Despre putere

Există oameni pe lumea aceasta care au ajuns la putere fără să facă niciun compromis. Ba aş merge până la a spune că majoritatea oamenilor care au ajuns la putere nu au făcut niciun compromis. Am să explic de ce este adevărată această afirmaţie care va ridica cu siguranţă câteva sprâncene. Compromisul presupune o bătălie care se dă, în interiorul omului, între principiile sale etice şi o necesitate care intră în contradicţie cu aceste principii. Deci compromisul presupune o substanţă morală, care dacă opune rezistenţă o dată, o va opune de fiecare dată. Însă majoritatea oamenilor, deşi pot să acţioneze într-o manieră general acceptată ca fiind morală, nu o fac pentru ca îi îndeamnă acea substanţă din interior, ci din convenienţă socială. Deci chiar dacă acţionează moral, nu au substanţă morală. Nici oamenii puterii, şi cu precădere ei se înscriu în această majoritate, nu au moralitate, deci nu fac compromisuri.

Cugetare

Demnitatea unui om nu se măsoară în cât de puţin reuşeşte să-şi încalce principiile, ci în cât de ruşinat se simte după ce şi le încalcă.

Ştiinţa guvernării virtuoase

Orice lider care, în virtutea nemulţumirii unui supus de-al său vizavi de felul în care conduce, îl îndeamnă să plece, să găsească un loc care să-i fie pe plac, este un impostor şi un porc. Un lider adevărat, nu un vierme care se agaţă cu disperare de tron, respectă faptul că incompetentul este cel care trebuie să plătească pentru incompetenţă, nu victima incompetenţei; deci dacă dirijarea lui este incompetentă, cei care trebuie să sufere consecinţele sunt nu supuşii, nemulţumiţi cum sunt, ci liderul, corectând strâmbătatea manierei sale de a dirija sau, dacă nu se arată dispus, renunţând la poziţia de putere şi fiind el cel care pleacă. Doar dacă supusul, sau mai democratic spus subalternul, este nemulţumit din considerente personale, adică şi-a ales ţinta nemulţumirii în mod sentimental-arbitrar (de pildă: “Şefu îmi aminteşte de melteanu’ ăla care mi-a furat gagica în liceu”), are liderul dreptul să îi propună să plece. Dar dacă profesorul de la mine de la facultate e semianalfabet şi se scobeşte în rect cu rigla în faţa clasei, iar eu îi semnalez aceste metehne, ar fi culmea obrăzniciei din partea lui şi nejustificat să îmi spună să plec dacă nu îmi place ce face.

De ce doar unii scriu bine

Marii scriitori? Am să vă povestesc eu despre esenţa marilor scriitori:

Odată erau copii cu toţii – şi marii scriitori, şi scriitorii mediocri, şi diletanţii, şi cei fără vreo aspiraţie scriitoricească. Şi, ca orice copii, asistau la întrunirile adulţilor, care nici că le dădeau vreo atenţie, ci erau absorbiţi de importanţa pe care şi-o dădeau prin tematicile lor mature. Dar pe un copil îl doare că este proscris dintre adulţi, care se poartă ca şi cum ei ar fi singurii din încăpere care merită să înţeleagă ce se vorbeşte. Aceşti copii, după ce vor creşte, îşi vor însuşi la rându-le acest comportament exclusivist. Însă câţiva dintre ei, ajunşi adulţi, se vor îngriji ca de fiecare dată când rostesc o cuvântare, să îşi închipuie că sunt ascultaţi de copii, şi, pentru ca să nu-i necăjească, se vor strădui să fie şi pe înţelesul lor ceea ce vorbesc. Ei bine, aceştia sunt marii scriitori.

Principii de dialog

Adevărul nu insultă şi nici nu complimentează, iar a-l urmări înseamnă că nu te cerţi şi nici că încerci să cazi la un acord. Atâta timp cât îi explici unui om cu argumente raţionale şi într-un limbaj limpede, şi nu neapărat în mod civilizat sau diplomatic, că are anumite trăsături, orice desconsideraţii în care constau aceste trăsături nu se califică drept insultă şi orice polemică violentă din care face parte explicaţia nu se califică drept ceartă. Şi insulta şi cearta sunt manifestări iraţionale, prin care individul nu caută să îl modeleze pe celălalt în funcţie de adevăr, ci încearcă să modeleze adevărul în funcţie de sentimentele sau interesele personale pe care le are faţă de celălalt. Deci atâta timp cât îi demonstrezi unui om, respectând rigorile logicii formale, că este prost, impostor, javră sau orice altă caracteristică negativă, el nu are justificarea de a-ţi reproşa că îl insulţi, şi dacă o face, acest fapt vine doar ca să îi confirme prostia sau neseriozitatea.

Mi se pare ironic că deşi aceste principii sunt valabile pentru insulte, dar şi pentru complimente, oamenii se alarmează şi îţi cer argumente numai atunci când le faci o remarcă negativă, de parcă remarcile pozitive li s-ar cuveni întru totul firesc. Uitaţi-vă de pildă pe un forum de fotografie. Abia că veţi vedea un fotograf care să întrebe „De ce?” atunci când i se spune că o poză de-a sa este frumoasă. Însă dacă remarci că este urâtă, imediat se va aştepta să îi oferi o demonstraţie sau te va alunga direct pe motiv de insultă. Asta pentru că pe el nu îl interesează adevărul, nu îl interesează dacă fotografia sa este sau nu artă, el doar se foloseşte de artă – sau mă rog, de iluzia de artă – pentru a dobândi poziţie socială, ori pentru a se complăcea în iluzia fără fond că este un artist.

Dacă invocarea motivului de insultă ar fi justificată pentru orice termen peiorativ cu care un om poate fi categorisit, înseamnă că justiţia decretează insulte, iar legea vizează eficienţa în insultare a justiţiei. Că doar în momentul în care un judecător dă un verdict de corupţie, viol, hoţie, omor sau orice altceva, îi pune implicit inculpatului eticheta de „tâlhar”. Însă ar fi de-a dreptul absurd din partea inculpatului să se plângă că prin acest gest tribunalul l-a insultat. Tribunalul a făcut doar să constate un fapt, în urma unui proces constând în cele mai temeinice şi scrupuloase proceduri de descoperire a adevărului.

Dacă ar fi să ne mai luăm după logica omului ultrasensibil la insulte, psihologia şi psihiatria sunt domenii care îl insultă pe om. Cum ar fi să acuzăm o instituţie de psihiatrie că îl insultă pe pacient pe motiv că i-a conferit un certificat de nebunie? Nu spun că este frumoasă maniera acestor ştiinţe de a aborda lucrurile – e de-a dreptul oribilă. Cel puţin psihiatria îl reduce pe om la stadiul de obiect şi analizează în mod impersonal relaţia pe care o are cu obiectele din jur pentru a determina dacă este potrivită prezenţa lui sau dacă trebuie înlăturată. Dar asta nu înseamnă că psihiatria insultă.

Iarăşi, civilizaţia şi diplomaţia, sau mai bine spus lipsa lor într-o modalitate de adresare, sunt scuze superficiale pe care oamenii le improvizează atunci când este demascată falsitatea faţadei pe care şi-au construit-o sau care le-a fost construită. Poţi să-ţi acompaniezi spusele cu urlete, cu palme sau bruscări fizice, poţi să foloseşti limbajul cel mai vulgar sau să foloseşti tonul cel mai arogant, poţi să-i pricinuieşti omului prin spusele tale sentimentele cele mai înfiorătoare, că dacă nu ia seama la valoarea lor de adevăr ori are o fire superficială, ori este un animal politic.

Din istoria cruciadelor

În 1098 şi 1099 armatele Primei Cruciade au pătruns, după două lungi, istovitoare şi dramatice asedii, pe porţile Antiochului, respectiv Ierusalimului, cuceriri care înfiinţează cele două state cruciate majore din Siro-Palestina, ale căror capitale vor fi chiar oraşele mai sus amintite. N-a trecut mult de la înfiinţarea şi consolidarea Principatului Antiochului şi Regatului Ierusalimului până ce liderii cruciaţi să înţeleagă că pentru ca aceste enclave creştine din oceanul de islamism să supravieţuiască, vor trebui să adopte rapid o politică de compromis cu necredincioşii.

Vor trebui să lege relaţii diplomatice cu ei, căci vor avea nevoie de armistiţii dacă războiul nu le este favorabil. Cum se aflau mereu în criză financiară, trebuiau să le permită caravanelor din hinterlandul controlat de musulmani să îşi aducă mărfurile în oraşele de coastă ale cruciaţilor, de unde porneau către Europa, proces care le genera porturilor un mare câştig. Portul Acra de unul singur, fiind cel mai bine situat de pe întreaga coastă a Levantului, ne spune un cronicar că aducea atât venit cât întregul regat al Angliei. Apoi mai erau şi considerentele sanitare şi medicinale, din pricina cărora cruciaţii trebuiau să accepte medicina musulmană, mult mai performantă în a combate maladiile locului, faţă de care medicina europeană în mare parte nu avea remedii. Fără de vestimentaţia uşoară şi răcoroasă tipică musulmanilor, creştinii nu ar fi rezistat cu tenul lor deschis în căldura caniculară. Şi apoi mai era standardul de viaţă oriental, mai înalt decât cel din Occident, care s-a insinuat în modul de viaţă al cuceritorilor din cauza slăbiciunii inerente omului. Căpeteniile cruciate s-au dedat grabnic opulenţei orientale, ridicându-şi palate pompoase, care contrastau ireal cu natura austeră a curţilor vestice. Ca să nu mai amintim de intermariaje, pe care le încurajau chiar liderii prin exemplu personal, între europeni şi toate rasele Levantului – de la arabi, turci şi kurzi la armeni, bizantini şi evrei – fapt care a condus la hibridizare.

Aşa că nu le-a fost mare mirarea noilor armate cruciate care ajungeau din Europa, mirare ce s-a transformat în indignare şi apoi în discordie, când au constatat viaţa confraţilor lor, coruptă de spiritul oriental cum era. Căci armatelor proaspăt sosite le fuseseră instilate de către cei ce predicau Cruciadele în Europa fervoare şi intoleranţă religioasă, tip de atitudine care le determină să năvălească peste necredincios şi să-i facă vlăstarul să piară de pe faţa pământului. Însă cruciaţii locului, stingheriţi cum erau de această atitudine care le ruina politica diplomată şi elastică, nu se puteau dispensa de ajutorul lor militar, de care statele cruciate aveau veşnic nevoie cruntă. Aşa că această contradicţie, căreia nu i se putea găsi rezolvare, a reprezentat unul din factorii principali care au dezagregat statele cruciate.

Proiecte inteligente

După ce consum alcool universuri întregi se deschid către mine spre a fi exprimate. Da, acele lucruri care, lucid fiind, se dedau atât de zgârcit glasului meu, deşi el scrutează cu ardoare după ele în muţenie, doar ce am consumat un strop din licoarea conferitoare de senilitate şi mi se încadrează în cuvintele cele mai potrivite: cuprinderea le este universală şi adâncă, fluenţa-le absolută, oratorica sălbatică şi ritmul serpentin, iar memorabilitatea fondatoare de cult. E ca şi cum cele mai cumplite fiare ale pustiei ar veni lângă mine cu blândeţe şi mi-ar întinde capul ca să le mângâi.

În pofida acestei grandori, ebrietatea aduce cu sine faptul că vorbele ce le produci se evaporă cu uşurinţă din memorie. Ce de mari opere literare s-or fi pierdut prin beţie, deşi prin beţie au fost zămislite. De aceea îmi propun să mă îmbăt, dar nu oricum – voi lua cu mine un asistent, un prieten care va rămâne lucid pe toată durata beţiei mele, cu hârtie şi creion în mână, şi va înregistra tot ceea ce vorbesc. El va fi scribul meu, robul din umbră pe a cărui durere de oase se va clădi toată măreţia mea literară. Glumesc desigur, nu tratez pe nimeni ca rob. Însă proiectul meu se va sprijini pe acest om. Şi, indubitabil, pe o sticlă de băutură bună (că doar nu îmi tratez gâtlejul cu borhot).

Atât de mare e darul literar al beţiei, şi totuşi se ţin atâtea beţii ce nu fructifică acest dar, ci doar pe cel al veseliei.

Biruit-au gândul (partea I)

Că mulţi oameni se simt confortabil cu ignoranţa şi superficialitatea lor nu este un fapt întru totul de neevitat. Există cu siguranţă oameni cărora viaţa le-a stabilit cu vrere de fier aceste trăsături, în alte cuvinte s-au născut aşa şi orice se va întampla vor muri aşa. Însă există şi oameni cărora li s-a închis drumul către sfera celor înalte la un moment dat. Acest moment este situat undeva în copilărie şi constă de fapt în atrofierea curiozităţii pe care mulţi copii o nutresc faţă de firea lucrurilor, atrofiere care se produce din cauză că adulţii din jur, în loc să-i încurajeze şi aţâţe curiozitatea copilului şi să i-o constrângă pe făgaşul ştiinţei şi culturii, i-o aplatizează prin aceea că-l fac să simtă că a cunoaşte nu este ceva ce ţi-ai dori în viaţă şi că nu îi hrănesc cu răspunsuri întrebările pe care în chip avid şi le pune. Dacă omul nu este îndreptat într-un anumit sens de la această vârstă, când personalitatea sa este încă în formare, mai târziu nu mai poate fi modelat fundamental. Şi am să explic de ce este esenţială curiozitatea unui individ axat pe ştiinţă şi cultură:

Ştiinţa şi cultura s-au născut datorită curiozităţii pe care omul o nutreşte faţă de firea lucrurilor. Este drept că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul ştiinţific au fost necesităţile de a supravieţui şi de a vieţui în confort şi că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul cultural au fost vanitatea regilor şi transformarea de către ei a posesiei artei în argument de superioritate faţă de regii care nu o posedă, însă singura condiţie fără de care nu se poate a ştiinţei şi culturii nu au fost aceste necesităţi pragmatice, ci curiozitatea.

Omului din perioada primitivă în care pâlpâia curiozitatea născătoare de ştiinţă şi cultură probabil că îi era mai greu decât celui din ziua de azi să îşi arate tendinţele de cunoaştere.
Semenii intelectualului primitiv – sau mai propriu spus, ai omului cu tendinţele intelectuale primitiv, ai intelectualoidului primitiv – erau mai şocaţi şi mai reticenţi vizavi de acest tip uman, deoarece pe atunci nu exista un precedent al intelectualului, nu exista în diviziunea socială a muncii, conturată în mod net, meseria de a cunoaşte. În plus, intelectualoidul primitiv reprezenta o mare deficienţă practică pentru semenii săi, întrucât îşi petrecea timpul studiind lucrurile care îl înconjurau, deşi ceilalţi îl îndemnau să participe probabil la vânătoare, cules, construcţii sau ce alte activităţi esenţiale supravieţuirii mai prestau, cu o mult mai mare urgenţă decât îndeamnă oamenii din ziua de azi, care se pot lipsi fără probleme de un braţ de muncă.

Însă pentru ca el să îşi păstreze până la maturitate această curiozitate, si pentru a o pune în slujba invenţiilor elementare, care au realizat prima treaptă a scoaterii omenirii din primitivism, trebuia să dispună de o curiozitate neobişnuit de înflăcărată şi de rezistentă, şi, prin asta, foarte rară. Un om de ştiinţă sau cultură care nu a manifestat constant de-a lungul vieţii sale curiozitate şi o mare poftă de certitudini, ci pentru care ştiinţa şi cultura sunt doar o meserie, este faţă de cel care a manifestat aceste lucruri şi pentru care ştiinţa şi cultura sunt un scop în sine, de o cunoaştere artificială, nu poate da invenţii revoluţionare, este o imitaţie, la fel cum arta este vizavi de natură - o pojghiţă fără adâncimi. Cauzele acestui fapt sunt destul de simple:

Între un om care toată viaţa sa a încercat să înţeleagă şi să cunoască şi unul care a încercat să facă acestea doar în perioadele de şcoală şi de muncă e limpede că primul a investit mai mult timp în înţelegere şi cunoaştere.. Şi, considerând că au acelaşi potenţial intelectual, cel ce a investit mai mult timp e cel ce a acumulat mai multă informaţie şi a organizat-o mai bine în mintea sa, prin urmare cunoaşte şi înţelege mai bine, are o minte mai completă, o exprimare mai capabilă, o viziune asupra lumii mai apropiată de realitate. Deci este un om de ştiinţă sau cultură mai valoros.

Iată deci de ce pentru ca un om să ajungă un intelectual veritabil, trebuie să nu i se întrerupă tendinţele de intelectualitate pe care le manifestă în copilărie. Uneori – şi situaţia aceasta este regina tuturor ironiilor – chiar şcoala este cea care suprimă tendinţele intelectuale ale copilului şi îl deturnează de pe calea cunoaşterii. Există în cele mai înalte foruri de învăţământ profesori cărora le adresezi acele întrebări care scormonesc chiar problemele esenţiale ale domeniului lor, iar ei se uită la tine de parcă le-ai fi insultat ce au mai sfânt. Orice profesor este, prin legea deontologică a meseriei sale, obligat - şi ţin să subliniez cuvântul acesta – obligat să accepte iniţiativa de dialog a elevului său şi să îi încurajeze pe ceilalţi elevi să participe la acest dialog şi să aibă şi ei în viitor iniţiative de acest fel. Orice profesor care nu respectă acest principiu este un neavenit, un incompetent, calificat să fie numai paznic de condici.

Însă oricât ar fi de mare puhoiul de asemenea porci care şi-au înfipt ghearele în sistemul de învăţământ şi nu îl lasă să respire, vina principală pentru îndobitocirea omului ajuns adult nu îi aparţine şcolii, ci părinţilor acelui om. Părinţii se află în contact cu pruncul lor atunci când personalitatea lui este cel mai maleabilă şi ei, din cauza irascibilităţii lor, din cauza stresului lor datorat greutăţilor vieţii, poate şi din cauza firii lor superficiale, nu au grijă să îi răspundă la curiozităţi sau să îi pună un atlas în mână. Şi aşa se coace pruncul nostru într-un tânăr plăvan, pe care părinţii lui vor avea pretenţia să-l dea la o facultate, ba chiar să ajungă într-o bună zi profesor, doctor în ştiinţă, dirigiuitor al unor alte tinere generaţii. Iar pretenţia aceasta este o mare neruşinare din partea lor, din moment ce ei nu i-au pavat prin educaţie poteca pe care să păşească către facultate, iar unei facultăţi nu îi este de niciun folos un dezaxat fără cultură. Şi totuşi iată şleahta de mălai-mare care populează facultăţile - iat-o şi dar-ar dracu’ în sămânţa ei.

Maximă

Orice om care nu caută certitudini este impotent intelectual.

Marea căutare

Pentru ca un om să fie pe de-a-ntregul în viaţă nu este suficient ca trupul său să fie viu. Un om viu este cel a cărui parte lăuntrică este de asemenea vie. Care este trăsătura definitorie a vieţii? Să caute să se susţină pe sine însăşi. Deci un organism e viu dacă se află într-o continuă căutare a hrănii care îl susţine. Înseamnă că spiritul unui om este viu doar dacă întreprinde în mod continuu o încercare asiduă şi evidentă de a-şi procura o hrană proprie, fără de care este supus agoniei, întru totul ca trupul privat de apă şi mâncare sau de căldură, care se răscoleşte în chinuri până când moare sau primeşte ceea ce porunceşte. Un om care nu caută nimic pe lângă cele trebuincioase trupului sau pe lângă mijloace de a-şi procura cele trebuincioase trupului, cu aceeaşi recurenţă, urgenţă şi ardoare cu care le caută pe acestea, este mort, este în adevăratul sens al cuvântului mort.

Blestemul sortit spiritului viu este că oricât ar fi de lipsit de hrana pe care atât de imperios o cere nu există o limită automată care să îi provoace moartea, care să îl salveze de agonie, ci doar moartea funcţiilor anatomice, care este independentă de nevoile spirituale, este cea care îl poate salva. Un om viu care nu obţine obiectul căutării sale este ca un animal pe care zeii, pentru cinica lor distracţie, l-au făcut imun la moartea prin sete şi este condamnat să hălăduiască decenii întregi prin deşertul arzător fără pic de apă.

Altă cugetare

Dacă există bine şi rău se supun următoarei legi: este suficient ca omul să săvârşească o singură faptă eminamente rea pentru a fi rău, însă oricâte fapte eminamente bune ar săvârşi nu se poate absolvi de răutatea pe care a comis-o.

Cugetare

Când membrii unui grup încearcă din solidaritate să se apere într-o polemică unul pe celălalt pornind de la o idee falsă nu fac altceva decât să se întreacă în prostie.

Despre limbaj

Ceea ce îl face de râs pe un om care se pretinde intelectual este folosirea limbajului celui mai specializat şi ermetic pentru exprimarea unei idei. Limbajul de specialitate este o unealtă pentru mascarea impotenţei intelectuale. Un intelectual mediocru suferea de un complex de inferioritate atunci când nu pricepea limbajul de specialitate, adică atunci când încă nu stăpânea canonul, şi s-a străduit cu toate forţele să scape de această insuficienţă pentru ca a începe la rândul lui să folosească limbajul „superior”, încercând parcă cu ferocitate să îi înfunde pe cei care sunt novici, cum odinioară era şi el. Deci un intelectual mediocru este din punct de vedere al limbajului ca un câine care muşcă mâna care l-a hrănit, sau, chiar mai bine spus, un amforit. Amforiţii, sau substanţele cu caracter amfoter, sunt, în chimie, substanţe care în prezenţa unui acid se comportă precum o bază, iar în prezenţa unei baze precum un acid. Aşa şi intelectualul mediocru: lup cu mieii şi miel cu lupii - odată ce a acumulat termeni şi expresii de o savanterie zdrobitoare şi a înţeles ce înseamnă, le foloseşte cu o trufie nejustificată, deşi reuşeşte foarte bine să facă ca această trufie să nu fie ostentativă, în faţa celor care încă se chinuiesc să ajungă la nivelul său lingvistic.

Un intelectual adevărat nu recurge la asemenea metode pentru a-şi demonstra superioritatea. El înţelege că este mai practic să folosească limbajul de specialitate, deoarece ocupă mai puţin spaţiu pe hârtie şi riscă mai puţin ca spusele sale să comporte vreun echivoc, însă pentru cititor o lectură antrenantă, aşa cum o face limbajul comun să fie, pare extrem de facil de parcurs, ceea ce elimină inconvenienţa spaţiului, iar lipsa de stricteţe conferă de asemenea lecturii senzaţia de viteză. Un intelectual adevărat mai are grijă să nu cadă în extrema cealaltă: exprimarea simplistă şi trivială. Acest tip de exprimare este însemnul derbedeului-filozof, individ care trăieşte cu impresia că marile adevăruri ale vieţii pot fi reduse la 3 cuvinte comune. Greşeala pe care o face este confundarea simplităţii cu simplismul.

În timp ce simplitatea reprezintă eliminarea părţilor superflu ale unui lucru, simplismul constă în a elimina şi din părţile esenţiale, deci e o trunchiere denaturatoare. Derbedeul-filozof nu are simţul care să îi spună ce este esenţial şi ce nu, deci atunci când se va exprima, va pierde legături importante dintre ideea amorfă din mintea sa şi maniera în care vrea să o exprime. William Shakespeare a fost un expert în simplitatea exprimării, în a duce exprimarea fix pe graniţa dintre simplitate şi simplism.

„Upon his royal face there is no note how dread an army hath enrounded him.”

„O, reason not the need!”

„I’ll fight till from my bones my flesh be hacked!”

Veţi spune totuşi că scriitura lui Shakespeare abundă în înflorituri neesenţiale. Dar Shakespeare îşi propune numai în anumite părţi ale operei sale să producă pasaje de o mare simplitate a cuvântării, dar de o la fel de mare concentraţie a conţinutului. Şi în ciuda faptului că sunt net întrecute numeric de pasajele neesenţiale, meritele îi revin autorului la fel de mult cum i-ar fi revenit dacă nu ar fi avut niciun pasaj neesenţial. Nici nu ar fi în stare să alcătuiască opera numai din asemenea pasaje, care sporesc atât de tare intensitatea trăirii literare, întrucât inspiraţia unui scriitor este secată mai tare de un moment care îl antrenează pe cititor decât de unul care nu o face. Deci arta lui Shakespeare, şi a marilor poeţi în genere, constă în concizie, de fapt în a forţa şi trece de limita convenţională a conciziei, căci dacă s-ar opri la această limită nu ar fi mai valoroasă decât discursurile academicienilor anemici care folosesc concizia din economie. Nu ştiu însă dacă numai această concizie intensă procură frumuseţea pe care o dă poezia, sau dacă concizia intensă coroborează cu frumuseţea pentru a da poezia.

Cititorilor mei

De fiecare dată când scriu simt o mare oprelişte: gândul că cei care citesc interpretează textul meu şi deraiază de la conţinutul său real, ajustându-l aşa încât suferinţele să le fie alinate şi doleanţele satisfăcute. Nu vreau ca aceia care mă citesc să extragă de ici-colo câte un cuvânt care le surâde, din altă parte câte un pasaj care să le readucă în minte o îndepărtată amintire plăcută, reducându-mi astfel rândurile la câteva impresii. Nu vreau ca scriitura mea să fie vreun azil de mângâiere pentru minţi timide şi oloage. Nu vreau ca rândurile mele, în care mă preocup de probleme ca de oricare alt lucru de pe lume, să fie apreciate de oameni care se preocupă de ele doar pentru că i-au afectat direct. Dacă nu există umbră de om – şi zic umbră de om pentru că nu-mi vine să atribui nobila titulatură de om cuiva ţinut atât de strâns în carceră de nişte tablouri deşarte - pe lumea aceasta pentru care lectura să fie altceva decât o halucinaţie hedonistică, atunci aş putea la fel de bine să-mi curm orice iniţiativă de a-mi împărtăşi scrierile.

Părelnicia vine cu precădere dinspre Est

“Lumea este un vis” – teribil de periculoasă este puterea de seducţie filozofică pe care o are asupra minţii această vorbă de duh, atât de puternică încât oamenii adeseori o acceptă şi o rostesc, fără să îi judece valoarea de adevăr, deoarece este o culme a grandilocvenţei accesibilă oricui. Toate vorbele de duh care reduc viaţa sau lumea la un singur concept sunt maximumuri de grandilocvenţă, fie că au fond sau nu, însă aceasta născută în sânul Asiei, amanta părelniciei, pare să le întreacă pe toate. Este însă o afirmaţie greşită, deoarece se autocontrazice:

Dacă lumea reprezentării mele, adică cea pe care o concep eu prin intermediul simţurilor, este o simplă iluzie, un vis, ceva care nu există în chip concret, pesemne că trebuie să cercetăm următoarea problemă: se prea poate ca visul să fie lipsit de suport real, însă cel care îl visează, nu este el ceva cât se poate de real? Şi cum orice vis este reconstituirea unor experienţe anterioare pe care visătorul le-a avut, poate fi negat faptul că acele experienţe sunt reale? Ba chiar mai mult, ne întrebăm dacă se poate visa – oricât de fantasmagoric ar fi visul – fără ca visătorul să trăiască într-un mediu fizic, că doar când visează doarme şi mai face şi alte acţiuni foarte concrete (ba până şi a visa este o acţiune concretă!).

Aşadar, dacă se admite o lume a visului, se admite şi o lume a treziei, al cărei caracter nu mai poate fi pur aparent. Iar asta conduce la un adevăr morbid: dacă viaţa înseamnă visarea unui vis fără de substanţă, doar atunci când vom muri vom începe să simţim lumea treziei, adică vom începe să trăim în Realitate (dacă nu cumva acesta este un paradox, căci în moarte nu simţim, şi mai ales nu trăim). Cel mai important este însă că între lumea visului şi lumea treziei există o punte – fenomenul vieţii – iar oricare două lumi care sunt conectate în orice manieră sunt de fapt una şi aceeaşi. Iată deci cum lumea reprezentării noastre, iluzorie cum este, face parte dintr-o lume reală, motiv pentru care ea însăşi este reală.

De-abia acum, după ce am infirmat această maximă budistă, am să încerc să demonstrez cum tocmai continentul asiatic i-a dat naştere şi cum de îl caracterizează atât de bine. Dacă aş fi elaborat această teorie înainte de a infirma maxima, m-aţi fi putut suspecta de bulverism. Bulverismul este o greşeală logică prin care se încearcă, în loc de a demonstra de ce o afirmaţie este adevărată sau nu, arătarea felului în care a ajuns la ea cel care a emis-o.

Aşadar, Asia, cu precădere cea de Sud-Est, este o mare fabrică de viaţă. Nu vorbesc numai de junglele ei luxuriante, care foşgăie de tot soiul de vietăţi, ci de comunităţile ei umane, care au fost dintotdeauna cele mai populate de pe glob. Din cauza acestui prisos de oameni, societăţile asiatice au desconsiderat mereu viaţa umană şi individualitatea şi în acele părţi ale civilizaţiei drepturile omului au fost în întârziere faţă de Europa. Liderii asiatici şi-au permis mai abitir să conducă sângeros, să pretindă de la supuşii lor un abandon de sine total, să impună o disciplină colectivă severă sau să alcătuiască colosale maşinării umane în vederea unor iniţiative deopotrivă colosale şi complexe. Pentru asiatic lupta individului împotriva sistemului este mult mai deplasată de realitate decât este pentru european. Datorită acestei neînsemnătăţi a omului, a fragilităţii sale pronunţate, Asia a dat naştere sentimentului că viaţa este ceva atât de sensibil şi efemer, ca şi un vis, ca o perdea de ceaţă, ca un renghi jucat simţurilor.

Interpretare mitologica

Asamăn condiţia geniului cu cea a regelui Midas. Midas, cinstit de zei cu darul de a transforma tot ce atinge în aur, se vede prizonierul propriului său dar, căci după ce a acumulat averi inestimabile prin atingerea sa miraculoasă, nu doreşte decât să se bucure din nou de atingerea unor lucruri pe care nu le doreşte preschimbate. Dinţii i se zdrobesc în bucatele de nemestecat. Mâinile îi pălesc pe mătăsurile care nu mai flutură în vânt. Buzele i se înfioară pe buze de metal.

Aşa şi geniul, realizează fiecare sarcină pe care o întreprinde în trecerea sa prin viaţă într-un chip care îl distinge net de ceilalţi, într-un chip care este rezultatul unei meditaţii fervente şi reuşite care îşi duce rădăcinile până în pruncia sa, într-un chip care conferă acelei sarcini, oricât ar fi ea de neînsemnată, o aură de monument. Şi totuşi există gesturi pe care ar vrea să le facă, care poartă în ele toată sensibilitatea şi profunzimea vieţii, care pur şi simplu nu suferă o înălţare, ci vor cea mai simplă şi umană interpretare cu putinţă. Atunci – blesteme! – puterea alchimică cu care atingerea sa a fost înzestrată, care face orişicare ritm colţuros să răsune a tril şi orişicare înşiruire de cuvinte să deznămolească cugetele, invadează şi corupe aceste regiuni ale vieţii care tânjesc după o purtare modestă, care vomită orice cununi şi flamuri cu care sunt împodobite.

A-i cunoaşte pe ceilalţi

Una din tendinţele instinctuale ale omului este aceea de a considera sursa nemulţumirii sale faţă de alţii ca fiind trăsături peiorative ale lor care sunt mai la îndemână percepţiei sale. Spre exemplu, omul are tendinţa de a-l acuza că este gras pe alt om care îi este antipatic. Astfel, în loc să cerceteze adevărata cauză a discrepanţei, îşi răsfrânge frustrarea asupra unei laturi de natură fiziologică, care este mult mai aparentă. O confuzie de acest tip dovedeşte imaturitate, şi este mult mai comună la copii decât oriunde altundeva. Copiii se pot alia împotriva celui care are părinţi mult mai bogaţi, sau dimpotrivă, celui care îi are săraci, sau împotriva celui care e gras sau care poartă ochelari, nu pentru că acestea ar fi motivele de apartenenţă la grup, ci le percep ca atare datorită veleităţilor lor nule de psiholog.

Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nu mai face confuzii în care amestecă psihologicul cu fiziologicul, ci începe să confunde esenţa psihologică care îl deranjează cu alte laturi psihologice. Dacă ne imaginăm fiinţa umană ca pe o ceapă, primele folii care o învelesc sunt trupul omului, accesibile până şi percepţiei rudimentare, foliile intermediare sunt trăsături psihologice mai uşor sau mai greu de luat drept esenţa, iar miezul cepei, acea tulpină verde, este esenţa omului, principiul prim, care determină compatibilităţile sale cu alţi indivizi. Progresul intelectual al omului este indicat de cât de puţine sunt gesturile şi obiceiurile aparente în care se îmbracă esenţa pe care le clasifică eronat ca fiind esenţiale, şi deci de cât de aproape se află de sâmburele personal al celuilalt.

Cercare de voroavă asupra omului

Văd în jurul meu oameni care sunt afectaţi de urâţenia acestei lumi, dar a căror personalitate este prea timidă şi oloagă pentru a ridica pretenţia unei schimbări. Şi mai văd în juru-mi oameni care, în ciuda faptului că au o alcătuire lăuntrică de învingători, nu fac niciun pas spre a schimba lumea, deoarece sunt insensibili la vitregia ei şi sufletul lor nu are nicio năzuinţă către bine şi frumos. Ceea ce necesită omenirea şi îi lipseşte este un om care să aibă şi mânia arhanghelului şi sfinţenia căilor sale. Are nevoie de un om cu vocaţie de vânător de fiare. Desigur că există oameni cu intenţii nobile care se şi strofoacă în numele idealurilor lor. Dar niciunul nu are acel patos justiţiar autentic, acea fibră interioară la manifestarea căreia oamenii josnici să se retragă cu spaimă în văgăunile din care au venit. Ba mai mult, toţi găsesc scuza că este civilizat doar să îi dojeneşti politicos şi diplomatic pe şerpi. Ceea ce este greşit – şerpilor trebuie să li se zdrobească capul cu pietre; a fi civilizat presupune datoria de a lovi energic în inima barbariei. Toţi oamenii cu intenţii nobile pe care îi văd sunt nişte impotenţi care îşi şi încropesc scuze necinstite pentru impotenţa lor.

Despre ironie, partea a II-a

Aflaţi că nicio afirmaţie nu este în sinea ei ironică. Doi oameni pot să-i zică cuiva: „Poezia ta este frumoasă”, şi deşi spusa unuia este un compliment sincer, iar a celuilalt o înţepătură ironică, rezultatul intelectual este acelaşi. Aşadar, este nevoie de cunoaşterea intenţiei subiectului pentru a judeca dacă o afirmaţie este ironică sau nu. Or, dacă folosirea ironiei atrage cu sine o necesitate personală, putem spune că leagă în mod inextricabil afirmaţia de subiectul care a produs-o, şi prin aceasta subiectivizează dialogul. De aceea ironia nu trebuie folosită într-un mediu academic, şi mai ales, într-o discuţie cu pretenţii de dialog nu trebuie să se cerceteze niciodată caracterul ironic al unei afirmaţii, ci toate afirmaţiile trebuiesc luate ca atare. O afirmaţie care eşuează în a livra gândurile celui care a produs-o când el nu se află de faţă ca să o sprijine este infirmă.

Mai aflaţi că ironia este o formă de violenţă. A susţine că ironia este un bun instrument pedagogic e totuna cu a susţine că bătaia este o bună metodă de a creşte un copil. Ceea ce e fals, deoarece numai un om slab recurge la violenţă pentru a-şi impune punctul de vedere în faţa cuiva care nu s-a dovedit nereceptiv la învăţătură raţională. Amânarea violenţei şi folosirea ei în chip de ultimă, disperată soluţie exersează voinţa şi capacitatea de a convinge în mod raţional. Oricui nu are aceste calităţi, oricât ar fi el de mare în lume şi de temut de oameni, autoritatea îi va atârna tot timpul de un fir. După cum l-am auzit odată pe un profesor spunând, este un rege slab cel care are nevoie să-şi pună coroana şi sceptrul pentru a conduce. Aşadar, şi un profesor, dacă nu poate să modeleze mintea elevului prin pură explicaţie logică, ci trebuie să recurgă la ironie şi la alte maliţiozităţi – ca să nu mai vorbim de a recurge la ameninţări – este un incompetent. Diferenţa dintre ironie şi o retorică logică şi fără ocolişuri este aceeaşi ca între a dresa şi a învăţa.

Un alt motiv pentru care ironia este bicisnică într-un mediu pedagogic este faptul că e o formă de minciună – presupune falsificarea adevărului, chiar dacă nu o face în scopul de a manipula, ci în scopul de răcorire a propriului dispreţ.

Despre ironie, partea I

Un citat din mine însumi

E straniu, e una din marile ironii ale naturii umane, că pe măsură ce creşte numărul de oameni al unei întruniri, creşte si cât de singur este fiecare.

Cugetare

Să rostească acele cuvinte care surprind în chip perfect şi descătuşător simţirile cele mai adânci, croiala suprem de intimă a unui anumit om, dar acelui om să nu îi fie suscitat interesul, să nu se distingă înaintea lui de alte cuvinte prin nimic – această teamă este printre cele mai mari care îl pot încerca pe un poet.

Ocazionala vrajbă dintre Trup şi Spirit

Trupul şi Spiritul sunt cele două forţe din cadrul fiinţei umane care se combat pentru a guverna deciziile ei. Trupul este forţa al cărei principiu este supravieţuirea şi bunăstarea materială cu orice cost. Principiul Spiritului este acţionarea în virtutea propriilor convingeri. Nu tot timpul însă Spiritul tinde să sancţioneze vrerea Trupului, întrucât convingerile unui om pot să favorizeze supravieţuirea şi propăşirea materială lipsite de scrupule. De aceea am şi numit antiteza Trup-Spirit ocazională.

Atunci când trupul uman este supus unor plăceri sau dureri extreme, viziunea asupra lumii a omului este alterată şi transformată în convingeri care privesc lumea şi viaţa ca fiind paradisiace, respectiv diabolice şi infernale. Această distorsiune ideologică este cea mai puternică acţiune de subiectivizare a opiniilor omului. Influenţele trupeşti sunt cele mai în măsură să îl facă pe un om să-şi piardă simţul realităţii.

Însă voia Trupului mai comportă o distorsiune ideologică: atunci când omul este supus unei plăceri sau dureri extreme asupra cărora nu are nicio autoritate, el îşi abandonează viziunea asupra lumii şi adoptă una care ar putea duce la continuarea lor (atunci când e vorba de plăceri), respectiv la încetare. Deci omul, atunci când simte o mare plăcere sau durere, ia drept adevărată orice idee faţă de care sursa senzaţiei fizice are adeziune.

De pildă: Inchiziţia torturează un om perfect valid din punct de vedere religios pe motiv că e păcătos şi eretic. Omului, sub înfiorătoarele cazne, îi va fi smulsă nu numai pe exterior confesiunea conformă cu opinia inchizitorilor, ci şi în sinea lui, în speranţa că inchizitorii îi vor opri chinul.

Deşertăciunea spirituală a unui om nu se măsoară numai în slăbiciunea de moment de a accepta ca adevărat ceva fals pentru a fi scutit de suferinţă, ci şi, şi mai ales, în înlocuirea definitivă, pentru restul vieţii sale, a adevărului cu falsul impus de către torţionari.

Ca să dau un exemplu şi în sprijinul afirmaţiei de mai sus: infamul regim comunist din România, atunci când a iniţiat exterminarea celor care se împotriveau regimului, i-a împărţit în două categorii: reeducabili şi nereeducabili. Cei nereeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere. Cei reeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere şi pentru a putea fi folosiţi ca noi politruci. În categoria celor nereeducabili a intrat elita politică şi intelectuală a perioadei interbelice, formată din indivizi ale căror convingeri veneau dinăuntrul lor, nu le-au fost impuse dogmatic. Reeducabilii erau în mare parte oameni îndoctrinaţi cu ideologia vechiului regim (spre ex. foşti legionari), cărora noul regim le putea modifica credinţele cu uşurinţa cu care apeşi un buton. Marile figuri interbelice care au cedat, deşi sub imperiul imediat al suferinţei fizice au fost labile, după ce au scăpat marile au revenit în sinea lor, şi unii dintre ei şi în manifestarea exterioară, la credinţele lor. De aceea regimul comunist nu îi putea aservi scopurilor lui mârşave – ştia că nu va reuşi niciodată să le şteargă credinţele cu adevărat.

„În general, trupul este acela care biruieşte, care acaparează întreaga viaţă, care îşi asumă toată importanţa şi evoluează într-un mod respingător. Un om bolnav este numai trup, iată ce-i lipsit de omenie şi umilitor – iar în majoritatea cazurilor nu preţuieşte aproape cu nimic mai mult decât un cadavru...”

[Thomas Mann - "Muntele vrăjit" - pag. 158-159, vol. I, Ed. Pentru literatură (Biblioteca pentru toţi), 1969]

Labilitate intelectuală

"Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare."

Unul din criteriile de exigenţă intelectuală pe care oamenii şi-l impun în mod natural este alcătuirea propriei viziuni asupra realităţii astfel încât să îşi poată gestiona în orice situaţie acţiunile conform cu această viziune. Adică atunci când un om consideră o afirmaţie ca fiiind adevărată, se va baza pe faptul că e adevărată în orice judecată pe care o va face. Şi având în vedere această idee constatăm că pentru mulţi oameni principiile de viaţă sunt considerate de către ei adevărate doar în momente ale vieţii care nu comportă probleme de judecată serioasă. În puţinele momente care comportă astfel de probleme, cum ar fi momentele de viaţă şi de moarte, aceşti oameni renunţă brutal la principiile lor şi adoptă realitatea aşa cum este ea.

Se constată atunci că pentru ei principiile de viaţă sunt supuse rigorii intelectuale doar cu jumătate de măsură şi că sunt pentru ei doar nişte capricii filozofice, un placet experiri*, sau nici măcar atât, ci doar nişte realităţi iluzorii menite să îi facă să se simtă bine. Şi voi da două exemple în sprijinul ideilor postulate mai sus, ambele gravitând în jurul infamului „adevărul/realitatea este subiectiv(ă)/relativ(ă)”:

1. Izbucneşte o pandemie de o boală necunoscută şi mortală. Cei care vor dori să se vaccineze, şi vor fi mulţi, nu vor dori sub nicio formă ca formula vaccinului să fie supusă erorii – vor înţelege perfect că unele formule sunt corecte, iar altele greşite, şi că unii oameni de ştiinţă au dreptate, în timp ce alţii nu. Deci nu vor accepta ca polemica savanţilor în legătură cu antidotul să fie guvernată după ideea că „adevărul e subiectiv/relativ”, deşi în orice polemică al cărei rezultat nu avea importanţă vitală pe care au avut-o în viaţa lor s-au ghidat după această idee. Astfel se vădeşte foarte bine labilitatea şi lipsa de statornicie ale principiilor acestui tip de oameni.

2. Un preşedinte şi următorii zece oameni din stat ca putere după el, intră timp de 10 zile în inconştienţă. Deci timp de 10 zile elita politică a statului nu face altceva decât să zacă inconştientă. Pentru ei cele 10 zile au trecut ca o fracţiune de secundă. În aceste zile însă, ţara a avut de suferit datorită absenţei celor mai importanţi oameni ai ei; adică legi trebuiau să fie date în vigoare, dezbateri să fie avute în şedinţe, călătorii diplomatice să fie întreprinse – toate acţiunile de cârmuire fără de care un stat ajunge în pragul colapsului, sau chiar îl trece. Şi ce vină li se va putea imputa acestor oameni, atâta timp cât realitatea şi deci timpul fiind subiective, vor avea scuza că nu au simţit trecerea timpului şi că, prin urmare, nu a existat niciun timp în care au stat fără să facă nimic? Însă cei care îi vor trage la răspundere şi le vor boicota inactivitatea, printre care şi cetăţeni de rând, nu vor accepta acest argument ieftin şi scandalos, pe care totuşi ei înşişi l-au folosit de fiecare dată în trecut când nu exista vreo înrâurire fundamentală asupra vieţii lor.

Iată deci uşurinţa cu care oameni îşi asumă acum un adevăr, iar apoi unul opus, după cum le şade mai bine; fapt care explică în bună măsură maxima lui Pascal.

*plăcere de a experimenta

Maximă

Oricine care şi-a coborât standardul uman pentru a-l accepta pe alt om şi nu se simte tot singur în prezenţa lui este un om superficial.

Despre paradox

Paradoxul este situaţia în care două însuşiri care se exclud reciproc caracterizează acelaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: Ion este mai înalt şi mai scund decât stâlpul de lânga el. Fapt evident imposibil. Din acest motiv în natură nu există paradoxuri. Ceea ce oamenii înţeleg prin paradoxuri sunt de fapt situaţii ironice. O situaţie ironică este una în care o însuşire care tinde să excludă alte însuşiri se găseşte împreună cu una din acestea în cadrul aceluiaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: problema cunoscută în fizică sub numele de ‚paradoxul lui Fermi’.

‚Paradoxul lui Fermi’ este etichetat drept paradox în mod eronat. Să vedem în ce constă el: Enrico Fermi a exclamat odată, în timp ce era la masă cu alţi fizicieni de la proiectul Manhattan: „Where is everybody?!”. Prin „everybody” se referea la alte forme de viaţă inteligentă din Univers în afară de cea umană, care încă nu au intrat în contact cu omenirea. Universul fiind mare, mare trebuie să fie şi numărul de civilizaţii apărute în el, şi totuşi niciuna nu ne-a contactat. De aici provenea stupefacţia lui Fermi.

Însă ceea ce s-a înţeles greşit este că faptul că Universul este mare nu presupune cu necesitate faptul de a exista viaţă în el. Mărimea sa este un factor favorabil acestui lucru, deci însuşirea sa de a fi mare tinde să implice însuşirea că în el există multă viaţă sau să o excludă pe cea că în el există puţină viaţă sau deloc. Repet: tinde. Cum însuşirea sa de a avea multă viaţă tinde să o implice pe cea că civilizaţia noastră a fost contactată de o alta, însuşirea Universului de a fi mare tinde să o implice pe cea ca noi să fi fost contactaţi de o altă civilizaţie. Dar nu în mod neapărat. De aceea, situaţia imaginată de Fermi nu este un paradox, ci o situaţie ironică.

Manifestări ale diletanţei

"What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?"

Pe un meleag pierdut printre ani şi fără de nume trăia un om care vroia să deprindă meşteşugul trasului cu arcul. Îşi punea mereu ţinta aproape de sine şi nici că era dată în care să rateze. Pe acele pământuri oamenii nu se preocupau cu săgetatul, aşa că nu era nimeni în stare să discearnă un săgetător bun de unul care nu e, motiv pentru care arcaşul-învăţăcel dobândi faimă în legătură cu aparenta sa iscusinţă. Regele râvnind într-o zi a se ospăta cu carne de mistreţ şi auzind de faima omului nostru, îl angajă să meargă în pădure şi să-i vâneze un exemplar din acest animal. Şi multe au fost drumurile arcaşului în pădure şi zadarnice încercările sale, căci nu avea în fapt nicio îndemânare cu arcul. Regele îşi pierdu răbdarea şi îl dezlegă de sarcina sa.

Învăţătura în vederea căreia am alcătuit această pildă cu parfum medieval este următoarea: un om dobândeşte iscusinţă în săvârşirea unei îndeletniciri numai dacă îşi stabileşte un ţel cât mai greu de atins, chiar dacă nu va reuşi niciodată să-l atingă; însă dacă va viza un ţel foarte la îndemână, chiar dacă îi vor fi încununate cu succes toate încercările, progresul său va fi nul. De aceea unul din argumentele cele mai neprofesionale şi neserioase pe care le poate născoci cineva pentru a-şi pardona slaba performanţă este „nimeni/nimic nu e perfect” sau „în realitate nu iese 100% ca în ideal”.

„Aceste mărfuri fade, uşurele” ale fiecărei bresle nu înţeleg că nu reuşita absolută te face mai proficient, ci cazna de care suferi încercând să ai aceste reuşite mereu. Există mai multe motive pentru care oamenii vin cu această scuză:

1.Frica patologică de absolut
De această afecţiune suferă fabulos de mare parte din populaţia Terrei. Oamenilor le e frică să fie altceva decât o umbră a formei ideale. Poate pentru că forma ideală le pare un privilegiu al zeilor, şi că încercând să o încarneze comit un hybris (act de trufie la adresa cerului) sau pentru că zeiasca condiţie le dă un sentiment de inumană răceală şi nemurire. Nu ştiu exact de ce, însă în mod cert oamenii fug de absolut ca de dracu’.

2. Eschivarea de critică
Oamenii cu dorinţa de a se menţine cu orice preţ la putere conştientizează că faptul de a fi pătaţi cu o greşeală le periclitează autoritatea, deci încearcă să minimizeze însemnătatea greşelii.

3. Pura prostie
Alţii pur şi simplu sunt proşti şi din cauza acestui fapt cugetă lucruri false.

4. Falsa profunzime
Există oameni pe această lume care nu sunt deloc în stare să aducă o contribuţie valoroasă la un dialog. Motiv pentru care încearcă să umple dialogul cu panseuri. Un panseu este o cugetare care are un aer grandios, dar în fapt nu comunică nimic. Scuzele pe care le-am numit mai sus sunt şi panseuri. Adică au pretenţia de a spune ceva foarte cuprinzător legat de rasa umană, care de fapt e o platitudine.

Frecvenţa cu care aceste scuze se ivesc în societate îţi macină urechile şi îţi pisează creierul. Derivă din ele altă scuză detestabilă: „a greşi este omenesc”. Ei, na! Şi a ucide din plăcere este omenesc, ba chiar exclusiv omenesc, întrucât oamenii se disting de fiare prin capacitatea de a săvârşi fapte pentru ele însele. Şi totuşi cei care au turuit toată viaţa că e în regulă să greşeşti pentru că este uman nu cred că o să zică aşijderea despre uciderea pentru sine atunci când un psihopat o să le molesteze şi hăcuiască fiica de 12 ani. Adevăruri subiective...

Lupi in sala tronului

Omenirea este o multime de maini care se imbulzesc la portile unui granar fara suficienta hrana, o multime de picioare care fug de un cataclism caruia nu toate ii vor supravietui, o multime de vointi care se vor catara pe piramida de trupuri umane pentru a nu fi prinse la baza si strivite si, mai ales, o multime de indivizi care tanjesc dupa posteritate si distinctie intre semeni, dar nu reusesc altceva decat sa fie supti cu brutalitate in abisul de mediocritate si anonimat.

Iar leacul omului mediocru care sufera din aceasta cauza vine din partea modernitatii. Modernitatea se adreseaza in cel mai inalt grad omului de proasta calitate. Dar ce il face pe un om sa fie de proasta calitate? Sa fie lipsa de daruri spirituale cu care l-a inzestrat natura? Sa fie faptul ca nu poate crea nimic trainic si de valoare? Sa fie deci faptul in sine de a fi mediocru? Nu, nu este niciuna dintre acestea in mod neaparat. Un om de proasta calitate este cel care atunci cand s-a confruntat pentru prima data in viata sa cu ideea de valoare, desi neintelegand exact ce este valoros si ce nu, dar intelegand destul de bine incat sa perceapa ca el nu este valoros, a ales ca, in loc sa respecte si sa cinsteasca valoarea, sau macar sa aiba o atitudine neutra fata de ea, sa o dispretuiasca intens. In pofida faptului ca acest adevar pare de ordinea zilei, oriunde as pune piciorul in aceasta lume nu vad in comportamentul oamenilor nimic care sa reflecte ca il constientizeaza.

Din prima definitie a omului jos o vom extrapola si pe cea de-a doua: omul jos (sau de proasta calitate) este cel care, dispretuind intens valoarea autentica, incearca sa aduca orice mediu social in care paseste la nivelul lui sordid de spiritualitate. Si cum isi pune omul de proasta calitate in practica aceasta dorinta? Discutand toate platitudinile (faptele cotidiene, generalizarile pripite si simpliste etc.) ca si cum ar fi ceva interesant si demn de discutat. Nici nu le este greu sa coboare standardul intelectual pana aici, intrucat sunt intotdeauna superiori numeric celor care nutresc dorinta de a purta o conversatie constructiva.

Insa nu aceste masuri ale omului jos sunt cele cu adevarat pestilentiale, ci unele luate la scara mai mare. Adica daca mediocritatea domneste intr-un mediu social restrans, nu este o tragedie, caci acel mediu poate fi evitat si nici nu deregleaza ierarhia valorica a statului, ierarhie care este atat de importanta bunului sau mers. Tragedia este cand omul mediocru reuseste sa devalorizeze intregul mediu social, adica intreaga societate, de la cele mai joase foruri ale ei pana la cele mai inalte. Dar ca sa reuseasca asta are nevoie de ceva mai mult decat propria sa ura pentru valoare. Are nevoie de o ideologie aplicata de catre putere.

Iar ideologia cea mai potrivita omului mediocru este cea modernista. Modernismul este de esenta comunista, modernismul este colectivizarea artei. Colectivizarea este procesul eminamente comunist prin care averea unui om instarit, indiferent daca a agonisit-o harnic si cinstit sau nu, ii este confiscata si distribuita in mod egal lichelelor care zac toata ziua asteptand ca averea sa le pice din cer. Colectivizarea artei presupune confiscarea caracterului de arta al unei opere, indiferent daca este autentica sau nu, si distribuirea lui in mod egal operelor filistinilor, care zac din punct de vedere intelectual toata ziua asteptand ca arta sa le pice din simplul fapt ca exista ca indivizi.

Atat colectivizarea propriu-zisa, cat si cea a valorilor inalte, sunt maligne societatii, in special prima, insa a doua ne intereseaza mai mult acum. Prin colectivizarea artei, fiecare mediocritate de om de pe lumea aceasta dobandeste o portie din aceasta esenta care confera individualitate si distinctie - arta. Greseala modernitatii este de a fi pus semnul de egal intre creatie si arta. Adica modernitatea stipuleaza ca poti crea in orice maniera, si nimeni nu va avea dreptul filozofic de a nega valoarea artistica a creatiei tale.

Ceea ce este desigur gresit. Dupa cum am mai spus de o sumedenie de dati si o voi mai spune pana ce mi se va vesteji gatlejul: daca un obiect exista, exista obligatoriu cel putin un obiect care ii este diferit. Deci daca exista un caine, exista in Univers cel putin un obiect care nu este caine, ca altfel tot ce ar fi in Univers, pana la ultima particula, ar fi caine. La fel, daca exista Arta, exista si non-Arta. Deci, dat fiind ca un om are demonstratia logica ca o creatie nu este Arta, el va putea sa-i arate celui care a faurit-o ca nu este artist pentru ca a creat-o, si, eventual, sa-i nege ramurile de laur cu care acesta si-a incins pe nedrept fruntea.

Principiul coeziunii

Ceea ce distinge un intelectual adevarat de ciururile intelectualitatii este disponibilitatea de a suferi sentimentul instrainarii de oameni, instrainare pricinuita de impunerea de catre oameni in mediul social a unui subiect stupid de discutie sau a unei teme stupide de interactiune sociala. Atunci cand capacitatea intelectuala a unui om este suficient de mare, ea provoaca in cadrul fiintei sale un imbold in proportionala masura de puternic pentru a invinge imboldurile altor capacitati care intra in conflict cu cea intelectuala (de pilda: cea sociala). In alte cuvinte, un om este suficient de intelectual pentru a-si insusi aceasta titulatura daca nu este in stare sa-si amorteasca intelectul atunci cand incearca sa se bucure de un gest social sarac in inteligenta sau profunzime.

Am sa dau si un exemplu graitor in acest sens:
Exista o abjectie pe aceasta lume care se cheama teatru improvizat. Teatrul improvizat consta in venirea trupei de actori pe scena fara o piesa prestabilita si in improvizarea piesei, care are la baza o anumita idee, in functie de dialogul cu spectatorii. Aceasta forma de teatru are o fundamentala latura comica, intrucat inventarea pe loc a piesei are intotdeauna rezultate amuzante. Insa amuzante pentru unii doar, teatrul improvizat fiind de fapt o dezordine cabotina, al carei umor consista din cele mai simpliste si rasuflate glume posibile, urlete de urangutan, spasme si sarituri si o ironizare care nu discrimineaza nicio problema sensibila, pentru a obtine spectacol ieftin. Si nu degeaba spunea Eminescu:

"De masti razande lumea este plina,
De comedianti si de femei usoare."

Ei bine, acum ca am improscat in mod justitiar teatrul improvizat cu un binemeritat venin, vom incerca sa aflam care este atitudinea unui intelectual care participa la un spectacol de o asemenea speta. Pai va spun eu care este: o sa constea intr-un amestec de scarba, stupefactie si neputinta de a se agrega la publicul care se bucura de spectacol. Cum se va comporta un filistin? I se vor evapora pe de-ndata ratiunea, cultura si toate laturile spiritului sau, si, pentru a se bucura de sentimentul de comunitate, de colectivul inchegat in jurul acestui eveniment, va reusi sa aiba o inima lejera si sa rada la glumele si maimutareala ieftinilor actori, glume aflate la nivelul unui copil in varsta de 3 ani care mai e si retardat pe de-asupra. Oameni care altminteri, atunci cand nu sunt supusi inrauririi gregare, sunt coerenti, elocventi, capabili de judecata de calitate, capabili de a oferi analogii interesante etc. Insa in momentul in care marele si imaterialul for social le cere tribut, ei reusesc cu o usurinta naucitoare sa-si treaca intelectul pe plan secund, de parca nu ar fi altceva decat o tarfa pe care o folosesc intamplator pentru poftele lor, nu un ax cardinal al fiintei si un raison d'etre.

Imn lui Iulius Caesar

Cezar, înlauratei cunune,
Ce-o porţi ca al măririi-nsemn,
O singură frunză să-i adune
Condeiul meu este nedemn.

O, ai adus sub schiptrul tău
Culturi şi naţii între care
E ca-ntre cer şi lut un hău;
Tu şters-ai ferm a lor hotare.

Piramidei din Egipt alături
Plete de gal naramze-ai pus.
Cu bărbi persane-n chip de mături
Ai şters britanicul Apus.

A celor trei lumi suflare
Sub nările-ţi calme-ai robit,
Şi că tu le-ai dat lor născare,
Trufaş, poate chiar ai gândit,

Sau c-Olimpul din sacru-i foc
Neatent scăpat-a văpaie
În apa-n al cărei mijloc
Tu, prunc fiind, făceai baie.

Îţi rumegai inocent mărirea
În Augustul de soare uscat
Când din vis ţi-e smulsă privirea:
Îi auzi venind, încordat.

Braţe ticăloase te-nconjoară,
Purtând pumnale sfioase,
Îţi dau ocol, nu te omoară,
T-evită cu gesturi cuvioase.

Că cel ce l-ai hrănit la sân
E cel ce-acum îţi stinge fiinţa,
N-ai fi ghicit, vulpoi bătrân,
Nici cu toată, toată ştiinţa.

Spre tine-şi ia pumnalu-avânt,
Dar chiar când pielea să-ţi atingă,
De jale pieptu-ţi este frânt,
Şi mori – fruntea cipru să-ţi încingă.

~ FIN ~

Desertaciunea desertaciunilor

Astfel sunt alcatuite interactiunile dintre oameni ca, desi o clipa isi sunt alaturi intr-o atat de deplina armonie incat acea clipa le pare o eternitate, nu ajunge decat o usoara turnura a balantei sortii pentru ca in clipa urmatoare sa isi fie mai straini cum piscul celui mai semet munte si strafundurile celui mai adanc ocean nu si-au fost vreodata. Temple sufletesti de marmura devenite vant si pleava - asta este soarta oricarei legaturi pe care o cultivi la nivel de prietenie.

Carui fapt se datoreaza subrezenia tuturor legaturilor din viata omului? Necesitatilor de supravietuire, care te tarasc prin lume indiferente la locul unde iti este casa? Timpului, sub ciocanul caruia fierul sufletesc al oricui, oricat de rece si tare ar fi, isi schimba forma? Este clar ca oamenilor, modificat fiindu-le caracterul de trecerea vremii, li se schimba firesc si atitudinea fata de ceilalti. Frivolitatii, care ii determina pe oameni sa simuleze compatimire si apropiere atunci cand se afla in societate, care mai tarziu fac un contrast grotesc cu instrainarea? Atunci cand se afla printre ceilalti, oamenii adopta atitudini luminoase, in care totusi nu exista nicio putere de a-si lega viata de persoanele respective. O culme a sinistrului de pe lumea asta o reprezinta cei care practica cultul vietii - mereu cu un zambet larg pe buze, predispusi la strafulgerari de ras, scaldandu-se in voie buna, radiind caldura si spirit civic si evitand constant sa transeze probleme din frica de absolut - pe cand in dinlauntrul lor rezida desertaciunea desertaciunilor - un terci fara noima de idei primitive si superstitii implantate de catre mediu.

"Daca s-ar gasi unul ca acesta, s-ar putea spune despre el ca este printre vii ceea ce spune Homer ca este Tiresias printre morti, atunci cand spune ca "intre cei din Hades, el singur are cugetul intreg, pe cand ceilalti, umbre ratacesc ici-colo"."

Spirit mort in haina vietii - paroxismul sinistrului. Aceasta situatie cu aer paradoxal se regaseste, sub o alta forma, in usurinta cu care oamenii pierd ce au trait. Am vazut recent doua documentare despre aterizarile pe luna - "For all mankind" (Al Reinert, 1989) si "In the shadow of the moon" (David Sington, 2007). Am realizat mai bine, cu ajutorul lor, culmea firii umane pe care au atins-o aterizarile pe luna. O lume intreaga a participat sufleteste la eveniment, dublat de mesajele idealiste asociate de catre astronauti.

Desigur, sunt atatia oameni amarati pe aceasta lume, incat a face o cheltuiala imensa in numele stiintei este o fandoaseala impardonabila. Desigur, aterizarile pe luna au avut ca scop prim a da lovitura de gratie Uniunii Sovietice pe partea de imagine a Razboiului Rece. Desigur, a trimite oameni pe luna inseamna profanarea rezervorului care a alimentat secole la randul fantezia magilor cuvantului -

"Pentru a-si sonda adancimile si a le face cunoscute, mai mult decat de telescoape si nave spatiale, universul are nevoie de poeti si metafore."

Insa realizarea de a trimite oameni pe luna ramane, in sinea ei, grandioasa.

Spre exemplu, una din misiunile selenare a conclus, la plecarea astronautilor de pe luna, cu lasarea unei placi comemorative pe care scria "May the spirit of peace in which we came here be reflected in the lives of all mankind." Un gest sublim, pe care oameni oricat de simpli au putut sa-l traiasca cu euforie, o euforie tacuta si adanca. Insa ce a ramas in ei din puterea si nobletea acelui eveniment? I-a atins cu adevarat daca nu le-a modelat etica de viata, comportarea sau adancimea reflectiei, ci le-a fost doar o scanteie de moment? Caci pesemne ca a fi atins de un eveniment presupune a incerca, de-a lungul vietii tale, sa multiplici acel eveniment, daca te-a impresionat pozitiv, sau sa incerci sa il impiedici atunci cand e pe cale sa fie infaptuit, daca te-a impresionat negativ.

"[...] numele lui Iorga, ai carui studenti deveniti profesori nu l-ar mai pomeni in fata noilor generatii [...]"

Deci un mare gest se perpetueaza cu de la sine putere, cum au fost probabil gesturile lui Nicolae Iorga, care i-au atins cu adevarat pe ceilalti si i-au facut sa se straduiasca sa le multiplice. Mie mi se pare ca a fi o umbra inseamna sa ti se scurga prin fiinta esenta unui eveniment aidoma apei ce se incearca retinuta in nisip. Ar fi facut mai bine oamenii simpli sa nu fie martori deloc aterizarilor pe luna, decat sa le traiasca cu trairea lor superficiala. Insa asa fac oamenii: trec dintr-un extaz intr-altul fara sa pastreze nimic. Si e tare sinistra explozia de viata, de falsa viata, pe care o arata atunci cand mimeaza ca sunt patrunsi de ceva.

"Lumea imi parea o cifra, oamenii imi pareau morti,
Masti, ce rad dupa comanda, cari ies de dupa porti."

Pai cum sa nu ii privesti ca pe o suma ambulanta de date umane daca ei insisi extrag din viata doar experienta senila a clipei? Poti sa constati aceeasi mentalitate in felul in care trateaza dialogul, instrument de aur al civlizatiei. Am mai zis de multe ori ca dialogul este o constructie. Nu ajunge sa porti un dialog daca fiecare isi prezinta opiniile, maruntisurile personale si se rezuma la atat, fara sa incerce sa gaseasca care sunt corecte si care incorecte si sa incerce sa le imbine intr-o opinie mai mare. Deci dialogul are un fir, argumentele din cadrul sau nu se potrivesc oriunde in el, la fel cum nici lanterna de pe un dom nu poate sa functioneze ca o coloana sau barnele din tavan ca trepte de scari. Intr-o constructie fiecare element are scopul sau anume. Usurinta cu care oamenii ies si intra in asa-zisul dialog sau fac schimbari de 180 de grade ale subiectului de discutie este scarnava. Aceasta usurinta nu se datoreaza maiestriei de a dezbina ideile si a le reasambla in unele noi, cat si capacitatii de adaptare la divagari si interventii, ci se datoreaza faptului ca replicile care constituie dialogul nu sunt orientate catre nimic, sunt ca deseurile care compun un moloz - oricum le-ai aranja, obtii aceeasi esenta - un moloz. Piesele nu au functie, prin urmare nu se poate construi nimic cu ele, deci nu exista dialog.

"Un ras, un chiot, o vuire multa-
Cu totii striga, nimeni nu asculta;"

Reducerea dialogului la pledoarii personale se datoreaza aceleiasi tendinte catre clipa (partea), in detrimentul eternului (intregul), tendinta care este, desigur, frivola si neconstructiva si unul dintre apanajele omului-suprafata.

Superioritatea monarhiei

E drept ca, pentru a ajunge in viata pe o pozitie de mare influenta sociala, este necesar sa-ti compromiti in mod serios principiile etice. Cu siguranta ca, pentru a deveni cel putin liderul unei tari, trebuie sa iti calci macar o data etica de viata si astfel sa-ti pierzi puritatea si demnitatea. O asemenea situatie este insa de nepermis, intrucat varful absolut al ierarhiei sociale trebuie sa fie un om impecabil. Acestei situatii monarhia ii gaseste solutia, intrucat ea asigura regelui, prin legea de succesiune prin ereditate, puterea, fara ca el sa fie nevoit sa semene intrigi, sa promita in desert sau sa canibalizeze politic, deci fara sa fie nevoit sa faca altceva in anii de dinainte de a ajunge la putere decat sa studieze stiinta guvernarii virtuoase.

Un gand

Omul puternic este cel care se poarta cu trufie atunci cand este vulnerabil si cu smerenie atunci cand este invulnerabil.

Un caine andaluz

Scena din "Un chien andalou" in care o femeie este taiata pe ochi cu briciul, devenita antologica din varii motive, pe care acum nu le voi comenta, nu este o scena suprarealista si nici alegorica. Ea are un sens foarte palpabil de altfel. La baza ei sta o fina lectura a fiintei umane, mai exact a anatomiei umane, dupa cum voi explica:

Omul are cateva fobii, intalnite indiferent de individ, care sunt atat de puternice incat doar imaginandu-ti o instanta a fobiei ai o reactie de aparare - de inclestare sau rabufnire a trupului. Doua dintre ele sunt fobia de obiecte taioase si fobia de a fi atins pe ochi. Sunt sigur ca tuturor li se intampla sa se zvarcoleasca cand asista la despicarea pielii de catre un bisturiu sau la o sedinta de acupunctura. Lejeritatea fluida cu care metalul patrunde prin carne, facand-o sa para unt, combinata cu disecarea neregulatului trup dupa o linie regulata, dau fiori oricui nu este chirurg sau samurai. Pe de alta parte, ochiul este cea mai sensibila zona expusa a corpului. Este atat de sensibila incat nu sufera nici atingerea prafului din aer care se depune in cateva secunde - de asta corpul a dezvoltat pleoapele. Gandul de a fi atins pe ochi, de un deget sau de o musca spre exemplu, ne da de asemenea o senzatie de mare inconfort fizic si obtine de la noi un reflex defensiv.

Scena din film exploateaza cele doua fobii, transformandu-le intr-una gigantica. Putem spune ca fobia de a fi taiat pe ochi e una din culmile excitabilitatii, si prin acest fapt, Dali si Bunuel au surprins o latura viscerala a psihicului uman.

Adevarul si integrala

Universul este infinit si pune la dispozitie, prin infinitatea sa, infinitatea de informatii necesare pentru a determina unic pozitia si natura fiecarei unitati de materie pe care o inglobeaza. O fiinta rationala are nevoie pentru a dobandi conditia de omniscienta de o capacitate infinita de stocare, pentru a stoca toate aceste informatii, si de o viteza infinita de procesare, intrucat cu cat creste spatiul fizic pe care il ocupa memoria este nevoie de un timp mai eficient pentru a parcurge distanta dintre cele mai indepartate colturi ale mintii. De aceea, pentru a cunoaste desavarsit Universul, este nevoie de spatiu infinit si de o cantitate infinita de energie. Fiindu-i imposibila cunoasterea spatialitatii infinite careia ii da nastere datorita incercarii de a cunoaste spatialitatea infinita care o inconjoara, mintii ii este imposibila cunoasterea perfecta a Universului. Mintea, ca parte componenta a Universului, pentru a cunoaste Universul trebuie sa se cunoasca si pe sine insasi.

Din cauza acestei aparitii a unui infinit intr-un infinit, mintea a nascocit un compromis - cuvantul. Cuvantul cuprinde intr-insul o suma de informatii, reducand astfel capacitatea necesara pentru a stoca o cantitate de informatii. Obiecte si fenomene care sunt diferite in fapt, sunt, sub raza cuvantului, identice. Acest lucru cauzeaza o aproximare a lucrurilor care sunt denumite, o usoara ciuntire a unor laturi a lor pentru a incapea in acelasi mulaj, fapt care cauzeaza o pierdere de informatii, pierdere pe care oamenii vor incerca mereu sa o reduca inventand cuvinte pentru lucruri si actiuni mai particulare, adica nuante ale limbajului. Reducerea totala ar insemna, desigur, atribuirea fiecarei particule din Univers si fiecarei interactiuni dintre doua particule un nume care sa le determine unic. Asta ar contraveni insa scopului initial, acela de a comprima informatii intr-un spatiu mai mic.

Deci omul are nevoie de cuvinte care sa aproximeze obiectele fara sa le falsifice natura, pastrand insa o capacitate de cuprindere a cator mai multe obiecte. Pentru a indeplini o asemenea necesitate este nevoie de echivalentul lingvistic al unei integrale. Integrala, operatiune de analiza matematica, are in vedere, printre altele, calcularea proprietatilor corpurilor geometrice neregulate.


Linia rosie reprezinta obiectul geometric pe care vrem sa-l calculam - vrem sa-i determinam lungimea. Metoda practica de a face acest calcul este sa trasam fasii paralele cu axa Oy, obtinand astfel niste puncte de intersectie cu linia noastra, pe care daca le unim obtinem o linie dreapta franta (cea verde din imaginea de jos), de lungime usor de calculat.



Problema este ca in fasiile dintre liniile paralele, linia rosie poate avea variatii, foarte stramte, dar inalte (cum este cea dintre prima si a doua linie punctata), pe care daca nu le atinge nici o linie paralela cu Oy, distanteaza foarte tare lungimea aproximativa, adica cea a liniei frante, de lungimea reala a liniei rosii. Daca injumatatim fiecare fasie (cum se intampla in imaginea de mai jos), linia franta rezultata din punctele de intersectie se va mula mai bine pe calapodul liniei curbe, lungimea aproximativa apropiindu-se astfel de lungimea reala.


Deci cu cat trasam mai multe linii paralele cu Oy, rezultatul aproximativ este mai fidel realitatii, insa metoda consuma mai mult timp. Ceea ce face integrala este sa conjecteze o infinitate de fasii paralele cu axa Oy, fiecare de grosime zero, facand astfel linia franta rezultata din intersectii sa coincida cu linia curba, mentinandu-si totusi, in mod paradoxal, caracterul treptat. Hiba acestui plan ideal insa este ca nu oricarei curbe i se poate aplica calculul integral, ci doar celor care urmeaza un anumit tipar, care se desfasoara in functie de o lege numerica. Aceeasi hiba ar aparea si in cadrul integralei lingvistice (daca se va descoperi vreodata o asemenea grozavie) - obiectele si fenomenele din natura transpuse in limbaj pentru a fi mai stocabile in memorie ar trebui nu numai sa aiba caracteristici comune, dar intensitatea acestor caracteristici sa se afle intr-o anumita progresie, adica aceste obiecte si fenomene sa aiba o randuiala regulata, randuiala care nu exista in natura, intrucat compozitia materiei din natura este total aleatorie si nesupusa vreunui tipar geometric.

O anecdota din Antichitate

Templul Artemisei din Efes, una din cele sapte minuni ale lumii antice, este incendiat de catre Erostrat, locuitor al orasului insetat de faima si voitor sa o obtina cu orice pret. Partile de lemn ale templului, facute din cedru, chiparos si abanos, materiale cu mare putere calorica, au calcinat in arderea lor marmura, facand ca din templu sa nu mai ramana nimic bun de utilizat. Datorita distrugerii maretei constructii, care nu doar ca a epuizat vistieria Efesului si averile locuitorilor sai, ci a fost finantata si de donatiile oraselor de pe coasta Asiei Minor, asa numita confederatie ioniana, a pricinuit mania locuitorilor intr-atat incat a fost interzisa, sub pedeapsa cu moartea, rostirea numelui lui Erostrat. Dupa o veche legenda, in aceeasi noapte in care a fost incendiat templul, 21 iulie 356 i.Hr., s-a nascut Alexandru cel Mare, care va ajunge in situatia de a compensa marea pierdere. Insa nu aceasta coincidenta confera deliciu povestii, de altfel intotdeauna o coincidenta extraordinara este o aditie kitsch care nu face altceva decat sa strice un fir narativ. Interesant la poveste este scanteia de diplomatie brilianta a efesienilor doua decenii mai tarziu, atunci cand Alexandru se ofera sa suporte cheltuielile reconstructiei, cu conditia ca numele sa-i fie inscriptionat pe templu, in chip de donator - efesienii au refuzat, spunand ca nu se cuvine ca un zeu sa aduca un omagiu altui zeu.

Despre patriotism

Jorge Luis Borges a spus:

"Nu cred in tari. Tarile sunt o greseala, o superstitie."

Ideea de tara nu este in sinea ei o blasfemie, insa implicatiile pe care le comporta existenta tarilor sunt blasfemice. Spre exemplu, orice tara, chiar daca nu are o religie oficiala, ci chiar incurajeaza diversitatea confesionala, este asociata in mod oficial cu credinta si cu ideea de Dumnezeu. Blasfemia este comisa in momentul in care tara il aserveste pe Dumnezeu intereselor ei nationale, cand face din Dumnezeu mai mult protectorul ei decat al altor tari, atunci cand discrimineaza alte tari de la dreptul divin. Tocmai pentru ca in viata calea mai evlavioasa este aceea de a nu participa la lupta pentru supravietuire, a-l invoca pe Dumnezeu ca ajutor in lupta pentru supravietuire nationala este, prin extensie, o deviere importanta de la calea sfanta si, deci, o blasfemie. In mod ironic, una din sursele ce abunda in reprezentari si proslaviri ale lui Dumnezeu in chip de aliat personal si distrugator al vrajmasilor personali este Biblia. Dumnezeul Vechiului Testament, eminamente martial, instigator la violenta, discrimineaza cu cea mai mare lejeritate de inima popoarele lumii pentru conservarea si prosperarea poporului lui Israel. Biblia este cea mai sistematica si elaborata blasfemie alcatuita vreodata.

Faptul acesta se datoreaza patriotismului evreilor. N-am putut niciodata sa inteleg patriotismul, sentimentul mandriei nationale. De fapt, mandria este de felul ei un sentiment idiot. Am sa incerc sa o clasez in functie de stupiditate:

Sa presupunem ca Joao, brazilian de rand, e mandru de tara sa. Daca Joao ar avea un dram de intelect, si-ar spune:

"De ce sa ma mandresc cu tara mea daca nu a facut nimic?"

Sa presupunem acum ca redutata echipa de fotbal a Braziliei a spulberat modesta echipa a Zimbabweului. Acum Joao are un raspuns la intrebare si este in deplin comfort cu mandria sa. Insa daca mai adaugam un dram de intelect in capul lui Joao, se va intreba:

"De ce sa ma mandresc cu aceasta realizare daca nu am contribuit cu nimic la ea? Doar pentru faptul ca m-am nascut in acelasi spatiu care a produs-o nu inseamna ca trebuie sa fiu mandru de ea. Asta ar insemna ca trebuie sa fiu mandru si de toate faptele infame comise de catre tara mea."

Sa presupunem acum ca Joao a contribuit personal la victoria Braziliei. Acum Joao are un raspuns la intrebare si poate sa fie mandru. Dar mai adaugam o picatura de intelect in capul sau:

"De ce sa ma mandresc cu acest rezultat daca Brazilia a avut mijloace mult mai puternice de a castiga decat Zimbabwe?"

Sa presupunem deci ca Brazilia si Zimbabwe au avut aceleasi mijloace de a castiga si ca lupta s-a dat intre valoarea lor personala. Acum Joao si-a primit raspunsul si are un motiv sa fie mandru. Insa mai adaugam un pic de intelect si obtinem o revelatie filozofica:

"Dar ce este de fapt aceasta valoare personala? Toate trasaturile care ma formeaza nu provin din mine, chiar daca imi apartin, eu provin din ele, ele ma formeaza. Nici trasaturile pe care le dobandesc nu sunt meritul meu, pentru ca dobandirea lor se datoreaza trasaturilor prezente, care, dupa cum am stabilit mai devreme, nu sunt meritul meu. Sa fiu mandru de ceva, oricat de grandios, e echivalent cu mandria unui asteroid ca loveste o planeta sau mandria unui vulcan ca erupe, sau a oricarui obiect, ale carui proprietati sunt exclusiv zestrea naturii, ca face ceva."

Cam asta ar fi dialogul dintre Joao si mandria sa.

Intre Europa si Asia

Privind catre Europa si Asia, discern o diferenta fundamentala intre ele in faptul ca realizeaza cuplul curaj-viclenie. De-a lungul istoriei, Europa a cautat confruntarile directe, fata in fata, in timp ce Asia a cautat amanarea luptei, slabirea adversarului prin disimulare si amagire pana la un moment propice pentru a lovi.

Roma s-a confruntat de nenumarate ori cu partii, semintie orientala, celebri pentru calaretii lor arcasi, care se apropiau de greoaiele legiuni romane, lansau un voleu de sageti si se retrageau inainte de a sustine pierderi. Un alt adversar de reduta al Romei au fost hoardele de huni ale lui Attila, descins din stepele asiatice si poreclit biciul lui Dumnezeu. Adept al incursiunilor fulgeratoare, al raidurilor demoralizatoare, al razboiului perfid de gherila, a tinut Europa sub teroare pana cand, nemaiputand sa evite o confruntare decisiva, a fost zdrobit de legiunile lui Flavius Aetius la Chalons in 451. Napoleon, invadand Rusia in 1812, a fost hartuit incontinuu de calaretii cazaci pe marile intinderi hibernale, pana cand s-a retras invins, suferind poate cea mai mare lovitura de orgoliu la care a fost lumea martora. Hitler, inflexibilul si focosul german, a fost tarat de catre Stalin, gruzinul viclean, in inima aceleasi necrutatoare Rusii, imbatandu-se nesabuit cu victorii goale, pana ce aceeasi iarna i-a dizolvat armata.

In timp ce Europa este Goliat, gigantul navalnic, luptator de aproape, Asia este David, mobilul, fluidul si abilul hot, adept al luptei de la distanta. In timp ce Europa este teutonul care cauta cu orice pret sa puna cartile pe masa, Asia este proteicul iudeu, care evita mereu sa priveasca in ochi. In timp ce Europa este leul, forta bruta, Asia este sarpele, forta manipulatoare. Europa este veridicitatea de caracter, iar Asia fatarnicia. In fine, in timp ce Europa simbolizeaza materia, invingerea prin propriile mijloace, Asia simbolizeaza mintea, invingerea prin mijloacele avantajoase.

Cu siguranta ca aceasta diferenta se datoreaza calului. Semintiile marilor intinderi au avut intotdeauna o predilectie catre cal. Asta pentru ca specia ecvestra se gaseste pe teren nivelat si pentru ca marile distante reclama mijloace rapide de transport. Din dibacia folosirii calului in scopuri de transport a derivat logic dibacia folosirii calului ca instrument de razboi. E interesant de remarcat legatura foarte stransa intre calaretul mongol si calul sau, de comuniune trupeasca chiar, intrucat atunci cand hoardele sustineau mari expeditii militare, se obisnuia ca mongolul sa bea sangele animalului de povara ca sa nu moara de sete.

Adevarata verticalitate

Inaltele trairi pe care le dau operele literare autentice prin directitudinea si simplitatea formularii lor pot fi puse numai pe seama faptului ca cei care le-au creat au pastrat in ei, in pofida trecerii timpului si a vicisitudinilor vietii, copilul. Numai copiii exprima, datorita neconstientizarii consecintelor actiunilor proprii, ceea ce gandesc intr-o maniera explicita si fara ocolisuri, tocmai opusul dezideratului diplomatiei. Rapid insa invata ca a rosti adevarul intr-un mod atenuat e necesar pentru supravietuire, sau chiar a nu-l rosti deloc, pentru un maximum de sorti de izbanda intr-ale prosperitatii personale.

Copilul din poet insa e mai puternic. Din vremurile mugurimii, in numele adevarului si al urii pentru aparentele inducatoare in greseala, a conservat puterea de penetrare a cuvintelor si gingasia modurilor in care pot fi asamblate.

"[...], and anon behold
The strong-ribb'd bark through liquid mountains
cut," [1]

Cine altcineva decat unul care, indaratnic la a renunta la jucarii odata ajuns la maturitate, cedeaza obiectele fizice, dar adopta cuvintele, obiecte ale spiritului, ca noi obiecte de joaca, ar fi capabil sa numeasca marea "munti lichizi"? Pesemne ca Shakespeare s-a gandit, cand a facut aceasta comparatie, la valurile de pe spuma sarata, care aduc cu lanturile muntoase, dar cred ca s-a gandit mai ales la faptul ca muntele si marea au esenta comuna - sunt monumente ale Naturii - si numind muntele "lichid" a eliminat nesemnificativa diferenta data de starile lor de agregare.

Caci omului, atunci cand ajunge la maturitate, Ratiunea si cortegiul ei de facultati ii fac o propunere in stilul urmator:

"Iata-te nevoit sa iti lasi jucariile, sa iti rupi viata de basm si sa incepi o noua viata, a satisfactiilor lumesti si a interdictiei de a visa. Fa din cele ce populeaza domeniul nostru noile tale jucarii, abstractizeaza-ti locul de joaca si muta-l in minte si toate acestea vor conferi spuma, scanteie si feerie vietii tale, imbogatind-o pe interior si salvand-o de la a fi o viata pur exterioara, dedicata sporirii seci de bunuri si faima.

Observatia si Perspicacitatea, mainile mele drepte, iti vor oferi capacitatea sa iti procuri jucariile. Imaginatia si Logica vor fi ajutorul tau in a le gasi potrivelile astfel incat sa le combini minunat. Inteligenta iti va inteti toate gandurile si le va inlesni mersul pe rutele mintii, facand intregul proces de creatie mai rapid."

Insa pentru ca Ratiunea si nobilul ei alai sa iti faca o asemenea invitatie, de obarsie de-a dreptul inalta, trebuie sa le ai, adica trebuie sa fii inzestrat cu darurile duhului. Metafora este o forma de joc si este apanajul doar celor care au rezistat abrutizarii vietii prin desfatarile mintii. Iata cum, spre exemplu, aceste gravuri in lemn ale taranilor din Maramures mustesc de aceeasi transfigurare naiva a realitatii, care nu ii ocoleste in vreun fel caracterul, ci doar il potriveste mai dulce in ochiul observatorului:




In manifestari spirituale ca cea de mai sus, care stau sub semnul aceluiasi bland, dar maret Joc, isi au originea si operele rafinate de arta ale omenirii.

"Printre feresti patrunde o lumina;
Perdelele-i pareau muiate-n soare." [2]

Din Eminescu nu pot extrage decat fantezii descalcite ca cea de mai sus.

Philippide chiar se compara pe sine ca poet cu, in mod ironic, un copil:

"M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii." [3]

[1] W. Shakespeare - "Troilus and Cressid"
[2] M. Eminescu - "Rime alegorice" 1876
[3] Al. Philippide - "M-atarn de tine, Poezie", vol. "Visuri in vuietul vremii" 1939

Iscusitul hidalgo

Cum sa vorbesc despre don Quijote astfel incat cei care ma urmaresc, dar nu au citit cartea sa ma inteleaga? Pesemne ca etica dialogului, ca si a monologului, consta in a nu face discursul sa depinda de o referinta, de o informatie externa care nu poate fi dedusa de catre ascultatori cu de la sine putere. Spre exemplu daca un participant la dialog spune:

"Tu nu poti sa participi la conversatia noastra pentru ca nu ai citit filozofia lui Kant si Schopenhauer. Pune-te cu burta pe carte si pe urma mai vorbim."

Comite un afront grav la adresa regulilor de dialog si, in fapt, el este de vina pentru ca celalalt nu poate participa. Cum niciodata un dialog nu poate sa atarne, intr-un anumit moment, de intregul cuprins al unei opere, ci doar de una sau cateva idei din ea, obstacolul dat de ignoranta unor participanti poate fi depasit prin explicarea respectivelor idei care reprezinta subiectul de discutie, la fata locului, de catre participantii care le cunosc. Refuzul acestei interventii didactice, atat din partea celor care explica cat si din partea celor carora li se explica, vine din reavointa si este o dovada de impostura de dialog.

Aceasta precizare fiind facuta, sa revenim la don Quijote si la chipul in care il putem reprezenta fara sa pierdem laturi esentiale ale cartii. Don Quijote este tipul de om care, avand in vedere niste idealuri nobile, ii confrunta si incearca sa ii indrepte pe cei care le incalca, chiar cu pretul propriei suferinte. Ironia conditiei lui don Quijote consta in faptul ca lupta pentru lume, impotriva lumii. Idealurile pentru care el militeaza au in vedere o viata mai buna si mai demna pentru, in primul rand, cei multi.

"Un om poate fi peste mai multi doar daca face cat mai multi." ii spune el la un moment dat aghiotantului sau, Sancho Panza. Acest principiu, aflat in cel mai inalt grad in vrajba cu impostura, constituie coloana vertebrala a oricarei ideologii dupa care se carmuieste sanatos o societate. Intr-o asemenea societate, orice om, oricat de mic, poate avea o conditie materiala suficienta fara sa faca compromisuri umilitoare sau sa se speteasca muncind, adica ceea ce da si ceea ce primeste de la societate se afla intr-un just echilibru.

"Du-te undeva si te roaga in timp ce eu voi da aceasta lupta inegala si primejdioasa." ii striga amaratului Panza in pragul luptei cu morile de vant, vazandu-l descurajat in fata primejdiei. Valoarea onoarei pe care astfel o propune serveste tot omului, deoarece ii ofera o constiinta impacata, indispensabila unei vieti curate.

Insa in ciuda utilitatii efortului sau, oamenii se complac in proasta lor oranduiala si il pareaza, refuza sa sufere o modelare dureroasa care conduce, pana la urma, la o viata mai placuta. De aceea razboinicul-poet lupta impotriva lumii, pentru lume.

Am mai spus-o de multe ori - oricat de ilustra ar fi o civilizatie, majoritatea celor care o populeaza sunt in esenta niste barbari. Daca ar fi altminteri, purtatori ai focului civilizator ca Don Quijote nu ar intampina decat rezistente neinsemnate in nobilele lor demersuri.

Marele mic adevar

In sfarsit am demonstrat ce mult am ravnit sa demonstrez: ca adevarul este obiectiv si absolut. Demonstratia este printre cele mai simple cu putinta: atat "adevarul este subiectiv" si "adevarul este relativ" sunt afirmatii paradoxale, deoarece caracterul lor este unul obiectiv si absolut, in timp ce chiar ele afirma ca nu exista asa ceva. Daca "adevarul este subiectiv" e o afirmatie adevarata, inseamna ca "adevarul este subiectiv" este, ca orice alta afirmatie, subiectiva. Daca e subiectiva, isi pierde valoarea de adevar, ceea ce inseamna ca adevarul este obiectiv. Analog pentru "adevarul este relativ".

Problema asta e asemanatoare (daca nu chiar identica) cu paradoxul mincinosului - "propozitia aceasta este falsa" e o propozitie care se autocontrazice.

Despre luciditate

Luciditatea este ca o depunere de lava. Focul lichid pe care Pamantul il scuipa din maruntaie, racindu-se la contactul cu atmosfera, se intareste peste stratul precedent, iar stratul care ii urmeaza sufera acelasi destin. Un om lucid are o minte in care se petrece acelasi tip de desfasurare - pe masura ce un gand se infiripa si se coace, un alt gand se pregateste sa ii ia locul pentru a-l analiza. Luciditatea este o intrecere a mintii de a analiza ceea ce analizeaza. Opusul ei, senilitatea, ar fi abandonarea fiintei in trairea produsa de un succes al ratiunii, traire care, in mod ironic, desi provine din ratiune, contravine principiului ratiunii - anume legatura cu realitatea. Trairea acapareaza contactul fiintei cu realitatea si face din fiinta prizonierul propriului ei vis. Rolul luciditatii este de a preveni ca muncile ratiunii sa se transforme in sentimente, deci de a preveni un somn periculos, de a mentine mintea intr-o stare de suspiciune si vigilenta pentru ca nimic sa nu ii perturbe matrimoniul cu realitatea.

O incercare ortodoxa de (a)moralitate

Binele si raul sunt proprietatile unei actiuni de a ajuta respectiv dauna realizarii scopului ultim si suprem din Univers. Deci pentru ca moralitatea absoluta sa existe, trebuie sa existe un scop universal, spre care tot ce exista sa tinda sa-l indeplineasca. De aici se deduc doua afirmatii, care se contrazic reciproc:

Scopul universal are nevoie sa fie stabilit. Stabilirea lui reprezinta savarsirea unei actiuni. Orice actiune are loc la un moment dat in Timp. Moralitatea, pentru ca sa fie absoluta, trebuie sa fie valabila in orice moment din Timp. Inseamna ca actiunea de stabilire a scopului universal are o valoare morala. (1)

Desi stabilirea scopului universal are ca finalitate scopul universal, ea nu are ca scop scopul universal, deoarece ea a fost facuta inainte ca scopul universal sa existe, din moment ce ea insasi ii da nastere. Deci stabilirea acestui scop este o actiune amorala, deoarece nu are nici un scop. (2)

Paradoxul este evident - afirmatiile (1) si (2) se contrazic. De aceea scopul universal nu poate fi stabilit, deci nu exista. Daca nu exista un scop universal, nu exista Bine si Rau.

Sa staruim totusi un pic asupra demonstratiei - sa presupunem prin reducere la absurd ca stabilirea scopului ultim si suprem din Univers este o actiune de sorginte supranaturala:

Scopul este in mod exclusiv apanajul unei entitati rationale. Entitatea rationala si supranaturala este divinitatea. Deci stabilirea scopului universal poate fi infaptuita doar de catre divinitate. Insa sa vedem: stabilirea unui scop reprezinta o actiune, deci cand divinitatea stabileste Marele Scop, ea savarseste o actiune. O actiune are patru conditii suficiente: un obiect care actioneaza, un obiect asupra caruia se actioneaza, un moment al actiunii si un tip de actiune. Obiectul care actioneaza in cazul actiunii noastre de stabilire a standardului de moralitate este divinitatea. Cel care sufera actiunea este Universul.

Si se pare ca am ajuns iar la un paradox, intrucat Natura si Supranatura nu interactioneaza niciodata. E suficient un singur moment din Timp in care fenomenele celor doua lumi sa se intreteasa, pentru ca ele sa se confunde si sa devina una si aceeasi lume. De aceea divinitatea nu poate actiona asupra Universului in vreun fel in care sa nu-si piarda conditia supranaturala.

Divinitatea se sustrage Timpului si Spatiului lumii naturale. In momentul in care savarseste o actiune asupra lumii naturale, este contaminata cu temporalitate si spatialitate si isi pierde astfel caracterul divin. Iata deci al doilea paradox pe care il comporta reducerea la absurd pe care am facut-o.

Deci divinitatea nu poate stabili un scop in Univers. Atunci nu exista un scop care sa sanctioneze faptele care ii sunt potrivnice sau sa le aprobe pe cele prielnice. Inseamna ca nu exista Bine si Rau.

Ceea ce demonstrez in acest articol, incercand sa folosesc o desfasurare logica limpede si completa, este ca nu exista Bine si Rau. In trecut am mai scris 2 articole legate de moralitate. In primul dintre ele, care a fost un experiment, am indicat criteriul de moralitate absoluta. Insa a fost un experiment, un argument construit necorespunzator canonului logic. In al doilea articol am indicat faptul ca nu exista moralitate absoluta, insa, iarasi, demonstratia nu a fost temeinica.

Omul, aflat intre Viata si Moarte

Dogmele religioase, ideologiile politice, curentele artistice, moda sau tehnologia sunt manifestari spirituale de masa pe care majoritatea adeptilor lor si le pot insusi doar de forma, adica pot fi influentati de catre ele doar superficial. Adica actiunile esentiale la care putem reduce viata unui om stabil si devenit ca individ nu sunt decise decat de catre constitutia sa etica, iar ideologiile colective la care el este partas doar ii intaresc sau domolesc actiunile, nu pot sa i le rastoarne.

Spre exemplu, daca un om nu are cu cineva cunoscut pe Internet aceeasi traiectorie in linii mari cu cea pe care ar fi avut-o daca l-ar fi cunoscut in realitatea non-virtuala, toate relatiile sale cu oamenii sunt de suprafata, altfel spus este un om superficial. De asemenea, daca un om nu poate judeca si conclude corect asupra legaturii spirituale care s-a inchegat intre el si cineva cunoscut pe Internet, este un om superficial, iar relatiile cu asa zisii prieteni ai sai nu valoreaza nimic. Internetul este doar un instrument, aliniamentul moral al faptelor savarsite utilizandu-l nu vine din el insusi ci din caracterul celor care il manuiesc.

Uraniul poate fi folosit pentru fabricarea armelor nucleare, care seamana moarte si ruina peste o intreaga civilizatie intr-o zvacnire de clipa. Dar energia uraniului este si o sursa a vietii, intr-atat de puternica cum este a mortii, intrucat poate alimenta omenirea, printr-o cantitate mica de substanta folosita in centralele nucleare, cu curent eletric, element care asigura caldura si lumina, indispensabile traiului pe Pamant. Iata cum un lucru poate fi de o parte a moralitatii intr-aceeasi masura in care este in partea diametral opusa. De unde rezulta ca moralitatea nu rezida in unealta, ci in cel care o foloseste.

A privi Internetul ca pe o catacomba in care salasluiesc indivizi perversi, sinistri si inhibati, in cautare doar de castiguri frauduloase sau relatii sexuale usoare, negandu-i formidabila capacitate de a lega punti peste mari si tari intre oameni, este la fel de grav ca si a nega orice sursa de viata si de lumina sub pretextul, intemeiat de altfel, ca este o la fel de puternica sursa de moarte si intuneric. Acelasi lucru este valabil si cu Biserica, a carei natura bicisnica nu provine din colectia de invataminte crestine, ci din cei care le predica rastalmacit pentru a-si consolida mai bine pozitia de putere si din hoardele de prozeliti, care in fanatismul lor frivol ii urmeaza orbeste pe liderii lor spirituali. Toate acestea se datoreaza faptului ca omul, in general, obtuz mintal cum este, nu poate asimila continutul intelectual, de o incontestabila noblete, care le-a fost insusit marilor ideologii de catre cei care le-au creat, ci doar il idolatrizeaza tampeste pentru ca valul social in care a fost prins la randul sau il idolatrizeaza tampeste.

Si trebuie sa indic marea bucurie care te incearca, cand apucandu-te sa-ti asterni pe hartie gandurile, ajungi, fluent, involuntar si suprinzator, sa intelegi si sa demonstrezi o idee pe care de mult timp o cunosti insa pe al carei sens nu il vedeai. Astfel ca eu, punandu-ma acum sa vorbesc despre Internet si ce ma deranjeaza la felul in care il percep oamenii datorita prostiei lor, ajung la o idee de-a lui Thomas Mann din "Muntele vrajit", pe care demult ma straduiesc sa o inteleg:

"-[...] singurul fel pios de-a contempla moartea in chip esential si fara inflorituri consta in a o intelege, a o percepe ca pe o parte, ca pe o implinire si ca pe o conditie sacra a vietii, dar nu - ceea ce ar fi contrarul sanatatii, nobletii, ratiunii si fidelitatii - nu s-o separi de viata, sa i-o opui sau chiar s-o transformi intr-un argument impotriva ei. Cei vechi isi impodobeau sarcofagele cu simboluri ale vietii si ale fecunditatii, si chiar cu simboluri obscene - sacrul confundandu-se adesea cu obscenul in religiozitatea antica. Acesti domni stiau sa cinsteasca moartea. Caci moartea este demna sa fie respectata ca si leaganul vietii, ca si sanul matern al reinnoirii. Dar opusa vietii si separata de ea, devine un spectru, o hidosenie - si chiar mai rau. Deoarece moartea ca act spiritual de sine statator este o forta foarte imorala, a carei putere de atractie este extrem de puternica si fara indoiala ca pentru spiritul uman ar fi cea mai groaznica ratacire daca ar incerca sa simpatizeze cu ea."


[Thomas Mann - "Muntele vrajit" - pag. 32, vol. II, Ed. Pentru literatura (Biblioteca pentru toti), 1969]

Un gand

Atunci cand un om se afla in situatii si contexte in care stie ca s-au aflat stramosi de-ai lui spre care priveste cu evlavie, are tendinta de a se comporta asa cum au facut-o si ei, de a se confunda cu ei, de a parcurge in mod identic acea portiune din drumul vietii lor, ca si cum aceste revigorari ale radacinilor ar da vietii lui o orientare precisa si consistenta, daca nu chiar monumentalitate si sacralitate si ar ancora-o in ceva din lumea asta trecatoare.