Despre gloată

Gloata este o mulţime de oameni care reacţionează, deşi este posibil să nu se cunoască deloc între ei, în mod spontan şi sincronizat, de parcă s-ar fi organizat temeinic din timp, la întâmplări care periclitează interesele şi valorile josnice pe care ei le au în comun. Este interesant cum o mulţime care se consideră a fi opusul gloatei, adică o elită, se poate dovedi, dată fiind apăsarea butonului potrivit, a fi o gloată. Unei comunităţi de academicieni de pildă, atunci când i se demonstrează elocvent şi corect o teorie care le zguduie din temelii universul ştiinţific, poate reacţiona, aparent dintr-un conservatorism care frizează obtuzitatea, de fapt din pur interes de păstrare a propriei poziţii, cu proteste exprimate prin răbufniri şi chiuituri, care nu se diferenţiază prea tare de comportamentul de stadion, şi care, repet, izbucnesc toate în acelaşi timp. Esenţa gloatei este capacitatea indivizilor care o constituie de a deveni instantaneu un singur organism atunci când le sunt atacate interesele sau valorile.

Voi da şi două exemple din experienţa mea personală - care sunt, da, aţi ghicit, din relaţia mea, mai degrabă furtunoasă decât armonioasă, cu facultatea mea:

Se făcea că îmi susţineam proiectul în faţa unei comisii şi a vreo o sută de colegi de an. În cadrul discuţiei pe care am avut-o cu profesorii s-a pornit o polemică în legătură cu o exprimare din cerinţele subiectului. Mai exact, subiectul cerea ca în locuinţa pe care am avut-o de proiectat să apară tipul cutare de baie sau tipul cutare de baie. Iar profesorii mi-au sesizat că n-am pus ambele tipuri de băi, de parcă în cerinţă ar fi scris nu "sau", ci "şi". De pe la a doua contrareplică a mea (nu m-am lăsat până nu le-am băgat pe gât punctul meu de vedere, corect de altfel) a început să se işte printre colegii mei, care doar asistau, o zarvă de norod, o vuire de neamuri multe, o agitaţie de împărăţii pe care le mănâncă rău de tot în cur, de fiecare dată când dădeam o nouă contrareplică. Minunat sincronizată această agitaţie, care se manifesta cu mecanicitatea unui puls de radar, de parcă constituienţii gloatei nu ar fi acţionat din voinţă proprie, ci ar fi fost vehiculele voinţei gloatei. Nu mai este nevoie să zic că la orice replică nouă a mea, glasul mulţimii era înteţit, astfel că replica mea finală (a cincea sau a şasea), prin care le-am şi dat le-coup-de-graçe dăscăluţilor, a generat un asemenea vuiet cum mai poate genera numai un stadion când se dă gol prin foarfecă de la 80 de metri în finala cupei mondiale.

Care erau interesele josnice pe care le aveau în comun colegii mei, probabil că vă întrebaţi acum. Primul dintre ele provenea din faptul că nu respectaseră cerinţele subiectului în realizarea proiectului, nu la nivel de chichiţă, aşa cum era vorba în polemica mea, ci în chiar liniile generale pe care le impunea subiectul, ajungându-se, ca de obicei, la tot soiul de ieşiri mult pe arătură. Prin urmare, aveau tot interesul să se treacă cu vederea că subiectul acela, amărâtul de el, 'ca-i-ar mămuca guriţuca lui, avea şi el nişte cerinţe, nişte reguli de respectat. Iar polemica mea impunea tocmai direcţia opusă.

Un alt interes provenea din maniera mea făţişă de a dialoga, de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce nu concordă cu dorinţa colegilor mei, privitoare nu numai la acel proiect, de a se ascunde adevărul, de a se cuvânta aproximativ, trunchiat, tacticos, cu ocolişuri uleioase, uneori de-a dreptul de a se minţi, alteori de a se tăcea în stil de oaie senilă. Maniera mea de a discuta era un afront la două valori sacre ale colegilor mei: ipocrizia şi părelnicia ("Trăim într-o lume de doublespeak", ca să-l citez pe domnul Vicuslusorum, un con-blogger).

Celălalt exemplu pe care spuneam că-l voi expune este tot despre o polemică, la care de data asta participau şi colegii mei. Se făcea că la un curs profesorul a adus un tânăr regizor ca să vedem şi comentăm un scurt documentar pe care îl făcuse. Documentarul, la bază un interviu cu două copile, orfane şi adoptate, despre ce înseamnă pentru ele "mamă", era o crimă, pe de o parte pentru că producătorii n-au cerut consimţământul tutorilor fetelor, pe de alta pentru că le exploatau, în mod cinic, pentru a obţine nişte confesiuni de natură destul de intimă. Întrebaţi ce credem eu am răspuns că e o crimă, ceea ce a iscat aceeaşi hărmălaie în ton cu grădina zoologică printre colegii mei, care mi-a curmat putinţa de a-mi argumenta verdictul. Interesul era al doilea de la primul exemplu: dorinţa ca adevărul să nu fie dat în vileag. Adevărul pe care l-am spus eu nu-i ameninţa pe ei cu nimic, însă stabilea un precedent. Nu aveau niciun interes să se înceapă să se spună adevăruri. Adevăruri cum ar fi faptul că 80-90% dintre ei sunt nişte animale, care nu au habar dacă sunt vii sau morţi, darămite ce este, măcar aproximativ, arhitectura. Această şleahtă de ardipiteci, australopiteci, parantropi, neandertali şi cro-magnoni, această congregaţie de figuri sinistre nu merită nici măcar un mormânt la marginea drumului, pentru felul deliberat şi cinic în care ocupă şi sufocă un loc la care nu au temei nici să viseze.