Adevarul si integrala

Universul este infinit si pune la dispozitie, prin infinitatea sa, infinitatea de informatii necesare pentru a determina unic pozitia si natura fiecarei unitati de materie pe care o inglobeaza. O fiinta rationala are nevoie pentru a dobandi conditia de omniscienta de o capacitate infinita de stocare, pentru a stoca toate aceste informatii, si de o viteza infinita de procesare, intrucat cu cat creste spatiul fizic pe care il ocupa memoria este nevoie de un timp mai eficient pentru a parcurge distanta dintre cele mai indepartate colturi ale mintii. De aceea, pentru a cunoaste desavarsit Universul, este nevoie de spatiu infinit si de o cantitate infinita de energie. Fiindu-i imposibila cunoasterea spatialitatii infinite careia ii da nastere datorita incercarii de a cunoaste spatialitatea infinita care o inconjoara, mintii ii este imposibila cunoasterea perfecta a Universului. Mintea, ca parte componenta a Universului, pentru a cunoaste Universul trebuie sa se cunoasca si pe sine insasi.

Din cauza acestei aparitii a unui infinit intr-un infinit, mintea a nascocit un compromis - cuvantul. Cuvantul cuprinde intr-insul o suma de informatii, reducand astfel capacitatea necesara pentru a stoca o cantitate de informatii. Obiecte si fenomene care sunt diferite in fapt, sunt, sub raza cuvantului, identice. Acest lucru cauzeaza o aproximare a lucrurilor care sunt denumite, o usoara ciuntire a unor laturi a lor pentru a incapea in acelasi mulaj, fapt care cauzeaza o pierdere de informatii, pierdere pe care oamenii vor incerca mereu sa o reduca inventand cuvinte pentru lucruri si actiuni mai particulare, adica nuante ale limbajului. Reducerea totala ar insemna, desigur, atribuirea fiecarei particule din Univers si fiecarei interactiuni dintre doua particule un nume care sa le determine unic. Asta ar contraveni insa scopului initial, acela de a comprima informatii intr-un spatiu mai mic.

Deci omul are nevoie de cuvinte care sa aproximeze obiectele fara sa le falsifice natura, pastrand insa o capacitate de cuprindere a cator mai multe obiecte. Pentru a indeplini o asemenea necesitate este nevoie de echivalentul lingvistic al unei integrale. Integrala, operatiune de analiza matematica, are in vedere, printre altele, calcularea proprietatilor corpurilor geometrice neregulate.


Linia rosie reprezinta obiectul geometric pe care vrem sa-l calculam - vrem sa-i determinam lungimea. Metoda practica de a face acest calcul este sa trasam fasii paralele cu axa Oy, obtinand astfel niste puncte de intersectie cu linia noastra, pe care daca le unim obtinem o linie dreapta franta (cea verde din imaginea de jos), de lungime usor de calculat.



Problema este ca in fasiile dintre liniile paralele, linia rosie poate avea variatii, foarte stramte, dar inalte (cum este cea dintre prima si a doua linie punctata), pe care daca nu le atinge nici o linie paralela cu Oy, distanteaza foarte tare lungimea aproximativa, adica cea a liniei frante, de lungimea reala a liniei rosii. Daca injumatatim fiecare fasie (cum se intampla in imaginea de mai jos), linia franta rezultata din punctele de intersectie se va mula mai bine pe calapodul liniei curbe, lungimea aproximativa apropiindu-se astfel de lungimea reala.


Deci cu cat trasam mai multe linii paralele cu Oy, rezultatul aproximativ este mai fidel realitatii, insa metoda consuma mai mult timp. Ceea ce face integrala este sa conjecteze o infinitate de fasii paralele cu axa Oy, fiecare de grosime zero, facand astfel linia franta rezultata din intersectii sa coincida cu linia curba, mentinandu-si totusi, in mod paradoxal, caracterul treptat. Hiba acestui plan ideal insa este ca nu oricarei curbe i se poate aplica calculul integral, ci doar celor care urmeaza un anumit tipar, care se desfasoara in functie de o lege numerica. Aceeasi hiba ar aparea si in cadrul integralei lingvistice (daca se va descoperi vreodata o asemenea grozavie) - obiectele si fenomenele din natura transpuse in limbaj pentru a fi mai stocabile in memorie ar trebui nu numai sa aiba caracteristici comune, dar intensitatea acestor caracteristici sa se afle intr-o anumita progresie, adica aceste obiecte si fenomene sa aiba o randuiala regulata, randuiala care nu exista in natura, intrucat compozitia materiei din natura este total aleatorie si nesupusa vreunui tipar geometric.