Elegie (sonet în heptametru)

Să mori purtat de valuri către ţărmul depărtat
A cărui glăsuire ţie doar îţi este cheie!
Mirosul său cel tainic de umăr de femeie
Îşi află doar în pieptul tău răsunet nesecat.

Să-ţi fie clopot valul, iar spre mormânt alee
Să-ţi fie marea largă – bătrân, fremătător regat,
Spre care gândul fără vârstă mereu ne e purtat,
De poftă de poveste, de-a visului scânteie.

Şi să ajungi la ţărm, la ţărmul tău, al tău e doar –
În miezul pribegiei şi al dorului de casă,
Icoana lui te sfredelea şi te-amăgea-n zadar,

Zbura în vânt prin faţa ta ca o mătasă,
Dar s-a-ncheiat acum al căutării lung amar –
Sfârşitul îţi zâmbeşte frumos ca o crăiasă.