Genialitate şi nobleţe

Nu există geniu lipsit de nobleţe; un porc nu poate fi un geniu.

Haideţi să construim o metaforă. Ni-l închipuim pe creator ca fiind o scoică pe fundul oceanului. Înghite un fir de nisip, se îmbolnăveşte şi plăsmuieşte o perlă. Scoica în sinea ei este un fantastic şi fragil laborator, dar pentru a reuşi să funcţioneze printre jeturi de sulf şi şuvoaie de magmă, printre dihăniile gelatinoase pe care lumina soarelui, filtrată de atâta apă, nu le-a mângâiat niciodată şi care par zămislirile unui Dumnezeu sucit şi sinistru, trebuie să fie un sistem izolat, iar în acest sens îi este indispensabilă carapacea. Acest înveliş protector este nobleţea. Nobleţea îi dă unui om disponibilitatea de a lua asupra sa acele greutăţi care sunt inerente atât actului de a deveni un geniu, cât şi celui de a înfăptui opere geniale. În nenumărate rânduri genialitatea reclamă un serios abandon de sine: în suportarea caznei creaţiei, în opunerea faţă de vulgaritatea lumii, care caută să facă rău oricui aspiră, în convingerea sinelui, deseori nesigur şi îndărătnic, că această cale poate fi şi trebuie urmată. Fără de aceste necesităţi aparatul interior care se ocupă cu naşterea frumosului scade, se ofileşte şi sfârşeşte prin a fi bicisnic. Un om nu poate fi trădat de propria slăbiciune morală în pragul înfăptuirii unei opere geniale deoarece aceeaşi slăbiciune l-ar fi prevenit să ajungă în punctul de a-şi pune problema dacă să creeze sau de a decide acest lucru.