Critica arhitecturală la mine în facultate

      În discuţiile care, din an în Paşte, se mai încheagă pe la seminariile din facultatea mea, constat că tot revin două greşeli de argumentaţie, două imbecilităţi, care, trebuie să zic, mă irită nespus.

      Prima dintre ele este argumentul complementării: dacă un arhitect construieşte o clădire care nu se potriveşte de nicio culoare cu peisajul, este scuzat tocmai deoarece aduce acolo ceva care lipseşte, deoarece completează, deoarece complementează. Ei bine, daţi-mi voie să afirm că oricine justifică aşa punerea laolaltă a două elemente discordante trebuie să o lase naibii de arhitectură şi să contemple serios o carieră în treburile câmpeneşti. Păi a acorda un astfel de temei unui gest arhitectural neadecvat este echivalent cu a blagoslovi o râgâitură emisă în mijlocul unui spectacol de operă. Că - vezi, Doamne - opera are un deficit de grosolănie, pe care râgâitura îl suplineşte din plin, în timp ce râgâitura are un deficit de fineţe, unde poate interveni tocmai opera, acest preaplin de subţirime. Deci, oameni buni, data viitoare când spuneţi că o clădire hiperfuturistă se potriveşte unui cadru bucolic pentru că se complementează, faceţi bine şi mergeţi la... Cavalleria Rusticana, să zicem, iar când sublimul spectacolului e în floare, daţi-o în văzduh de se dărâmă butaforia - tocmai pentru a întregi acel sublim!

      A doua deformare a logicii care revine des, consternant de des, prin sălili şcolişoarei mele este argumentul intenţiei. Mai exact, justificarea unui gest arhitectural prin faptul că arhitectul l-a intenţionat. Arhitectura de valoare îndoielnică nu sporeşte în valoare pentru că arhitectul a vrut să fie de valoare îndoielnică - ce adevăruri de toată evidenţa am ajuns să explic. Ea rămâne greşită, în pofida caracterului premeditat al incorectitudinii ei, iar relaţia ei cu împrejurimile, de asemenea, continuă să fie defectuoasă.

      Strâmbătatea de gândire care este cauză celor două idioţenii mai sus descrise şi care este perpetuată la nesfârşit în facultatea noastră este supraevaluarea libertăţii de creaţie a arhitectului în raport cu (şi în defavoarea) responsabilitatea gestului arhitectural. Căci până şi o piatră pusă peste o altă piatră în mijlocul unui câmp reprezintă o modelare a lumii. Iar a da curs fanteziei arhitecturale fără a chibzui această înrâurire înseamnă a fi un arhitect iresponsabil, deci un arhitect prost.

Superioritatea arhitecturii clasice

Am afirmat mai demult (aici) ca arhitectura urbana trebuie sa fie o fantana de ordine, pentru a corecta zbuciumul si haosul care se acumuleaza in sanul orasului, ordine pe care arhitectura moderna nu poate sa o ofere, insa pe care cea clasica poate, dupa cum voi explica:

Orice ordine este bazata pe o ierarhie. Una din metodele de ierarhizare este vadirea bogatiei. In societate capetele incoronate au cele mai suculente diamante si mai opulente podoabe, clasa de mijloc se multumeste cu bijuterii frumoase dar nu monumentale, iar talpa tarii sa zica merci daca verigheta pe care o prinde pe inelar e de aur. Aceeasi tendinta megalomaniaca se reflecta si in arhitectura clasica. Casele fetelor alese au cele mai mari, mai armonioase, mai complexe si mai variate in relief detalii de arhitectura, in timp ce clasele mai mici isi impodobesc locuintele cu inflorituri abia sculptate si fara o calitate estetica deosebita.

Si bijuteriile cat si detaliile de arhitectura clasica se mai aseamana prin faptul ca desi au un scop decorativ si sunt reduse in dimensiuni, rivalizeaza in pret cu parti mult mai functionale ale lucrarii. Banuiesc ca pentru a realiza un detaliu de arhitectura cum sunt cele de pe marile institutii ale statului (care contin si chipuri sculptate), trebuie sa platesti o suma cu care ai putea sa realizezi o mica locuinta care sa aiba doar cele indispensabile traiului. Ornamentul este o exprimare a puterii prin bogatie. Nu poate insa sa ofere o informatie mai particulara decat nivelul social al familiei care isi impodobeste cladirea cu el. Nu are, adica, un rol heraldic.

Demonismul arhitecturii moderne

Orasul este un spatiu avid de ordine si repaos. Arhitectura moderna e haotica. O arhitectura care nu vine sa stabilizeze, sa inghete ritmul nebun al unui oras este daunatoare. Formele neregulate ale modernismului, lipsa lui de simetrie amplifica si mai mult imbalansul imputit al vietii de oras. O cladire in stil clasic pusa in viata agitata a orasului este ca o atingere rationala pentru spiritul unui om prea involburat de sentimente. Cand mergi pe strada cauti imagini care sa iti reumple mintea de ordine, ca o reactie la saturatia de dezordine creata de furtuna de trecatori, masini si reclame fosforescente. O asemenea sursa de ordine este glaciala si magnifica cladire clasica. Generozitatea detaliilor ei, faptul ca pentru orice element gasesti un element identic, sensul organic pe care il acorda figurile ca gorgonele sau amorasii ofera ochiului o plimbare mereu proaspata dirijata de simboluri consacrate. Arhitectura trebuie sa fie o fantana de ordine in mijlocul tumultului urban.