Problema vlăstarului degenerat

Mă tot pătrunde sentimentul friguros al îngrijorării când văd în lumea noastră cum copiii unor oameni de vază – distinşi fie prin puterea, cuprinderea şi delicateţea intelectului, fie prin curăţenia vieţii, fie prin izbutirea în întreprinderi curajoase şi măreţe, fie prin eleganţa şi demnitatea în port şi înfăţişare - nu moştenesc nimic din calităţile ilustrei lor ascendenţe, ci sunt nişte oameni ca oricare alţii, ba chiar deşerţi, de parcă ar fi copiii unor neica-nimeni. Explicaţia principală este una singură: o neîncredere laşă şi vulgară din partea părinţilor în folosul unei educaţii umaniste în această epocă a colectivizării însemnelor superiorităţii. O neîncredere dusă chiar până în punctul abandonării oricărei speranţe. Această neîncredere este o greşeală şi o dovadă irefutabilă că de fapt caracterul lor ilustru nu este veritabil. Educaţia de tip umanist trebuie să supravieţuiască, cu precădere în ceasul deşertăciunii fosforescente în care trăim, indiferent de lipsa ei de foloase sau chiar de relele pe care le atrage asupra copilului – acesta este nobilul comandament pe care figurile de vază devenite părinţi eşuează să-l înţeleagă sau să-l aplice.

Un exemplu elocvent şi la îndemână este profesorul de filozofie pe care l-am avut la facultate, nepot al marelui Tudor Vianu. Vianu jr. jr. este, într-o sumară caracterizare, un pârţ de muscă, sub raport atât moral, cât şi intelectual. Slab la modul fătălău, incapabil să-şi stăpânească tremurul vocii când încearcă să facă linişte în sală, este greu de crezut că are curajul să se opună vreunui compromis care îi este propus. Vorbeşte în gol cu orele, nu-l ascultă nimeni. Undeva, în genunile lui, pare să se înfiripe o intenţie de a lega o punte între sine şi studenţi, dar este pe loc sugrumată de impotenţa fundamentală a firii sale.

Pentru a simula că ţine un curs interactiv, a conceput una din cele mai sinistre improvizaţii pedagogice posibile, pe care eu am numit-o „jocul de bingo filozofic”: din vreme-n vreme se opreşte din insipida lui cuvântare şi pune o întrebare. Studenţii încearcă ca la bingo să răspundă printr-o noţiune filozofică. Dintr-o diplomaţie care ar putea părea că provine dintr-o nobleţe a personalităţii sociale, dar care de fapt denotă slăbiciune morală la modul patologic, Vienuţ nu infirmă niciun răspuns, ba chiar le aprobă categoric: „Perfect adevărat!”. Însă urmează acel „...dar!”, care se întrezărea, prin care Vienaş vrea să-i spună studentului că de fapt răspunsul nu este deloc perfect adevărat, ci că ar putea să-i mai dea o încercare. Când un student aduce argumente Vivişor se face că plouă. Într-un final careva nimereşte marele pot. Apoi Vienucu-şi reia monologul. Trist, trist...

Sub raport intelectual omul are doar acea inteligenţă sterilă, sprijinită de o erudiţie neasimilată în mod organic şi de o manieră moartă de a te exprima, caracteristici ale intelectualilor de mâna a treia.

Spicul de grâu trebuie să crească sub imperiul abundent al razelor solare, inundat în lumină şi căldură; crescut în frig şi întuneric împrumută din firea ciupercilor şi sfârşeşte prin a fi una. O astfel de ciupercă este Vianu jr. jr. Mi-a povestit cândva o vecină în vârstă care a asistat la cursurile lui Tudor: glas ferm şi cristalin, sigur pe sine, întrupare a unor înalte datini dăscăleşti, stăpân pe materie şi limbă la modul absolut. Nu pot decât să asociez această imagine feerică cu imaginile, la care am fost singur martor, în care spiţa decăzută vorbeşte singură într-o sală care numai la ea nu e atentă; turuie delăsător într-o limbă păsărească şi puţinii interesaţi care o trezesc din îndelunga şi adânca ei beţie sunt răsplătiţi cu o salvă de vomă pe faţă.