Despre prietenie, partea a III-a

Stăteam eu şi mă gândeam şi aşa am descoperit o metodă de a afla cine nu îţi este prieten cu adevărat:

Gândeşte-te la toţi cunoscuţii, amicii şi prietenii tăi. Ia-l pe fiecare pe rând şi închipuie-ţi cum ar fi să-i dai un telefon şi să-i spui, mai mult sau mai puţin şăgalnic, „Uite, man, vroiam doar să-ţi aud vocea.” Dacă nu ţi se pare firesc un astfel de telefon către respectivul înseamnă că nu îţi este prieten. Sunt destui oameni cu care vorbeşti fără să ai vreun interes, doar din plăcerea de a conversa cu ei. Însă eu mă refer la ceva mai profund: lejeritatea de a vorbi cu cineva, de a-l apela din senin, fără să fie de fapt important ce vorbiţi. Nu toţi care trec acest test îţi sunt prieteni. Eu remarc doar că cei care nu îl trec nu îţi sunt.

Dintre toţi cei care s-au perindat prin ograda vieţii mele şi încă se mai află în ea doar domnul Ştiurcă se ridică la standardul aici menţionat. Vorbim rar, ne vedem rar, însă îl mai sun din când în când pe la 3 noaptea doar ca să-i prezint un fleac. Şi n-aş mai putea să fac asta cu nimeni. Nu pot să-mi explic de ce. Omul e un idiot. Unul din multele lui cusururi e hiperexcitabilitatea intelectuală. Orice idee, oricât de tembelă, dar să aibă un luciu de profunzime, îi face mintea să secrete sucuri şi ochii să i se rotească în cap de plăcere. Cunosc destui oameni mult mai inteligenţi, perspicace, raţionali şi lucizi decât el, şi totuşi pe niciunul nu l-aş putea telefona în faptul nopţii ca să-i comunic o neînsemnătate. Nu-mi cântă inima de bucurie când fac asta. Nici măcar nu-l simpatizez. Nu-mi este prieten. Însă numai cu el pot interacţiona firesc în modul acesta. Poate pentru că suntem amândoi oameni cu adevărat liberi şi destupaţi la minte. Iar doi astfel de oameni se recunosc oriunde, oricând şi oricum s-ar întâlni şi este suficient să-şi facă cu ochiul ca să-şi comunice biblioteci întregi.