Despre ironie, partea a II-a

Aflaţi că nicio afirmaţie nu este în sinea ei ironică. Doi oameni pot să-i zică cuiva: „Poezia ta este frumoasă”, şi deşi spusa unuia este un compliment sincer, iar a celuilalt o înţepătură ironică, rezultatul intelectual este acelaşi. Aşadar, este nevoie de cunoaşterea intenţiei subiectului pentru a judeca dacă o afirmaţie este ironică sau nu. Or, dacă folosirea ironiei atrage cu sine o necesitate personală, putem spune că leagă în mod inextricabil afirmaţia de subiectul care a produs-o, şi prin aceasta subiectivizează dialogul. De aceea ironia nu trebuie folosită într-un mediu academic, şi mai ales, într-o discuţie cu pretenţii de dialog nu trebuie să se cerceteze niciodată caracterul ironic al unei afirmaţii, ci toate afirmaţiile trebuiesc luate ca atare. O afirmaţie care eşuează în a livra gândurile celui care a produs-o când el nu se află de faţă ca să o sprijine este infirmă.

Mai aflaţi că ironia este o formă de violenţă. A susţine că ironia este un bun instrument pedagogic e totuna cu a susţine că bătaia este o bună metodă de a creşte un copil. Ceea ce e fals, deoarece numai un om slab recurge la violenţă pentru a-şi impune punctul de vedere în faţa cuiva care nu s-a dovedit nereceptiv la învăţătură raţională. Amânarea violenţei şi folosirea ei în chip de ultimă, disperată soluţie exersează voinţa şi capacitatea de a convinge în mod raţional. Oricui nu are aceste calităţi, oricât ar fi el de mare în lume şi de temut de oameni, autoritatea îi va atârna tot timpul de un fir. După cum l-am auzit odată pe un profesor spunând, este un rege slab cel care are nevoie să-şi pună coroana şi sceptrul pentru a conduce. Aşadar, şi un profesor, dacă nu poate să modeleze mintea elevului prin pură explicaţie logică, ci trebuie să recurgă la ironie şi la alte maliţiozităţi – ca să nu mai vorbim de a recurge la ameninţări – este un incompetent. Diferenţa dintre ironie şi o retorică logică şi fără ocolişuri este aceeaşi ca între a dresa şi a învăţa.

Un alt motiv pentru care ironia este bicisnică într-un mediu pedagogic este faptul că e o formă de minciună – presupune falsificarea adevărului, chiar dacă nu o face în scopul de a manipula, ci în scopul de răcorire a propriului dispreţ.

Despre ironie, partea I