Poezia ca prostituţie

Poezia poate fi o formă de prostituţie în măsura în care poetul tratează materialul cel mai de preţ care poate alimenta poezia, anume sentimentele sale adânci, ca şi cum ar fi materie brută - vrednică de a fi prelucrată şi supusă calculului - şi ca şi cum ar fi un mijloc în vederea unui scop; adică conferindu-i un statut de truditor întru realizarea operei poetice. Un poet care se comportă în felul acesta cu sentimentele sale nu este un poet adevărat. Un poet care, în mijlocul unei trăiri dramatice şi profunde, găseşte în ea un prilej de a fabrica artă din materialul pe care această trăire îl furnizează, care caută să nu rateze această ocazie extraordinară şi scoate hârtia şi creionul pentru a înfăptui este un om care nu-şi respectă sentimentele, deoarece şi le subordonează unei utilităţi, fie ea cât de cerească.

Multă vreme am crezut, în mod eronat, că nu se poate scrie poezie în mod spontan şi dintr-o pornire firească, care să nu aibă de-a face cu consideraţii utilitare. Este drept că nu se pot realiza opere poetice lungi cu o atare mentalitate. Însă momente scurte de poezie se pot realiza şi tocmai de aceea greşeala unui poet este de a se comporta cu un vers care i se iveşte în minte din senin ca fiind nu de sine-stătător, ci ca pe o piesă într-o construcţie, pe care plănuieşte să o edifice.

Eminescu nu a fost un poet absolut, deoarece ori nu a înţeles acest adevăr, ori, dacă a făcut-o, nu a avut caracterul pentru a-l respecta. Sunt înspăimântat de Eminescu. Mă înspăimântă deoarece omul care a revărsat dinăuntrul său atâta bogăţie neţărmurită a spiritului, atâta nobleţe fragilă şi curată, este acelaşi cu omul care şi-a supus această zestre unor operaţiuni sistematice şi de anvergură de punere în scenă şi marionetizare. Atunci când îl citesc pe Eminescu îmi simt mintea, din cauza acestei contradicţii, ca o planetă aflată între doi sori, pe cale să fie ruptă în două de gravitaţia lor. Nu cred că voi avea vreodată puterea să citesc într-o singură lectură vreuna din Scrisori, darămite Memento Mori.

Cusurul lui artistic principal a fost că la scară de poezie nu a avut simţul măsurii. A fost un "creier bólnav [şi-o inimă de rând]", el însuşi a recunoscut-o, şi că a dat ideilor sale "îmbrăcăminte prea bogată, fără minte". Deşi probabil nu şi-a adresat sieşi următoarele versuri, ştia că i se potrivesc şi lui:

"Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini"

A avut nobleţea de a-şi recunoaşte imperfecţiunile şi de a-i îndruma pe alţii care vor căuta după el să înfăptuiască poezie:

"Nu urmaţi gândirii mele:
Căci noianu-i de greşele,"

Este drept că în poeziile sale de proporţii epice pe care le-am numit sentimentele sale, deşi sunt prezente şi pregnante, nu reprezintă materialul constituent, ci sunt mai degrabă de natură să-i dea culoarea şi impresia generală, să exprime poziţia personală a poetului. În Memento Mori, de pildă, sentimentul principal care transpare, care şi defineşte bună parte din opera sa, este cel al deznădejdii în faţa zădărniciei oricărei răzvrătiri împotriva nimicniciei. Însă în această poezie materialul nu este furnizat de trăirile lui Eminescu, ci de creşterea şi descreşterea marilor imperii ale omenirii, deci de informaţii istorice. Dar Eminescu are şi poeme în care îşi supune sentimentele unui nedemn şi asiduu proces de masturbaţie verbală. Poeme cum ar fi "Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci", al cărui sentiment de fond este evident prin titlu.

Şi acum, întrebarea care arde cel mai tare: cine stă la polul opus? A existat vreun poet care să reuşească să fie fidel simţămintelor sale şi să nu le facă să joace de dragul artei; un poet care să-şi transpună simţămintele în poezie doar atunci când simte că făptura lui se năruieşte dacă nu le dă glas şi doar în forma lor minimă, frustă, firească, esenţială, fără zorzoane şi redundanţă, fără să fie turnate în stil? Am întâlnit câteva exemple de astfel de poeme, dar în privinţa celor care le-au zămislit nu ne putem pronunţa, întrucât ele aparţin folclorului şi sunt, deci, anonime. De pildă aceste giuvaeruri (pe care le-am găsit în antologia de poezie populară întocmită de Lucian Blaga), care au circulat în mod miraculos printre veacuri şi stâlciri de limbă ca să ajungă până la noi, şi care sunt vrednice de a fi puse laolaltă cu orice mare creaţie a literaturii universale:

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne.
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Şi de nimeni n-are ştire."

"În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om."

"Când era badea pe-aici,
Erau zilele mai mici.
Dar badea s-o depărtat,
Zilele s-o-ndelungat."

"Cine are dor pe lume
Ştie luna când apune;
Cine are dor sub soare,
Ştie luna când răsare."

"Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos."

"Jelui-m-aş şi n-am cui,
Jelui-m-aş codrului:
Codrul huie a pustiu
Şi eu glasul nu i-l ştiu.
Jelui-m-aş apelor,
Apelor, izvoarelor;
Dar şi apa-mi pare rece,
Eu o-ntreb şi dânsa trece.
Jelui-m-aş norilor,
La cei nori,
Cei trecători;
Ei mă-mbracă-n umbră deasă
Şi de mine nu le pasă."

Oricât ar fi de frumoase toate cele şase poezii, primele două se apropie cel mai mult de statutul de poezie curată deoarece nu au niciun procedeu stilistic - ar putea fi rostite, fără riscul de a suna deplasat, într-o conversaţie de toate zilele, deşi faptul că au rimă şi o cadenţă scontat melodioasă le răpeşte din firesc. În celelalte patru cel mai aparent procedeu este hendiada, adică exprimarea aceleiaşi idei în două (sau trei în cazul hendiatrei) forme diferite, procedeu care face stilul Bibliei să fie foarte uşor recognoscibil, ca în următoarele cazuri (o traducere mai veche în română):

"Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate."

"Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!"

(sau din traducerea în engleză a lui King James):

"By me kings reign, and princes decree justice."

Poate un poet să scrie la cel mai înalt nivel fără să compromită demnitatea sentimentelor sale? Poate - poate în măsura în care are tăria şi autenticitatea de caracter de păstra operei sale numai acele creaţii pe care le-a produs spontan, nepremeditat, intuitiv şi inconştient, adică care au izvorât din mintea sa, au curs liber şi s-au desăvârşit parcă singure şi vizavi de care el parcă nu a făcut altceva decât să asiste; şi în măsura în care el rezistă ispitei de a prelucra aceste nestemate brute sau de a le pune cap la cap pentru realizarea unei nestemate mai pline.

Şi trebuie să mărturisesc că tare ciudată mai este această creaţie pe care creatorul o simte a veni din el, gata întocmită, dar ca şi cum nu ar fi lui. Este ca şi cum i s-ar dezvălui înaintea ochilor un continent pierdut sau o nouă planetă. Reflectând la ea, mă duc cu gândul la acel explorator spaniol din vechime, Balboa, şi la secundele în care capul său, pentru prima dată al unui european, s-a ridicat deasupra crestei munţilor din Panama, făcând să i se arate, în imensitatea lui sălbatică şi grozavă, Oceanul Pacific.