Un caine andaluz

Scena din "Un chien andalou" in care o femeie este taiata pe ochi cu briciul, devenita antologica din varii motive, pe care acum nu le voi comenta, nu este o scena suprarealista si nici alegorica. Ea are un sens foarte palpabil de altfel. La baza ei sta o fina lectura a fiintei umane, mai exact a anatomiei umane, dupa cum voi explica:

Omul are cateva fobii, intalnite indiferent de individ, care sunt atat de puternice incat doar imaginandu-ti o instanta a fobiei ai o reactie de aparare - de inclestare sau rabufnire a trupului. Doua dintre ele sunt fobia de obiecte taioase si fobia de a fi atins pe ochi. Sunt sigur ca tuturor li se intampla sa se zvarcoleasca cand asista la despicarea pielii de catre un bisturiu sau la o sedinta de acupunctura. Lejeritatea fluida cu care metalul patrunde prin carne, facand-o sa para unt, combinata cu disecarea neregulatului trup dupa o linie regulata, dau fiori oricui nu este chirurg sau samurai. Pe de alta parte, ochiul este cea mai sensibila zona expusa a corpului. Este atat de sensibila incat nu sufera nici atingerea prafului din aer care se depune in cateva secunde - de asta corpul a dezvoltat pleoapele. Gandul de a fi atins pe ochi, de un deget sau de o musca spre exemplu, ne da de asemenea o senzatie de mare inconfort fizic si obtine de la noi un reflex defensiv.

Scena din film exploateaza cele doua fobii, transformandu-le intr-una gigantica. Putem spune ca fobia de a fi taiat pe ochi e una din culmile excitabilitatii, si prin acest fapt, Dali si Bunuel au surprins o latura viscerala a psihicului uman.