Din istoria cruciadelor

În 1098 şi 1099 armatele Primei Cruciade au pătruns, după două lungi, istovitoare şi dramatice asedii, pe porţile Antiochului, respectiv Ierusalimului, cuceriri care înfiinţează cele două state cruciate majore din Siro-Palestina, ale căror capitale vor fi chiar oraşele mai sus amintite. N-a trecut mult de la înfiinţarea şi consolidarea Principatului Antiochului şi Regatului Ierusalimului până ce liderii cruciaţi să înţeleagă că pentru ca aceste enclave creştine din oceanul de islamism să supravieţuiască, vor trebui să adopte rapid o politică de compromis cu necredincioşii.

Vor trebui să lege relaţii diplomatice cu ei, căci vor avea nevoie de armistiţii dacă războiul nu le este favorabil. Cum se aflau mereu în criză financiară, trebuiau să le permită caravanelor din hinterlandul controlat de musulmani să îşi aducă mărfurile în oraşele de coastă ale cruciaţilor, de unde porneau către Europa, proces care le genera porturilor un mare câştig. Portul Acra de unul singur, fiind cel mai bine situat de pe întreaga coastă a Levantului, ne spune un cronicar că aducea atât venit cât întregul regat al Angliei. Apoi mai erau şi considerentele sanitare şi medicinale, din pricina cărora cruciaţii trebuiau să accepte medicina musulmană, mult mai performantă în a combate maladiile locului, faţă de care medicina europeană în mare parte nu avea remedii. Fără de vestimentaţia uşoară şi răcoroasă tipică musulmanilor, creştinii nu ar fi rezistat cu tenul lor deschis în căldura caniculară. Şi apoi mai era standardul de viaţă oriental, mai înalt decât cel din Occident, care s-a insinuat în modul de viaţă al cuceritorilor din cauza slăbiciunii inerente omului. Căpeteniile cruciate s-au dedat grabnic opulenţei orientale, ridicându-şi palate pompoase, care contrastau ireal cu natura austeră a curţilor vestice. Ca să nu mai amintim de intermariaje, pe care le încurajau chiar liderii prin exemplu personal, între europeni şi toate rasele Levantului – de la arabi, turci şi kurzi la armeni, bizantini şi evrei – fapt care a condus la hibridizare.

Aşa că nu le-a fost mare mirarea noilor armate cruciate care ajungeau din Europa, mirare ce s-a transformat în indignare şi apoi în discordie, când au constatat viaţa confraţilor lor, coruptă de spiritul oriental cum era. Căci armatelor proaspăt sosite le fuseseră instilate de către cei ce predicau Cruciadele în Europa fervoare şi intoleranţă religioasă, tip de atitudine care le determină să năvălească peste necredincios şi să-i facă vlăstarul să piară de pe faţa pământului. Însă cruciaţii locului, stingheriţi cum erau de această atitudine care le ruina politica diplomată şi elastică, nu se puteau dispensa de ajutorul lor militar, de care statele cruciate aveau veşnic nevoie cruntă. Aşa că această contradicţie, căreia nu i se putea găsi rezolvare, a reprezentat unul din factorii principali care au dezagregat statele cruciate.