Principii de dialog

Adevărul nu insultă şi nici nu complimentează, iar a-l urmări înseamnă că nu te cerţi şi nici că încerci să cazi la un acord. Atâta timp cât îi explici unui om cu argumente raţionale şi într-un limbaj limpede, şi nu neapărat în mod civilizat sau diplomatic, că are anumite trăsături, orice desconsideraţii în care constau aceste trăsături nu se califică drept insultă şi orice polemică violentă din care face parte explicaţia nu se califică drept ceartă. Şi insulta şi cearta sunt manifestări iraţionale, prin care individul nu caută să îl modeleze pe celălalt în funcţie de adevăr, ci încearcă să modeleze adevărul în funcţie de sentimentele sau interesele personale pe care le are faţă de celălalt. Deci atâta timp cât îi demonstrezi unui om, respectând rigorile logicii formale, că este prost, impostor, javră sau orice altă caracteristică negativă, el nu are justificarea de a-ţi reproşa că îl insulţi, şi dacă o face, acest fapt vine doar ca să îi confirme prostia sau neseriozitatea.

Mi se pare ironic că deşi aceste principii sunt valabile pentru insulte, dar şi pentru complimente, oamenii se alarmează şi îţi cer argumente numai atunci când le faci o remarcă negativă, de parcă remarcile pozitive li s-ar cuveni întru totul firesc. Uitaţi-vă de pildă pe un forum de fotografie. Abia că veţi vedea un fotograf care să întrebe „De ce?” atunci când i se spune că o poză de-a sa este frumoasă. Însă dacă remarci că este urâtă, imediat se va aştepta să îi oferi o demonstraţie sau te va alunga direct pe motiv de insultă. Asta pentru că pe el nu îl interesează adevărul, nu îl interesează dacă fotografia sa este sau nu artă, el doar se foloseşte de artă – sau mă rog, de iluzia de artă – pentru a dobândi poziţie socială, ori pentru a se complăcea în iluzia fără fond că este un artist.

Dacă invocarea motivului de insultă ar fi justificată pentru orice termen peiorativ cu care un om poate fi categorisit, înseamnă că justiţia decretează insulte, iar legea vizează eficienţa în insultare a justiţiei. Că doar în momentul în care un judecător dă un verdict de corupţie, viol, hoţie, omor sau orice altceva, îi pune implicit inculpatului eticheta de „tâlhar”. Însă ar fi de-a dreptul absurd din partea inculpatului să se plângă că prin acest gest tribunalul l-a insultat. Tribunalul a făcut doar să constate un fapt, în urma unui proces constând în cele mai temeinice şi scrupuloase proceduri de descoperire a adevărului.

Dacă ar fi să ne mai luăm după logica omului ultrasensibil la insulte, psihologia şi psihiatria sunt domenii care îl insultă pe om. Cum ar fi să acuzăm o instituţie de psihiatrie că îl insultă pe pacient pe motiv că i-a conferit un certificat de nebunie? Nu spun că este frumoasă maniera acestor ştiinţe de a aborda lucrurile – e de-a dreptul oribilă. Cel puţin psihiatria îl reduce pe om la stadiul de obiect şi analizează în mod impersonal relaţia pe care o are cu obiectele din jur pentru a determina dacă este potrivită prezenţa lui sau dacă trebuie înlăturată. Dar asta nu înseamnă că psihiatria insultă.

Iarăşi, civilizaţia şi diplomaţia, sau mai bine spus lipsa lor într-o modalitate de adresare, sunt scuze superficiale pe care oamenii le improvizează atunci când este demascată falsitatea faţadei pe care şi-au construit-o sau care le-a fost construită. Poţi să-ţi acompaniezi spusele cu urlete, cu palme sau bruscări fizice, poţi să foloseşti limbajul cel mai vulgar sau să foloseşti tonul cel mai arogant, poţi să-i pricinuieşti omului prin spusele tale sentimentele cele mai înfiorătoare, că dacă nu ia seama la valoarea lor de adevăr ori are o fire superficială, ori este un animal politic.