Vârfuri şi drojdii

Natura are capriciul de a distribui în mod inegal zestre spirituală indivizilor umani. În ciuda discrepanţelor sociale pricinuite de acest fapt, nici progresul, nici măcar o stagnare armonioasă nu ar fi posibile dacă oamenii ar avea cu toţii aceleaşi aptitudini şi înclinaţii. Una din condiţiile necesare progresului, sau unei convieţuiri stagnante armonioase, este diviziunea socială a muncii. Nu eu îmi cresc grâul, ci ţăranul o face pentru mine. Nu eu îmi fac pantofii, ci pantofarul. În cazul unei catastrofe la centrala atomoelectrică, nu eu sunt cel care mişună pe acolo cu aparatul Geiger în mână, ci inginerul de fizică nucleară. Singurul mod în care mă amestec eu în munca acestor oameni este unul indirect – îi plătesc, direct sau indirect (prin intermediul statului), cu banii pe care îi câştig de pe parcela mea de muncă, pe care sunt specializat, şi în care ei la rândul lor se amestecă doar indirect – susţinându-mă financiar cu o fracţiune din câştigurile lor.

Este limpede că e foarte necesară nu numai o diviziune socială a muncii, ci una cât mai eficientă. Şi ce altceva ar fi mai folositor în acest sens decât ajutorul naturii, care să-l facă pe om din naştere predispus specializării pe care o va urma? Dacă nu ar exista acest ajutor timpul petrecut în facultăţi şi ucenicii s-ar dubla. Expertul ar fi mai susceptibil greşelii. Nu ar exista genii, şi de fapt omenirea s-ar afla într-o continuă epocă de piatră, într-o orânduire primitivă la care s-ar adăuga şi răul nedreptăţilor sociale. Dacă natura însă împiedică această stare de mediocritate universală şi îi face pe unii să fie apţi în spirit şi meşteşug, iar pe alţii nu, se naşte o altă problemă: trufa şi invidia. Unii oameni săraci în zestre îi vor pizmui pe cei bogaţi, care la rândul lor – unii dintre ei, nu toţi – vor fi mişcaţi de impresia că sunt buricul pământului văzând plebea care nu le ajunge nici până la talpă.

Trufia şi invidia sunt feţe ale aceleiaşi monede, sentimente complementare şi care se alimentează reciproc – când un om este trufaş aţâţă invidia altora, dar şi când un om este invidiat simte impulsul de a fi trufaş. Celui căruia îi stă în fire să nutrească invidie, îi stă în fire să nutrească şi trufie. Însă există un sentiment care poate domni într-o societate şi care le biruie pe acestea două – sentimentul unităţii prin rezervorul de talent al naturii. Dacă oamenii conştientizează că zestrea spirituală nu este un merit personal, ci că provine dintr-un fel de vistierie universală, dispar trufia şi invidia, pentru că ambele au la bază impresia de merit personal. Nu pot fi trufaş din pricina darurilor mele dacă ştiu că ele mă preced şi au fost cândva exterioare mie şi nu pot fi nici pizmătareţ pe cineva pentru darurile sale dacă ştiu că ele ar fi putut fi la fel de echitabil ale mele.