Cuvintele lui Dumnezeu

"Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers,"
["Rugăciunea unui dac" - Mihai Eminescu]

Să presupunem că există Dumnezeu. Cuvintele pe care le rosteşte trebuie că pot avea capacitatea de a-l converti, exclusiv prin forţa lor intelectuală, pe un om gol, dedat pierzaniei, la o condiţie de autenticitate. Dumnezeu stăpâneşte în aşa măsură adâncimea înţelesurilor şi legătura dintre înţeles şi expresie încât acel om va lua seama la spusele Sale nu pentru că i-ar fi utile cu ceva, nu pentru că i s-ar adresa lui, personal, în mod intim, nu pentru că ar fi sedus de oratorica cu care sunt glăsuite, ci pentru că sunt adevărate, pentru că sunt foarte adevărate, pentru că pătrund în gândirea lui, în ciuda înapoierii ei, şi i-o activează într-un asemenea chip încât ea se transpune în voinţă, şi din voinţă în acţiune, adică îl determină să înfăptuiască lucruri concrete în virtutea înţelesurilor care i-au fost comunicate.

Poeţii se străduiesc şi ei să descopere aceste cuvinte formidabile, de o intensitate literară şi umană sălbatică, însă până acum nu au reuşit, întrucât nu există până acum vreo operă pe care firile superficiale să n-o trateze cu indiferenţa care le este atât de caracteristică, ca şi cum acea operă ar fi un fleac, vrednică la modul absolut de a fi trecută cu vederea.

Iar Dumnezeu tocmai asta poate reuşi: să-Şi ducă spusele la acel nivel de desăvârşire a cuvântării la care oamenii goi să ia seama la ele, să le asculte cu întreaga lor fiinţă încordată la maximum. Şi mai mult decât atât: să îi facă pe aceşti oameni să îşi dorească să îşi părăsească condiţia pentru a atinge condiţia mai înaltă pe care spusele lui Dumnezeu o desluşesc.

Aceste cuvinte însă pot fi concepute numai de către Dumnezeu, nu pentru că sunt privilegiul Său natural, ci pentru că numai Dumnezeu are capacitatea intelectuală şi mecanismul exprimării atât de performante. Nu faptul în sine de a fi om te face neputincios să concepi această cuvântare, ci faptul, inerent condiţiei umane, de a avea o minte slabă.