Biruit-au gândul (partea I)

Că mulţi oameni se simt confortabil cu ignoranţa şi superficialitatea lor nu este un fapt întru totul de neevitat. Există cu siguranţă oameni cărora viaţa le-a stabilit cu vrere de fier aceste trăsături, în alte cuvinte s-au născut aşa şi orice se va întampla vor muri aşa. Însă există şi oameni cărora li s-a închis drumul către sfera celor înalte la un moment dat. Acest moment este situat undeva în copilărie şi constă de fapt în atrofierea curiozităţii pe care mulţi copii o nutresc faţă de firea lucrurilor, atrofiere care se produce din cauză că adulţii din jur, în loc să-i încurajeze şi aţâţe curiozitatea copilului şi să i-o constrângă pe făgaşul ştiinţei şi culturii, i-o aplatizează prin aceea că-l fac să simtă că a cunoaşte nu este ceva ce ţi-ai dori în viaţă şi că nu îi hrănesc cu răspunsuri întrebările pe care în chip avid şi le pune. Dacă omul nu este îndreptat într-un anumit sens de la această vârstă, când personalitatea sa este încă în formare, mai târziu nu mai poate fi modelat fundamental. Şi am să explic de ce este esenţială curiozitatea unui individ axat pe ştiinţă şi cultură:

Ştiinţa şi cultura s-au născut datorită curiozităţii pe care omul o nutreşte faţă de firea lucrurilor. Este drept că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul ştiinţific au fost necesităţile de a supravieţui şi de a vieţui în confort şi că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul cultural au fost vanitatea regilor şi transformarea de către ei a posesiei artei în argument de superioritate faţă de regii care nu o posedă, însă singura condiţie fără de care nu se poate a ştiinţei şi culturii nu au fost aceste necesităţi pragmatice, ci curiozitatea.

Omului din perioada primitivă în care pâlpâia curiozitatea născătoare de ştiinţă şi cultură probabil că îi era mai greu decât celui din ziua de azi să îşi arate tendinţele de cunoaştere.
Semenii intelectualului primitiv – sau mai propriu spus, ai omului cu tendinţele intelectuale primitiv, ai intelectualoidului primitiv – erau mai şocaţi şi mai reticenţi vizavi de acest tip uman, deoarece pe atunci nu exista un precedent al intelectualului, nu exista în diviziunea socială a muncii, conturată în mod net, meseria de a cunoaşte. În plus, intelectualoidul primitiv reprezenta o mare deficienţă practică pentru semenii săi, întrucât îşi petrecea timpul studiind lucrurile care îl înconjurau, deşi ceilalţi îl îndemnau să participe probabil la vânătoare, cules, construcţii sau ce alte activităţi esenţiale supravieţuirii mai prestau, cu o mult mai mare urgenţă decât îndeamnă oamenii din ziua de azi, care se pot lipsi fără probleme de un braţ de muncă.

Însă pentru ca el să îşi păstreze până la maturitate această curiozitate, si pentru a o pune în slujba invenţiilor elementare, care au realizat prima treaptă a scoaterii omenirii din primitivism, trebuia să dispună de o curiozitate neobişnuit de înflăcărată şi de rezistentă, şi, prin asta, foarte rară. Un om de ştiinţă sau cultură care nu a manifestat constant de-a lungul vieţii sale curiozitate şi o mare poftă de certitudini, ci pentru care ştiinţa şi cultura sunt doar o meserie, este faţă de cel care a manifestat aceste lucruri şi pentru care ştiinţa şi cultura sunt un scop în sine, de o cunoaştere artificială, nu poate da invenţii revoluţionare, este o imitaţie, la fel cum arta este vizavi de natură - o pojghiţă fără adâncimi. Cauzele acestui fapt sunt destul de simple:

Între un om care toată viaţa sa a încercat să înţeleagă şi să cunoască şi unul care a încercat să facă acestea doar în perioadele de şcoală şi de muncă e limpede că primul a investit mai mult timp în înţelegere şi cunoaştere.. Şi, considerând că au acelaşi potenţial intelectual, cel ce a investit mai mult timp e cel ce a acumulat mai multă informaţie şi a organizat-o mai bine în mintea sa, prin urmare cunoaşte şi înţelege mai bine, are o minte mai completă, o exprimare mai capabilă, o viziune asupra lumii mai apropiată de realitate. Deci este un om de ştiinţă sau cultură mai valoros.

Iată deci de ce pentru ca un om să ajungă un intelectual veritabil, trebuie să nu i se întrerupă tendinţele de intelectualitate pe care le manifestă în copilărie. Uneori – şi situaţia aceasta este regina tuturor ironiilor – chiar şcoala este cea care suprimă tendinţele intelectuale ale copilului şi îl deturnează de pe calea cunoaşterii. Există în cele mai înalte foruri de învăţământ profesori cărora le adresezi acele întrebări care scormonesc chiar problemele esenţiale ale domeniului lor, iar ei se uită la tine de parcă le-ai fi insultat ce au mai sfânt. Orice profesor este, prin legea deontologică a meseriei sale, obligat - şi ţin să subliniez cuvântul acesta – obligat să accepte iniţiativa de dialog a elevului său şi să îi încurajeze pe ceilalţi elevi să participe la acest dialog şi să aibă şi ei în viitor iniţiative de acest fel. Orice profesor care nu respectă acest principiu este un neavenit, un incompetent, calificat să fie numai paznic de condici.

Însă oricât ar fi de mare puhoiul de asemenea porci care şi-au înfipt ghearele în sistemul de învăţământ şi nu îl lasă să respire, vina principală pentru îndobitocirea omului ajuns adult nu îi aparţine şcolii, ci părinţilor acelui om. Părinţii se află în contact cu pruncul lor atunci când personalitatea lui este cel mai maleabilă şi ei, din cauza irascibilităţii lor, din cauza stresului lor datorat greutăţilor vieţii, poate şi din cauza firii lor superficiale, nu au grijă să îi răspundă la curiozităţi sau să îi pună un atlas în mână. Şi aşa se coace pruncul nostru într-un tânăr plăvan, pe care părinţii lui vor avea pretenţia să-l dea la o facultate, ba chiar să ajungă într-o bună zi profesor, doctor în ştiinţă, dirigiuitor al unor alte tinere generaţii. Iar pretenţia aceasta este o mare neruşinare din partea lor, din moment ce ei nu i-au pavat prin educaţie poteca pe care să păşească către facultate, iar unei facultăţi nu îi este de niciun folos un dezaxat fără cultură. Şi totuşi iată şleahta de mălai-mare care populează facultăţile - iat-o şi dar-ar dracu’ în sămânţa ei.