Un gând despre Eminescu

De multe ori am senzaţia că nu este întâmplătoare falia tehnologică dintre Mihai Eminescu şi noi, oamenii din ziua de astăzi. Cum ar fi fost ca personalitatea lui incomensurabilă să ne fie înfăţişată în forma măsurată, limitată, net conturată pe care o oferă mijloacele tehnologice actuale? Cum ar fi fost să-i cunoaştem sunetul glasului sau felul în care se mişcă? Dar cum nu putem suntem nevoiţi să ne întrebăm tot timpul cum erau. Şi avem senzaţia, cu riscul de a cocheta cu supranaturalul, că o forţă superioară a stabilit ca el să trăiască înainte să poată fi întregistrat, învăluindu-l în felul acesta în aura de mister şi legendă pe care suntem înclinaţi să o socotim firească geniului. Fără îndoială că această senzaţie e nefondată, nu atât pentru că presupune existenţa supranaturalului, cât pentru faptul că atâţia şi atâţia oameni, contemporani lui Eminescu, l-au trăit pe viu, ceea ce ne face să credem, în mod absurd, că noi am fost aleşi să fim înfioraţi de misterul ceţei care îl învăluie.