Ocazionala vrajbă dintre Trup şi Spirit

Trupul şi Spiritul sunt cele două forţe din cadrul fiinţei umane care se combat pentru a guverna deciziile ei. Trupul este forţa al cărei principiu este supravieţuirea şi bunăstarea materială cu orice cost. Principiul Spiritului este acţionarea în virtutea propriilor convingeri. Nu tot timpul însă Spiritul tinde să sancţioneze vrerea Trupului, întrucât convingerile unui om pot să favorizeze supravieţuirea şi propăşirea materială lipsite de scrupule. De aceea am şi numit antiteza Trup-Spirit ocazională.

Atunci când trupul uman este supus unor plăceri sau dureri extreme, viziunea asupra lumii a omului este alterată şi transformată în convingeri care privesc lumea şi viaţa ca fiind paradisiace, respectiv diabolice şi infernale. Această distorsiune ideologică este cea mai puternică acţiune de subiectivizare a opiniilor omului. Influenţele trupeşti sunt cele mai în măsură să îl facă pe un om să-şi piardă simţul realităţii.

Însă voia Trupului mai comportă o distorsiune ideologică: atunci când omul este supus unei plăceri sau dureri extreme asupra cărora nu are nicio autoritate, el îşi abandonează viziunea asupra lumii şi adoptă una care ar putea duce la continuarea lor (atunci când e vorba de plăceri), respectiv la încetare. Deci omul, atunci când simte o mare plăcere sau durere, ia drept adevărată orice idee faţă de care sursa senzaţiei fizice are adeziune.

De pildă: Inchiziţia torturează un om perfect valid din punct de vedere religios pe motiv că e păcătos şi eretic. Omului, sub înfiorătoarele cazne, îi va fi smulsă nu numai pe exterior confesiunea conformă cu opinia inchizitorilor, ci şi în sinea lui, în speranţa că inchizitorii îi vor opri chinul.

Deşertăciunea spirituală a unui om nu se măsoară numai în slăbiciunea de moment de a accepta ca adevărat ceva fals pentru a fi scutit de suferinţă, ci şi, şi mai ales, în înlocuirea definitivă, pentru restul vieţii sale, a adevărului cu falsul impus de către torţionari.

Ca să dau un exemplu şi în sprijinul afirmaţiei de mai sus: infamul regim comunist din România, atunci când a iniţiat exterminarea celor care se împotriveau regimului, i-a împărţit în două categorii: reeducabili şi nereeducabili. Cei nereeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere. Cei reeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere şi pentru a putea fi folosiţi ca noi politruci. În categoria celor nereeducabili a intrat elita politică şi intelectuală a perioadei interbelice, formată din indivizi ale căror convingeri veneau dinăuntrul lor, nu le-au fost impuse dogmatic. Reeducabilii erau în mare parte oameni îndoctrinaţi cu ideologia vechiului regim (spre ex. foşti legionari), cărora noul regim le putea modifica credinţele cu uşurinţa cu care apeşi un buton. Marile figuri interbelice care au cedat, deşi sub imperiul imediat al suferinţei fizice au fost labile, după ce au scăpat marile au revenit în sinea lor, şi unii dintre ei şi în manifestarea exterioară, la credinţele lor. De aceea regimul comunist nu îi putea aservi scopurilor lui mârşave – ştia că nu va reuşi niciodată să le şteargă credinţele cu adevărat.

„În general, trupul este acela care biruieşte, care acaparează întreaga viaţă, care îşi asumă toată importanţa şi evoluează într-un mod respingător. Un om bolnav este numai trup, iată ce-i lipsit de omenie şi umilitor – iar în majoritatea cazurilor nu preţuieşte aproape cu nimic mai mult decât un cadavru...”

[Thomas Mann - "Muntele vrăjit" - pag. 158-159, vol. I, Ed. Pentru literatură (Biblioteca pentru toţi), 1969]