Etică dăscălească

Îl ascultam într-o zi pe un profesor vorbind. La un moment dat numeşte ceva ca fiind „clar şi limpede”. Din câte ştiu eu, principiul enumeraţiei este că noţiunile înşirate nu sunt perfect sinonime, altfel toate mai puţin una sunt inutil de menţionat. Încălcarea acestui principiu poate îngreuna comunicarea, deoarece înaintezi în ascultarea discursului după ce înţelegi care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”, care dacă nu există te blochezi. Aşadar, mânat de cea mai sinceră curiozitate şi poftă de cunoaştere, m-am dus după curs la acest profesor să-l întreb care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”. Mi-a trântit baliverna că limpede e ce percepi cu sentimentele, în timp ce clar e ce percepi cu raţiunea. Ca să nu admită că a greşit, că de fapt singura diferenţă dintre „clar” şi „limpede” e că unul e cuvânt nou, pe când celălalt e vechi (deci nicio deosebire noţională), a venit cu această minciună.

Discuţia avea loc în privat, greşeala era minoră – şi-ar fi compromis infim imaginea. Dar din meschinărie a ales să îi inducă, în mod intenţionat, o falsă imagine asupra realităţii studentului său. Găsesc că genul acesta de experienţă îţi întoarce stomacul pe dos. Meschinăria şi profunda lipsă de responsabilitate. Cred că ar trebui să existe – deşi asta ar avea un efect pur decorativ şi n-ar rezolva cu nimic problemele – un jurământ hipocratic al tagmei dăscăleşti, aşa cum există pentru tagma medicilor. La învestirea în funcţie profesorul să declare:

„Prin jurământul acesta mă leg să-l ajut, aşa cum mă ajută mai bine forţele minţii şi fără să cer în schimb vreo răsplată, pe orice om care, în setea sa de ştiinţă, cere să fie vindecat de neştiinţa sa.”