă a zilelor noastre, Noua Dreaptă, îşi însuşeşte imaginea lui Eminescu pe baza faptului că a fost un naţionalist fervent. A fost, nu-i vorbă, dar între naţionalism, oricât de înfocat, şi extremism de dreapta se află o bună bucată de drum, adeseori presărat cu sofisme cusute cu aţă albă. Extremismul de dreapta are la bază ideea că poporul şi naţiunea proprii au un drept la viaţă privilegiat în raport cu restul popoarelor şi naţiunilor. Or, Eminescu milita doar pentru aducerea românilor pe picior de egalitate cu celelalte popoare, dat fiind că la acea vreme poporul nostru era victima a numeroase şi grave abuzuri geopolitice. Iarăşi, repulsia faţă de străini a lui Eminescu nu provenea din faptul în sine că sunt străini, ci din faptul că mulţi dintre ei se amestecau în mod fraudulos în cârmuirea şi mersul ţării. Versuri precum Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire sunt o proiecţie inocentă a fundamentalismului rasial asupra unui fundamentalism moral, cât se poate de justificat. În alte cuvinte, dispreţul întemeiat pe moralitate este îmbrăcat, în mod inofensiv, într-un dispreţ întemeiat pe discriminare rasială stupidă.

Pe de altă parte, instigarea sistematică la rasism, xenofobie şi şovinism se face întotdeauna în primul rând prin comunicare paraverbală, mesajul intenţionat se poate afla în contradicţie cu conţinutul propriu-zis al mesajului. O organizaţie neo-fascistă poate dezminţi orice presupusă intenţie antisemită, însă prin însuşirea ostentativă a unor însemne tradiţionale de extremă dreaptă (cum ar fi un simbol al păgânătăţii scandinave) poate da de înţeles care sunt adevăratele ei intenţii. Şi reversul este valabil: un poet poate să hulească, făţiş şi nemijlocit, trăsăturile fizice ale unui tip etnic sau rasial fără să îndemne la rău împotriva acelor oameni.

Au existat poeţi care cu propriul lor acord, dat cu mai multă sau mai puţină plăcere, au sprijinit fără sinceritate o ideologie politică. Trio-ul Arghezi-Călinescu-Sadoveanu de pildă. A-i scuza invocând naivitatea este o defăimare la fel de mare, dacă nu şi mai mare, adusă persoanei lor decât a-i acuza invocând labilitatea. Cam care ar fi fost şansele ca trei minţi zdravene, tobă de carte, aflate la maturitate deplină, să fi fost seduse de minciuna comunistă, aşa cum o fetişcancă abia coaptă este sedusă de un escroc sentimental cu plete, chitară şi atitudine ieftină de rebel? Şi dacă, într-adevăr, erau sinceri convinşi de virtutea regimului comunist, înseamnă că erau lipsiţi de o elementară perspicacitate, fără de care nu există om de cultură. Desigur, se poate ca unii dintre ei să fi făcut acele compromisuri cu bună-credinţă, pentru a se plasa într-o poziţie de pe care să ajute cultura. Nu sunt avizat să disec această problemă, iar obiectul acestui articol este altul, şi anume noua valenţă politic-pragmatică pe care a căpătat-o poezia, şi, în general, arta şi cultura.

Unul dintre puţinii bloggeri români serioşi, Ovidiu Ivancu, susţinea mai demult pe blogul său că peisajul poetic contemporan este fundamentat pe ideea că poezia este lovită într-un asemenea grad de subiectivitate încât se poate afirma orice despre orice poezie sau poet. Acest detestabil cancer al spiritului permează până la măduvă orice mediu cultural şi este un azil perfect fie pentru şarlatani şi sofişti, fie pentru oameni bine-intenţionaţi, dar săraci cu duhul. Astfel, poezia, un bun rezervat minţilor sensibile şi ascuţite (nu neapărat bogate în cunoştinţe şi cultură) se transformă într-o cantină a săracilor şi a porcilor, iar această transformare poate fi intensificată de către politicieni pentru a câştiga simpatia mediocrităţii.

Voi da şi un exemplu în acest sens. Pe 11 mai a.c., într-un eveniment pseudo-cultural desfăşurat la Casa Albă, numit White House Poetry Night, preşedintele Statelor Unite face deschiderea ţinând o cuvântare pe cât de imbecilă şi de ipocrită, pe atât de dăunătoare culturii. În cele ce urmează vom analiza sâmburele discursului său, care sună aşa:

The power of poetry is that everybody experiences it differently. There are no rules for what makes a great poem. Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

Să luăm afirmaţiile pe rând:

The power of poetry is that everybody experiences it differently.

Experienţei individuale a unui poem îi corespunde şi o interpretare intuitivă a acelui poem; experienţa şi interpretarea corespunzătoare se identifică perfect. Să presupunem că doi oameni experimentează diametral opus acelaşi poem. Prin urmare, interpretările cu care se identifică experienţele sunt la rândul lor diametral opuse. Cum interpretarea este un sistem de enunţuri logice, cele două interpretări echivalează cu două sisteme de enunţuri care se contrazic reciproc. Din principiul terţului exclus aflăm că două enunţuri care se contrazic unul pe celălalt nu pot fi ambele adevărate – unul este adevărat, iar celălalt fals. Deci unul din sistemele de enunţuri în care se transcrie interpretarea este fals, deci una din experienţele operei poetice este greşită – tabloul interiorului poetului nu s-a oglindit aievea în interiorul receptorului. Prin urmare, comunicarea a eşuat, iar fără comunicare nu numai că poezia nu are putere, dar lipseşte cu desăvârşire. Deci afirmaţia lui Obama este falsă.

There are no rules for what makes a great poem.

Obama încalcă aici principiul poate cel mai de bază al gândirii. În momentul în care presupui o clasă de obiecte, presupui automat un sistem de criterii care determină în mod unic acea clasă şi care stabilesc care obiecte poate să intre şi care nu în respectiva clasă. Dacă vorbeşti de câini, presupui prin însuşi faptul că vorbeşti despre ei că o parte din obiectele existente sunt câini, iar absolut toate celelalte nu sunt câini. La fel se întâmplă când introduci clasa great poem. Unele lucruri sunt great poems, iar toate celelalte care rămân nu sunt, iar în absenţa unor reguli inerente acestei clase, ea îşi pierde identitatea şi folosirea ei într-un enunţ este lipsită de sens.

Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

După ce tocmai a afirmat că nu există reguli care să stabilească what is a great poem, Obama enunţă mai multe astfel de reguli. Autocontradicţie la distanţă de zero fraze.

Nu este nevoie să mai zic că „poeţii” care au recitat în acea seară după discursul de deschidere al lui Obama erau nişte nulităţi, nişte entităţi pestriţe şi sclipicioase, mulate perfect pe fiece urcuş şi coborâş, oricât de fine şi de ascunse, ale locului.