Labilitate intelectuală

"Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare."

Unul din criteriile de exigenţă intelectuală pe care oamenii şi-l impun în mod natural este alcătuirea propriei viziuni asupra realităţii astfel încât să îşi poată gestiona în orice situaţie acţiunile conform cu această viziune. Adică atunci când un om consideră o afirmaţie ca fiiind adevărată, se va baza pe faptul că e adevărată în orice judecată pe care o va face. Şi având în vedere această idee constatăm că pentru mulţi oameni principiile de viaţă sunt considerate de către ei adevărate doar în momente ale vieţii care nu comportă probleme de judecată serioasă. În puţinele momente care comportă astfel de probleme, cum ar fi momentele de viaţă şi de moarte, aceşti oameni renunţă brutal la principiile lor şi adoptă realitatea aşa cum este ea.

Se constată atunci că pentru ei principiile de viaţă sunt supuse rigorii intelectuale doar cu jumătate de măsură şi că sunt pentru ei doar nişte capricii filozofice, un placet experiri*, sau nici măcar atât, ci doar nişte realităţi iluzorii menite să îi facă să se simtă bine. Şi voi da două exemple în sprijinul ideilor postulate mai sus, ambele gravitând în jurul infamului „adevărul/realitatea este subiectiv(ă)/relativ(ă)”:

1. Izbucneşte o pandemie de o boală necunoscută şi mortală. Cei care vor dori să se vaccineze, şi vor fi mulţi, nu vor dori sub nicio formă ca formula vaccinului să fie supusă erorii – vor înţelege perfect că unele formule sunt corecte, iar altele greşite, şi că unii oameni de ştiinţă au dreptate, în timp ce alţii nu. Deci nu vor accepta ca polemica savanţilor în legătură cu antidotul să fie guvernată după ideea că „adevărul e subiectiv/relativ”, deşi în orice polemică al cărei rezultat nu avea importanţă vitală pe care au avut-o în viaţa lor s-au ghidat după această idee. Astfel se vădeşte foarte bine labilitatea şi lipsa de statornicie ale principiilor acestui tip de oameni.

2. Un preşedinte şi următorii zece oameni din stat ca putere după el, intră timp de 10 zile în inconştienţă. Deci timp de 10 zile elita politică a statului nu face altceva decât să zacă inconştientă. Pentru ei cele 10 zile au trecut ca o fracţiune de secundă. În aceste zile însă, ţara a avut de suferit datorită absenţei celor mai importanţi oameni ai ei; adică legi trebuiau să fie date în vigoare, dezbateri să fie avute în şedinţe, călătorii diplomatice să fie întreprinse – toate acţiunile de cârmuire fără de care un stat ajunge în pragul colapsului, sau chiar îl trece. Şi ce vină li se va putea imputa acestor oameni, atâta timp cât realitatea şi deci timpul fiind subiective, vor avea scuza că nu au simţit trecerea timpului şi că, prin urmare, nu a existat niciun timp în care au stat fără să facă nimic? Însă cei care îi vor trage la răspundere şi le vor boicota inactivitatea, printre care şi cetăţeni de rând, nu vor accepta acest argument ieftin şi scandalos, pe care totuşi ei înşişi l-au folosit de fiecare dată în trecut când nu exista vreo înrâurire fundamentală asupra vieţii lor.

Iată deci uşurinţa cu care oameni îşi asumă acum un adevăr, iar apoi unul opus, după cum le şade mai bine; fapt care explică în bună măsură maxima lui Pascal.

*plăcere de a experimenta