Elegie (sonet în heptametru)

Sunt locuri, mult ferite, la care-al lumii zgomot
Ajunge doar în parte, se-aude ca un vis pierdut,
Şi aerul cu fire lungi de taină e cusut,
Iar orice pas în el răsună ca un clopot.

De şoapte sau suspine orice colţ este umplut,
Şi-atâta e de pace c-al gândurilor forfot
Se-nfoaie ca un fluviu şi suflu-şi ia de ropot,
Şi-n trup întreg se-ncheagă tot gândul nevăzut.

Nu ştiu de ce, de unde, dar ades mă cheamă
Aceste vechi şi reci firide, de toţi ascunse,
În care zac pe jos în praf un ziar, o clamă,

O sticlă-n cioburi sau un disc, de timp adânc pătrunse,
Demult uitate, deşi găseşti în toate-o dramă –
Un cântec de sirenă li-s vocile neplânse.