Despre facultate şi studenţie

Puţine lucruri pot fi mai frumoase decât facultatea şi activitatea studenţească, dar sunt şi printre puţinele lucruri care pot atinge paroxismul urâtului. Ce trebuie să fie o facultate? Trebuie să fie un loc unde oamenii se strâng, mai atenţi, mai receptivi şi mai deschişi către comunicare decât sunt de obicei, spre a-şi îmbogăţi intelectul şi cultura. Un loc unde se formează în mod spontan şi organic conversaţii serioase pe marginea unor subiecte cu greutate. Un loc unde domneşte o atmosferă pătrunsă de linişte, bun-gust şi inteligenţă.

Şi ce este în fapt o facultate, de pildă facultatea mea, institutul de arhitectură şi urbanism? Facultatea mea este un loc transfigurat din cap până-n picioare de duhul pământos al Banului. În facultatea mea oamenii vin în scopul expres de a-şi asigura un viitor, de a câştiga bani, iar această intenţie materială şi materialistă le subminează intenţiile de orice alt tip (nu că aceste intenţii ar fi existat vreodată şi ar fi întâmpinat rezistenţă la a fi subminate). Spiritualitatea lor nu este distrusă de intenţiile lor lumeşti, ci de un soi de întârziere sentimentală şi intelectuală, întâlnită la majoritatea, care îi face să gândească şi să se comporte ca nişte copii, şi din cauza căreia orice problemă serioasă care este ridicată este ţinta unui jet acid de băşcălie, asezonată cu vuiet de stadion şi onomatopee care mai de care mai pestriţe.

Facultatea mea este pe bună dreptate un muzeu de onomatopee de clasă internaţională. De cei doi ani în care mă aflu în ea nu trece zi în care să nu resimt, atunci când merg pe holuri, un şoc proaspăt ca-n prima zi din cauza sunetelor pe care le aud. Uneori mă simt ca Alexander von Humboldt, care în expediţiile sale de pionieriat pe Amazon, trebuie să fi fost tare mirat de macacii care urlau pe deasupra capului său. Da, macaci. Maimuţele alea mici şi agile, care sar din copac în copac. Ei bine, cu asta se compară experienţa de a merge pe holurile facultăţii mele, cu diferenţa că holul nu este Amazonul, facultatea mea nu e Brazilia, colegii mei nu sar din copac în copac, iar Alexander von Humboldt este mort de o grămadă de timp, însă esenţialul este acelaşi: comportamentul animaloid. De la grohăieli şi chiţăieli la hlizeli şi hăhăieli, de la schelălăieli şi scălămbăieli la plescăieli şi râgâituri. Băşini încă nu am auzit, recunosc. Poate că sunt eu virulent în critica mea, însă îi dau cezarului ce-i al cezarului: băşini încă nu am auzit (şi subliniez în mod discret acel "încă"). Sistemul digestiv-excretiv (excretiv, excretor, nu ştiu exact cum se spune - poate ne ajută cineva de la medicină?) nu a devenit încă o armă în arsenalul sonor al studentului-arhitect.

Ceea ce şochează şi mai tare şi este cu adevărat grav este lipsa unei atitudini răspândite de critică, a unui contra-curent împotriva mitocăniei. Singurele forme de rezistenţă sunt excepţii dureros de singulare, celule de partizanat care activează în munţi şi se hrănesc cu ierburi şi ciori. Nu numai că nu există o mişcare critică, dar există o stare omniprezentă de acceptare, de lăfăială în această înapoiere morală cu iz paradisiac. Un soi de "e uman s-o dai în atmosferă. Fără inhibiţii că nu suntem babaci sau tocilari." În facultatea mea râgâiturile căzute în mijlocul cursului sunt de natură să creeze o rumoare de bună-dispoziţie şi lejeritate a inimii.

De altfel în facultatea mea nimeni nu este susceptibil falimentului moral. Poţi să fii profesor şi să faci o afirmaţie ca peste 10 minute să te autocontrazici grosolan. N-o să bage nimeni de seamă, şi dacă o să bage n-o să fie nimeni deranjat nici cât negru sub unghie, şi dacă o să fie n-o să crâcnească de teamă să nu-i sufere nota, şi dacă o să aibă totuşi verticalitatea să protesteze o să sune neconvingător şi ca un fâs, şi dacă n-o să sune aşa, ci va fi un războinic-poet, sunt toate şansele ca profesorul, fiind un campion al lipsei de fair-play, să-i curme fără mare efort avântul, şi dacă n-o să i-l curme, ci va fi făcut cu ou şi cu oţet de războinicul-poet, ei bine, s-ar înfăptui o victorie a nobleţei asupra porceniei, însă din păcate războiul n-ar fi câştigat şi ar fi maximum o victorie simbolică. Majoritatea se blochează la prima verigă oricum, adică nu bagă de seamă, prin urmare statutul profesorului va rămâne în picioare, oricât măgării ar comite.

Există destui inşi în şcoala mea, şi profesori şi studenţi, pasionaţi de arhitectură. Însă conform vechii zicale englezeşti "iadul este pardosit cu intenţii bune". Trebuie să ai şi un intelect echilibrat şi consistent, şi o cultură elementară pentru a fi în stare să fii un bun profesionist în orice domeniu, cu deosebire în arhitectură. Şi trebuie să ai ceva şi mai important - o curiozitate universală, îndreptată nu doar către arhitectură, ci către orice aspect al vieţii, mai ales către cele generale. Iar tocmai această curiozitate nespecifică pare să le lipsească arzător oamenilor din facultatea mea.

Această pasiune pentru arhitectură, păcătos cum poate rodi, pare să nu se poată manifesta sub formă colectivă. Adică se află la un loc mai mulţi oameni cu aceeaşi pasiune; de ce nu încep să discute despre asta? Aşa ar fi firesc. Există două răspunsuri plauzibile:

1. aversiunea faţă de subiecte elevate şi rigoare a dialogului
2. de fapt nu au pasiunea pentru arhitectură

Probabil că ambele sunt valide. Cert este că nu se discută temeinic, nici măcar cu de-a sila. Discuţiile sunt nişte simfonii macabre de râsete de plastic, un "balamuc multicolor şi soios" (în cuvintele lui C.T. Popescu despre altceva, dar sunt relevante). Se discută despre totul, dar totuşi despre nimic. Şi, parafrazândul pe Eminescu, toţi vorbesc, dar nimeni nu ascultă. Fiecare are o replică de dat în discuţie, opiniile sunt diverse precum găurile-n fund, însă niciun participant nu pare să aibă vreo tangenţă profundă cu replicile celorlalţi.

Nu mă apuc să disec măgăriile profesorilor. Ar trebui întâi să aştern o hartă imensă, o viziune de ansamblu în care să organizez măgăriile pe căprării, apoi s-o pigulesc pe fiecare în parte, ceea ce m-ar scârbi cu asupra de măsură, scârbit deja cum sunt de toată situaţiunea. În plus am făcut asta, extensiv şi intensiv, în alt articol.

Mă doare sufletul văzând deşertăciunea facultăţii mele. Ca să poţi avea acest sentiment trebuie să fii astfel structurat încât frumuseţea artei şi cunoaşterea să-ţi dea o adâncă stare de bine. De aceea mulţi nici nu sunt în stare să conceapă cum este posibil să ai acest sentiment, mai ales dacă nu eşti un bătrân cernit de gânduri, şi pe deasupra cam decrepit şi încuiat de fel.