Despre critici

O realizare nu dobândeşte faimă şi glorie cu de la sine putere, adică numai prin valoarea ei intrinsecă, ci prin mijlocitori între ea şi lume, care, pentru a o face cunoscută, se folosesc de retorică, oratorie, eventual de influenţa personală, în orice caz nu de mecanisme de natură să o pună în contact esenţial cu lumea. Aşa se face că de pildă Eminescu, nici dacă ar fi fost mai desăvârşit decât a fost, nu ar fi ajuns pe piedestalul fabulos pe care se află dacă anumiţi oameni cu influenţă şi abilitate nu l-ar fi ridicat acolo. Nu ar fi ajuns cunoscut din vorbă în vorbă, ci s-ar fi cufundat cu timpul în uitare, apreciat însă de unii dintre cei care se nimereau să-l citească, dar neputincioşi în a-l face cunoscut la scară mare. Şi chiar dacă a ajuns cunoscut, aceasta fiind munca criticilor, puţini dintre cei care îl cunosc se află în contact cu el însuşi, ci ating doar fenomenul social-cultural Eminescu, care doar îi înveleşte esenţa.

Un geniu este de altfel prea absorbit de puritatea travaliului său, care se realizează prin adevăr şi întru adevăr, pentru a se sinchisi de procedeele de prelucrare a adevărului care sunt atât de necesare popularizării şi întipăririi în memoria colectivă a acestui travaliu. Tocmai aici intervin criticii, aceste curioase fiinţe. De ce sunt ei atât de interesanţi? Pentru că nu sunt nici atât de transmundani încât să fie neputincioşi şi nevoitori să comunice şi să convingă lumea, dar nici atât de mundani încât să nu poată aprecia realizările unui mare artist, să nu se poată bucura de ele şi să nu poată fi atinşi în mod autentic de ele. Criticul este caracterizat de acest echilibru fascinant. El este, într-o anumită măsură cel puţin, al lumii, al ţărânii, le face acestora jocul, dar în acelaşi timp îi pot urca în suflet, cu tot adevărul lor neţărmurit, cuvintele melancolicului Hamlet:

„O God! God! How weary, stale, flat and unprofitable seem to me all the uses of this world!”