Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.