Virtutea din gurile porcilor

Incercand sa sondezi in psihologia Bisericii, asa cum este ea pururea si pretutindeni, vei descoperi, in general, propensiuni care nu vizeaza sporirea lucrurilor frumoase si sfinte de pe acest pamant, ci tot soiul de pofte de putere, manifestate fara scrupule prin uneltiri ascunse si asupriri vizibile ale adevarului. Te scarbesc aceste constatari, intrucat intra in conflict cu asteptarile pe care le ai studiind psihologia ideala a Bisericii, care implica, dupa cum am zis mai sus, contributia la patrimoniul de acte de caritate, dezinteres material si noblete sprituala al lumii, ceea ce Biserica si face in aparenta, desi in esenta ii predica distrugerea. Putem afirma ca este o trasatura a omenirii aceea de a arata, in sarcinile pe care le intreprind care au o traditie considerabila, un decalaj pronuntat intre stereotip si ideal, intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie. Un decalaj care caracterizeaza, in fapt, formele care detin inteligenta naturala, si care le diferentiaza de cele de inteligenta artificiala. Civilizatia reduce acest decalaj.

In culisele civilizatiei insa, oamenii Bisericii deviaza constant de la deontologia lor profesionala. Manipularile ideologice reprezinta o nerespectare a acestei deontologii, deoarece urmaresc, mai tot timpul, inlocuirea adevarului cu niste idei care consolideaza autoritatea Bisericii. Una dintre aceste idei de mascarada e cea cum ca Pamantul nu este rotund. Aceasta corupere a adevarului este observata si batjocorita cu foarte mult rafinament de xilogravura Flammarion, o opera anonima, aparuta in 1888 intr-un tratat de meteorologie al celui care i-a dat numele.


Se foloseste de ironie gravura in lemn a lui Flammarion pentru a critica, dar de o ironie atat de fina incat se dizolva in spirit de gluma si nu poate fi acuzata ca induce in eroare pe spectator cu aceeasi vigoare cu care am acuza o ironie din vremuri ale libertatii generoase de exprimare. Un misionar care gaseste locul in care Cerul si Pamantul se ating, deci! O asemenea descoperire ar infirma cu succes orice teorie cum ca intre Pamant si bolta cereasca nu exista decat o tranzitie cromatica discreta, cum si este in fapt. In cazul in care are forma rotunda, Pamantul se pliaza pe firmament si intre ele nu exista o granita clara si odata cu aceasta si Divinitatea se contopeste cu chipurile de lut, contopire care ii anuleaza valoarea si, astfel, Bisericii puterea.

Despre omenire

Intre doi oameni care, prin prisma functiei lor comune, comit aceeasi greseala propriu-zisa, greseala mai mare este comisa de catre cel care este situat pe pozitia mai inalta din ierarhia aferenta functiei sale.

Iar cititorul sa se gandeasca de doua ori inainte de a eticheta fraza de mai sus ca pleonastica sau pedanta, caci, pesemne, datorita unor adaogiri care ii par dispensabile, cum sunt "prin prisma functiei lor comune" sau "pozitia mai inalta din ierarhia functiei lor", s-ar putea repezi astfel. Insa nu este cazul, dupa cum voi explica. Deci se intreaba ce rost are, cand am putea pur si simplu spune ca comit aceeasi greseala, sa spunem ca o comit "prin prisma functiei lor comune". Asta este datorita faptului ca nu exista o greseala care sa transceanda considerentele de functie.

Nici un om nu greseste din punct de vedere uman, dupa cum nici un obiect nu da vreo dovada de ineficienta in indeplinirea functiei de a fi el insusi. Omul traseaza prin atribuirea de functii linii imaginare in natura, cu care grupeaza obiectele si fenomenele si prin care creeaza sisteme de evaluare la fel de imaginare si de relative ca si departajarile date de linii. Nimic nu este absolut in privinta consideratiilor de bine si rau care sunt rodul acestor sisteme de evaluare, caci oricareia dintre aceste consideratii ii este anihilata pertinenta daca este smulsa din contextul functiei ei si introdusa intr-altul. De aici si absurditatea moralitatii - nu exista Bine si Rau, exista doar o infinitate de scene, nascocite de mintea omului si pe care el insusi apare ca papusa. Nu sta scris cu slova de fier pe frontonul Universului ce inseamna sa fii om. De unde si imposibilitatea de a afirma ca un om a gresit fara a preciza ca a facut-o din punctul de vedere al unei functii sau a unui scop.

Cu cat un om este mai proficient in functia sa si cu cat ierarhizarea sociala este mai performanta, cu atat sunt mai mari sansele ca el sa ocupe o pozitie inalta in ierarhia functiei. Daca se afla mai sus insa, consecinta este ca orice gest al sau este mai influent. Orice gest al sau are repercusiuni considerabile, prin aceea ca are, pe langa efectele sale directe, valente de mesaj politic, iar aceasta face greseala sa sa prolifereze. Politica, meseria in care maniera de a fi om cantareste cel mai mult. Mesajul politic presupune un varf care sa-l emita si o multime de indivizi simpli care sa si-l insuseasca, fara a-l intelege neaparat. Desi existenta sa nu pune omenirea intr-o lumina foarte favorabila deoarece o vadeste ca fiind constituita in majoritatea sa din insi care urmeaza orbeste, mesajul politic poate fi utilizat si in realizarea unor scopuri frumoase, prin aceea ca poate instaura si raspandi valorile culturii si ale civilizatiei printre mase, care pot, ce-i drept, sa si le insuseasca doar la un nivel de suprafata, insa care sunt de preferat valorilor meschinariei si ale ignorantei. Ne nelinisteste gandul ca la o fluctuatie mai puternica a modelului politic, cei care il urmeaza pot trece de la un pol la altul, ca si cum acele valori pe care le copiaza de la el nu vin deloc din interiorul lor, ca si cum nu ar fi altceva decat un produs al spatiului si al timpului in care traiesc. Si chiar asta si sunt. Efectul modelator al timpului este doar aparent. Desi pe omul zilelor de odinioara il vedem gentilom si onorabil, iar pe cel al zilelor de azi badaran si corupt, in esenta sunt identici, prin faptul ca sunt fructul veacului si al tarii in care s-au format.

"Caci lumea pare numai a curge trecatoare."

Marturisesc ca atunci cand am inceput sa scriu articolul aveam intentia sa fie despre o folosire corecta a puterii, dar corabia gandurilor m-a plimbat prin acele mari care ii daruiesc ei placere, iar eu, pe ea naier, nici ca am putut-o carmui altminteri, astfel ca articolul a ajuns sa fie despre o alta latura a societatii...

Muzica si Timpul

Astfel este croita Muzica, aceasta secventa ordonata de sunete, ca atunci cand ascultam o piesa, legam de ea, in memoria noastra, impresii ale fenomenelor care se petrec in acel moment. Este ca si cum ar extrage fiecare clipa de pe durata cantarii si i-ar insulfa, cu mare forta, un sens si o amprenta precise, care ne raman incrustate in amintire. Astfel ca atunci cand acumulam mai multe auditii ale unei piese, ascultand-o din nou ni se pare ca smulge din negura vremilor si pogoraste asupra noastra o abundenta, o bogatie coplesitoare de Timp, ca si cum un continent pierdut ne-ar fi revelat in fata ochilor.

Pe buna dreptate afirma Thomas Mann ca privind viata in retrospectiva, din afara trairii si deci cu un rece ochi, o perioada ne pare mai larga si a fi trecut mai greu, daca pe parcursul ei s-au petrecut evenimente notabile pentru noi, daca deci cuprinde evenimente de un inalt grad de noutate si memorabilitate, iar daca a fost saraca in lucruri pe care sa le gasim interesante si a fost intr-o mare masura monotona, ne pare a se fi scurs mult mai repede decat a facut-o in realitate. Aproximarea intinderii temporale a unei perioade din trecutul vietii proprii se face pe baza reperelor pe care le avem in acea perioada. In absenta acestor repere, aproximarea este supusa erorii. Un reper temporal este mai bun cu cat experienta care l-a stabilit a fost prima de acel tip pentru noi deoarece senzatia pe care un fenomen o exercita asupra noastra e mai slaba daca obisnuim sa il experimentam des, caci cu cat avem mai mult din ceva, cu atat acel lucru valoreaza mai putin pentru noi.

La asta ar fi trebuit sa se gandeasca si conquistadorii spanioli, cand cucerind imperiul Inca si jefuindu-i templele de podoabe, au trimis prada de razboi formata din tone de aur si argint si din numeroase nestemate spre Europa, producand astfel o devalorizare a metalelor pretioase, deci si o inflatie, care a dezechilibrat serios economia batranului continent.

Cu cat traim mai mult insa, lucruri care odinioara ne-ar fi intrigat nu mai au asupra fascinatiei noastre aceeasi inraurire, ci una diluata, astfel ca se gasesc din ce in ce mai putine lucruri in stare sa lase o impresie puternica asupra noastra, iar din cauza acestei carente perioadele recente ne par comprimate fata de cele mai departate. Pe masura ce imbatranim ni se intipareste in minte un gust de nihil nove sub sole - nimic nu este nou sub soare.

Ia o portiune de muzica si arunc-o prin viata unui om, si va strange pe suprafata ei orice traire care a fost suficient de viguroasa pentru a reprezenta un reper pentru el si care s-a produs in paralel cu ascultarile. Ascultand-o din nou, melodia va dilata pentru el Timpul si va injecta in auditie tot nectarul pe care albina Muzicii l-a strans din florile trairilor sale din trecut, ca si cum templele grecesti ar fi reduse, sub propria-i privire, de la stralucirea si magnificenta lor originara la ruinele elegiace care sunt astazi.

Despre arta

Din "The History of Architecture on the Comparative Method" de Sir Banister Fletcher:

"The late J. Addington Symonds well observed that Art is commonly evolved through three stages: (i) The ardent and inspired embodiment of a great idea - this gives strength and grandeur ; (2) the original inspiration tempered by increasing knowledge and a clearer appreciation of limits - the result being symmetry ; (3) ebbing inspiration, details being elaborated, and novelties introduced to make up for its loss - this occasions a brilliant but somewhat disproportioned style."

Gand

Diferenta dintre un geniu si un nebun este ca geniul nu are inteligenta sociala din scarba fata de ea, in timp ce nebunul din neputinta.

'Tis most strange

Ne indoim, cand ii vedem pe acesti oameni, zisi doctori si eruditi, ca au o atat de anemica comunicare, daca cunoasterea lor este autentica, intrucat marile idei bat cu energie sub tample si cer de la armurierul vorbirii zale si sabie, nu o roba peticita de canepa si un bleg toiag.

Viata ca fenomen biologic

In societate este vehiculata des o idee, cum ca omul este nemuritor pentru ca materia din care sunt facute carnea, tegumentul, oasele si toate cele ce ii constituie trupul vor dainui pentru totdeauna in Univers. Gresit. Pentru a putea spune despre un obiect ca este vesnic, trebuie sa putem afirma despre dansul ca toate caracteristicile sale au o valoare constanta in timp. Este suficient ca valoarea unei singure caracteristici sa se modifice candva, in viitor, pentru ca obiectului sa ii fie infirmata vesnicia. Astfel ca desi daca substanta sa este constanta in timp, variatia formei sale i-ar comporta esecul in razboiul impotriva efemeritatii. Ori, forma omului nu numai ca variaza intr-o saptamana de la moartea sa intr-atat incat sa-l faca irecognoscibil, ci chiar in vremea vietii sale si in perioade mai mici de o saptamana, in cele mai mici perioade in care poate fi divizat timpul, iar in ceea ce priveste aceste divizari realitatea nu cunoaste nici o opreliste, omul, ca si orice obiect din natura, dar mai ales omul si viata, isi modifica forma.

"Viata este ceea ce in transformarea materiei pastreaza forma" afirma Mann in "Muntele vrajit". Intr-adevar, viata este aceasta stradanie a unui obiect de a ramane acelasi de-alungul calatoriei sale prin spatiu si timp. Nu ne putem imagina o papusa de lemn, spre exemplu, parcurgand aceeasi ruta prin materie pe care o parcurge un om intr-un deceniu, dar mentinandu-se intr-atat de apropiat de forma sa initiala. Luand in considerare o singura lovitura energica in trupul papusii, fie ca echivalentul uman al loviturii ar fi fatal sau nu, ea nu va incerca deloc sa vindece acel loc (aici facand abstractie de eventuala revenire la forma pe care o incearca corpurile elastice). Viata presupune, deci, o memorie a formei, caci de fiecare data cand ceva care este insufletit sufera o modelare in cursul odiseei sale prin lume, reactia corpului este de a trimite, in precis acelasi loc unde a avut loc modelarea, o portiune de materie care sa refaca forma veche.

Marele dialog

Una din marile conceptii gresite, care este intalnita foarte des in societate, este aceea ca dialogul trebuie sa fie doar un schimb de opinii, in care fiecare vorbitor respecta opinia celuilalt cu sfintenie, o sfintenie izvorata din subiectivism. "Adevarul este subiectiv, oricine are dreptate." - nicicand nu a produs spiritul uman un principiu mai daunator dialogului si oricarei initiative intelectuale. Acest principiu incurajeaza pe interlocutor la o letargie a mintii, din pricina faptului ca orice opinie ar produce, va fi rasplatit in acelasi fel. Oricat de mult sau de putin ar gandi, deznodamantul va fi acelasi, o mentalitate care vine ca o manusa pe mana diletantilor, asa cum, in comunism, ideea ca oricat si oricum ai munci vei fi remunerat la fel ca ceilalti se pliaza perfect pe firea parazitilor sociali. Cam ce face comunismul pentru munca, face subiectivismul pentru dialog. Ori, dialogul trebuie sa fie, odata ce fiecare interlocutor si-a prezentat opinia, o sortare si o triere ale acestor opinii, iar, apoi, combinarea lor, astfel incat sa se obtina o unitate ideatica mai mare decat cele la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri si unanim recunoscuta de catre dansii. Rodnicia unui dialog este data de acest decalaj, intre produsul final al sau si media produselor la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri. Cu cat decalajul este mai mare, cu atat dialogul este mai realizat.

Deci, pentru ca dialogul sa fie rodnic trebuie sa se tina cont de mai multi factori:

1. Limbajul in comun - interlocutorii trebuie sa fie cat mai proficienti in vorbirea unei limbi, capabile sa sustina o exprimare cat mai elevata. Ce face o limba sa fie in stare de acest lucru? Pesemne ca un numar ridicat de cuvinte care au un inteles restrans, care au, deci, sensuri cat mai putine si care capteaza nuante extrem de fine. Data fiind din partea fiecarui interlocutor o cunoastere suficient de buna a acestei limbi, conversatia este fluida si fiecare intelege exact ceea ce celalalt vrea sa zica. Aceasta conditie este ceruta de catre toate laturile dialogului.

2. Dansul logic - a doua latura a dialogului, trierea si sortarea opiniilor, reclama aceasta conditie si este, dintre toate, cea mai dificil de respectat. Fiecare pas dintr-un dialog trebuie sa se soldeze cu unanimitate. De aceea dansul logic presupune reducerea progresiva de la opiniile prezentate catre legi mai generale si mai elementare, pentru ca, ajungand la cele mai de baza principii dupa care functioneaza realitatea, sa se arate cu ajutorul lor, cinstit si cu limpezime, proiectiile mintale ale realitatii ale carora dintre participantii la dialog sunt bune si ale carora nu.

3. Disocierea bazelor de cunoastere ale interlocutorilor, astfel incat cand acestea se intalnesc, fiecare idee dintr-una dintre baze sa aiba un gol de suplinit in cealalta, asijderea cu doua roti zimtate, care puse una pe curbura celeilalte isi potrivesc perfect intrandurile cu iesiturile, si nicaieri nu se gaseste un loc plin care cauta sa patrunda pe altul plin sau unul gol care cere patrundere din partea unuia deasemenea gol. Aceasta necesitate a unei lipse de fond comun, face probabilitatea unui dialog rodnic sa fie si mai mica decat o face necesitatea unui limbaj comun, caci si in aritmetica, rare sunt multimile a caror intersectie sa fie multimea vida si a caror reuniune sa numere la fel de multe elemente cat suma numerelor de elemente ale fiecarei multimi in parte.

Pentru intelegerea acestei conditii, cel mai util lucru ar fi vizualizarea unui puzzle, in care o parte din piese sunt impartite intre jucatori. In puzzle, se stie, piesele nu au dubluri. Si mai trebuie considerat aspectul problemei, cum ca chiar daca manunchiurile de ganduri ale interlocutorilor sunt perfect disociate, puse impreuna nu se completeaza, asa cum nu fac nici doua piese de puzzle intotdeauna, iar aceasta ar face discordie cu sintagma 'unitate ideatica', pe care am folosit-o pentru a descrie scopul dialogului si care presupune punerea laolalta a unor elemente care se potrivesc.

Trebuie sa vizualizam acest puzzle, acest joc de potrivire al ideilor care este dialogul, ca fiind de o natura multa mai complexa decat sunt jocurile cunoscute care exerseaza capacitatea de a gasi potriviri - un ansamblu in care piesele au numere diferite de laturi, asa cum si unele idei au bataie mai lunga si deschid multe, noi drumuri, iar altele, mai sarace, nu sunt altceva decat niste mijlocitori intre piesele mai mari, ca niste carari prin inima unui munte. Un ansamblu in care unele piese suprind o imagine mai coerenta si mai autosuficienta si, deci, sunt ca niste bucate care hranesc si desfata spiritul regeste, iar altele, sunt tiparite cu o frantura din Adevar, care nu vadeste nimic, si astfel nu sunt decat mirodenii la marele banchet.

Aceasta a treia conditie este reclamata numai de catre a treia latura.

Este interesant de observat ca cele trei conditii ale dialogului nu sunt tocmai de bun augur una fata de cealalalta, si ne referim aici, in speta, la relatia dintre prima conditie si a treia si, intr-o mai mica masura, la cea dintre a doua conditie si a treia, care nu sunt relatii de sinergie, si prin sinergie trebuie sa intelegem caracteristica a doua elemente de a se potenta reciproc intr-un scop, intrucat necesitatea unor rezervoare disparate de cunostinte o exclude pe cea a cunoasterii comune a limbajului, deoarece si limba in sine reprezinta o cunostinta, respectiv pe cea a unei conlucrari intru cernirea ideilor lipsite de temei, conlucrare care cere din partea fiecarui interlocutor un nucleu identic de gandire. Tocmai pentru ca dialogul realizeaza, in esenta, o tranzitie de la gandirile disparate la o gandire uniforma, si nu trebuie, nicidecum, sa ne speriem de aceasta uniformitate, deoarece nici macar nu ne vom apropria vreodata de a o atinge, trebuie echilibrate acele conditii ale sale care impun asociere cu cele care impun disociere, astfel ca daca avem prea mult din cele care vor de la interlocutor sa preia realitatea asa cum este in mintea sa si sa o redea in cuvinte le vor suprima pe cele care ii cer sa aiba cunostinte pe care ceilalti interlocutori nu le au.

Versuri de-ale lui Eminescu

"Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?"

Sybaris a fost o colonie greceasca din peninsula italica, una din primele chiar. Datorita fertilitatii extraordinare a regiunii in care se afla, ajunsese extrem de bogata, atat de bogata, incat luxul si destrabalarea in care traiau cetatenii ei, felul in care isi traiau viata, necautand altceva decat placeri mai inalte si mai extravagante, ajunsesera proverbiale in lumea antica. Aveau un apetit extraordinar pentru textile fine, care i-au facut sa si aiba o stransa legatura comerciala cu Milet, oras renumit in Antichitate pentru calitatea lanii pe care o producea. Iar purpura, care producea cel mai apreciat colorit pe o roba, si care era, deci, foarte cautata si, deci, foarte valoroasa, era unul din obiectele de lux pe care il etalau cu cea mai mare pompa si de care cautau sa faca cat mai mult exces. Acest apetit pentru purpura se pare ca il avea si Alexandru cel Mare, care, ajuns pe culmile gloriei, obisnuia sa se imbrace pe sine si pe toti supusii sai in robe de purpura, imbaiandu-se in aceasta abundenta coroziva pentru spirit. De aceea, un filozof pe nume Teocrit, asistand la una din paradele de magnificenta purpurie ale lui Macedon, a afirmat ca atunci intelese versul lui Homer:

"He fell by purple death and mighty fate."

Atat de exagerate erau pretentiile sibaritilor de comfort, incat Seneca are o povestire simbolica despre un sibarit, care se plangea noaptea ca nu poate sa doarma, si, intrebat de motiv, raspunse ca avea o petala de trandafir sub asternut, care ii stingherea dosul, pesemne. O alta povestire simbolica pentru setea de placere a sibaritilor spune ca, invatandu-si caii sa danseze pe muzica de cimpoi pentru amuzament, cavaleria lor a fost invinsa in lupta de armata invadatoare a crotonienilor, care nu au folosit alta tactica de atac decat sa cante la cimpoaie, cucerindu-i cu usurinta pe calaretii neajutorati si pe caii lor care dansau.

Luxul, luxul este cuvantul-cheie in intelegerea Sybaris-ului si a sensului versului de Eminescu. Cuvantul 'lux' reprezinta o mutilare a cuvantului 'lumina' intr-o masura asemanatoare cu aceea in care ceea ce reprezinta cuvantul 'lux' reprezinta o mutilare a ceea ce reprezinta cuvantul 'lumina'. Lumina da obiectelor o aparenta impersonala. Aparentele date de catre lumina nu izvorasc din nici o intentie. Luxul, in schimb, are intentia de a induce in eroare. Aparentele luxului sunt un produs al nemultumirii de sine si al vointei de a manipula perceptia prin iluzii. Luxul produce aparente maladive, aparentele specifice civilizatiei si artificialului. Iar Sybarisul este o capiste - cuvant care semnifica un lacas de cult pentru zeitati pagane - inchinata spoielii - observa scarba continuta in acest cuvant - vopsirii rau-voitoare a lucrurilor, al aparentelor menite sa transforme lumea intr-un joc de reflectoare orbitoare si lipsite de substanta, care suplinesc lipsa de respect de sine a oamenilor goi.

Cuvintele lui Eminescu sunt un exemplu de vers care nu indeplineste nici prima conditie a artei, generalitate fara vulgaritate, prin aceea ca prezenta notiunii de Sybaris restrang atat la un spatiu, cat si la un timp, bine delimitate, care anuleaza caracterul general-uman al mesajului, si nici pe a doua, elevatie fara savanterie, prin prezenta aceleasi notiuni, care reclama o cunoastere academica, si care anuleaza, deci, caracterul general-uman al limbajului.

Un gand

Daca nu traiesti pentru cunoastere, pleava si vantul se va alege de orice durezi.

Fruntea rece de marmor

Ratiunea este acea atitudine din firea omului prin care are o deschidere catre a percepe si a intelege realitatea intr-un chip care este valabil pentru oricine. Logica este acea trasatura a mintii care il face pe om in stare sa inteleaga realitatea in mod rational. Aceste doua caracteristici umane, desi au o puternica relatie de sinergie, altfel spus se potenteaza reciproc foarte mult, pot exista una in absenta celeilalte, si asta se intampla chiar destul de des, astfel ca multi dintre cei care nu cauta sa vada realitatea asa cum vor ei ci asa cum este pot sa vagabondeze toata viata prin concluzii straine Adevarului, iar cei care pot sa vada natura Universului nu o fac deoarece sinele lor le dicteaza altminteri.

Putem spune ca toate marile personalitati din istoria artei si a stiintei abunda in ratiune, caci toate s-au aflat intr-o cautare insetata, neimpiedicata de vreun interes personal, a Adevarului, insa despre mai putine dintre ele putem spune ca au logica, caci altfel nu se explica existenta motivului neconcordantelor dintre multe dintre ideile lor.

Despre afirmatia unei personalitati insa este mai greu de decretat, principial vorbind, decat despre o personalitate daca este rationala decat daca este logica. Caci analizand o afirmatie, suntem nevoiti sa facem abstractie de cel care a produs-o, dupa cum ne dicteaza spiritul judecatii obiective, iar in lipsa subiectului nu poate fi cunoscut nici in ce scop a fost emisa. Scopul, da, scopul in care afirmam ceva determina daca avem o atitudine rationala sau irationala. Eliminand subiectul maschezi scopul, iar mascand scopul se pierde posibilitatea de a spune despre o afirmatie ca este, in sinea ei, rationala sau nu. Putem afirma despre valoarea intrinseca a unei afirmatii, data fiindu-i coerenta, doar ca este de logica sau de ilogica.

Omul ca lut in mana olarului Geografiei

Desfatator este sa cercetezi si sa descoperi inrauririle pe care alcatuirea geografica a unui areal le are asupra alcatuirii sufletesti si rationale a semintiilor care cresc acolo. Am dat mai demult ca exemplu in sensul asta o idee de-a lui Thomas Mann, cum ca raportul fundamentul dintre Europa si Asia ar fi conturat de diferenta de dimensiune dintre cele 2 continente prin faptul ca unde este mult Spatiu este si mult Timp, si deci asiaticul isi permite sa risipeasca timpul cu generozitate - simte timpul altfel decat o face europeanul.

Ceea ce aduc in discutie acum insa, pe langa reluarea ideeii notabile a lui Mann, este efectul pe care o anumita ramura a geografiei - clima - il are in modelarea oamenilor care cresc intr-un anumit loc. Si gandurile noastre se vor indrepta direct catre frig - frigul, combustibil al solidaritatii umane. Este interesant de vazut ca frigul, spre deosebire de caldura care are uneori un efect segregator, ii aduce impreuna pe oameni - congrega. Asta in primul rand datorita faptului ca se poate muri din cauze naturale de frig, in timp ce din cauze naturale de caldura se moare mult mai greu si frigul ii va face deci pe oameni sa se ralieze intru neutralizarea sa, si in al doilea rand din cauza reactiei imediate pe care o temperatura prea joasa o sconteaza dintr-un grup de oameni - gasirea unei surse de caldura in corpurile vecine si deci incalzirea prin strangerea aproape a grupului, efect pe care caldura n-o sa-l aiba niciodata, deoarece cand este canicula cautam tocmai sa avem cat mai mult spatiu gol si al nostru in jur.

Ori avand in vedere acest factor, normal este ca popoarele din nordul Europei si, in general, cele din zone unde exista iarna, sa cunoasca foarte bine solidaritatea umana, care ofera un aport considerabil la corectitudinea conceptiei de civilizatie a unui popor. Civilizatia consta, pana la urma, in primul rand in asigurarea unor conditii decente de viata pentru indivizii neproductivi, ca o contra la reactia naturala si instinctuala, caracteristica popoarelor mai vechi, de a-i marginaliza pe oamenii ajunsi la batranete sau pe cei atinsi de un handicap, reactie care ne si ajuta sa intelegem conceptul de barbarism. Pe langa aportul pe care il aduce la civilizatie prin solidaritate, frigul mai contribuie si prin efortul intelectual pe care natiile pentru care hipotermia este un pericol constant trebuie sa il depuna ca sa descopere imbracaminte si locuinte care retin mai bine caldura. Efortul intelectual este sursa progresului stiintific, care la randul sau este principiul motor al civilizatiei, iar cum o gama cat mai diversificata de pericole il va forta pe om sa rationeze mai bine, este de inteles de ce gasesti mai lesne spre Poli decat spre Ecuator focare de civilizatie.

Despre ironie

Ironia este poate cea mai mare stangacie pedagogica. Una dintre misiunile pedagogului este aceea de a-si transmite cunostintele elevilor sai si sa le si integreze in felurile lor de gandire. Iar daca aceasta sarcina a elevului, de a recepta si a intelege cunostintele pedagogului, este deja foarte solicitanta pentru intelectul si capacitatea sa de concentrare, folosirea ironiei ar reprezenta un act de-a dreptul criminal, caci pune in carca elevului sarcina suplimentara de a cunoaste psihicul uman intr-o atat de buna masura incat sa poata discerne daca tonul profesorului este sau nu ironic. I-ar suprasolicita deci capacitatea de intelegere si ar reduce eficienta activitatii sale dascalesti intr-atat incat s-o faca inutila.

Insa aceasta viciere a actului pedagogic ar fi scuzata daca ironia ar servi unui scop destul de folositor incat sa fie remiedator. Dar in ce scop serveste ironia? Aceluia de a-l face pe cel care o foloseste sa se simta bine prin atacarea unui ins sau a unei idei pe care le considera bicisnice? Irationala atacarea si eretizarea lor. Caci trebuie mentionat ca ironia este o manifestare irationala a preferintelor. O manifestare rationala ar consta intr-o metoda retorica directa si clasica, insotita de o sanatoasa argumentare logica a motivelor pentru care ironizantul nu prefera ceea ce ironizeaza. Ironia are mai intotdeauna efectul de a agrava cercurile de simpatie, mereu cand este folosita in mijlocul unui grup reuseste sa separe acel grup in parti dusmane in jurul tintei ei. Si din cauza caracterului ei irational nu face din dusmania pe care o casca o oportunitate de a construi ceva, pe care discrepantele sociale o fac in general ("Truth is born of debate"), ci conjura o atmosfera tensionata si sterila, in care nimic folositor nu se poate dezvolta.

Ironia ii este interzisa oricarui orator, avand in vedere faptul ca orice orator trebuie sa fie si un pedagog si ca actul pedagogic este viciat tocmai de ironie. Este in interesul acelora care li se adreseaza multora ca mesajul pe care il transmit sa fie cat mai vadit, altfel oratoria publica este doar un mijloc de a incleia mintile maselor. Imaginati-va un rege folosind ironia! Ar fi un gest dezgustator, daca nu chiar absurd, mai ales ca vine din partea unui varf (un varf atat lumesc cat si ideal), un om care transmite constant mesaje politice, chiar prin cel mai mic lucru pe care il face, carora ironia le-ar perverti aparenta si carora le-ar conferi un efect educational invers celui scontat. Toata aura sa de noblete ar fi spulberata daca, sa zicem, s-ar scarpina in fund ironic, in fata unui grup mare de cetateni obisnuiti veniti sa-l vada, ca o critica la adresa primului ministru, care mai demult s-a facut de ras comitand acest gest. Si aceasta nu se datoreaza faptului propriu-zis de a te scarpina in fund, care este ignobil, ci prin faptul ca foarte multi oameni nu ar sesiza, pe buna dreptate, ironia, luand drept civilizata apucatura sa, si integrandu-si-o in comportament. Si se mai datoreaza deasemenea faptului ca reprezinta manifestarea unei preferinte, pe care un rege nu are dreptul sa o arate, din moment ce in fata poporului pe care il conduce trebuie sa fie un om cat mai impersonal si mai obiectiv, in virtutea obtinerii prin fiecare act politic al sau a unui interes cat mai comun.

Iar ultimele cuvinte vor reveni efectului malign pe care ironia il mai are asupra exercitarii unei alte functii sociale deosebit de importante si deseori tratate cu neglijenta - moderarea, conducerea unui dialog - care desi ii ofera celui care o practica o audienta mult mai mica ca unui lider, nu il scuteste nicidecum de sarcina de a fi un pedagog si de a fi un individ dezindividualizat (sau impersonal), pe care ironia le ingreuneaza, daca nu chiar le compromite total. "Ironia nu poate niciodata sa mijloceasca un conflict" - citat splendid din "Muntele vrajit" de Thomas Mann, prin care subliniaza impotenta diplomatica a ironiei, care l-ar trimite pe moderator in incompetenta crasa.

"Sunt regele din Babilon"

O piesa de arta nu are valoare daca faptul pe care il exprima nu este aievea.

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"

Acest vers de Mihai Eminescu cuprinde prin simplitatea articularii sale, care atribuita nici unui din om din popor nu ar parea erudita si nici unui om dintr-o academie inculta, care atinge deci generalitate fara vulgaritate si elevatie fara savanterie, o expresie perfecta a trufiei si a consecintei ei, pedepsirea, ca inraurire tragica asupra orgoliului celor care viseaza sa unifice toate natiile lumii sub stindardul lor. Aduce laolalta in cuprinderea compasului sau pe Macedon si Petru cel Mare, Hannibal si Napoleon (cel caruia ii si este inchinata oda din care face parte versul) si, in fine, pe arhetipul omului care a indraznit sa viseze la un tron suprapamantean. Cuprinde trasatura esentiala a istoriei omenirii ca in destinul oricarui imperiu ce a cunoscut o spectaculoasa crestere sa se afle si o ireversibila si teribila decadenta. Si este vadit ca toate nuantele acestea nu ar avea putere daca nu ar fi fost deduse in prealabil printr-un studiu meticulos al lumii cu lupa stiintei si nici daca caracterul lor elevat si plural nu ar fi sporit ca frumusete de catre exprimarea care apare naturala in gura oricarui om si prin care realizeaza deci acea disproportie accentuata dintre fond si forma, in favoarea fondului - explicatia miracolului artistic.

Un gand

Unde sunt multe urechi, este putin talc.

Despre arta

Da, arta este subiectiva. Arta este subiectiva pentru ca reprezinta o constrangere a realitatii pe fagasul mintii artistului. Artistul aduce lumea in tainitele sale launtrice de unde o scoate sub o noua forma, care poarta amprenta personalitatii sale si care este un produs al facultatilor ce tin de creativitatea spiritului uman - de imaginatie in speta. Insa arta are si laturi obiective, chiar mai multe decat cele subiective. In primul rand ca realitatea, inainte de a fi remodelata in furnalul intim al artistului, trebuie sa fie inteleasa foarte bine de el, intr-un mod precis si stiintific. Pentru ca artistul sa prelucreze subiectiv realitatea, el trebuie sa o cunoasca obiectiv.

Arta incorporeaza si stiinta, si relatia aceasta nu este reciproca, deoarece daca arta inseamna a surprinde esente intr-o haina primitiva, stiinta inseamna doar a suprinde esente. Aceasta este diferenta dintre arta si stiinta: in timp ce stiinta are sarcina de a exprima natura Universului, nepunandu-i-se in carca nici o restrictie de limbaj, arta urmareste sa exprime acelasi lucru, folosindu-se insa de cuvinte cat mai putine si mai axiomatice. Prin cuvant axiomatic inteleg un cuvant a carui definitie nu poate fi realizata fara folosirea unor cuvinte mai putin axiomatice decat el. Stiinta isi permite o grandioasa risipa de generalitate prin limbaj, dar nu are un tel neaparat din asta, cum are arta din a gospodari vorbele; putem deci spune ca arta este un caz particular de stiinta.

Toate operele de arta, desi unice si deci diferite prin cei care le-au creat, sunt unite intre ele prin faptul ca reprezinta fete ale unui singur univers (sau al unei singure laturi a Universului daca ne referim la operele de arta care au aceeasi tema) unic si neprocesat de spirit. Toate operele de arta au acest fond comun, de care ne putem folosi pentru a separa operele de arta autentice de cele false. In momentul, adica, in care nu constatam o rigoare stiintifica cu care a fost selectata materia prima din care s-a facut opera de arta, putem foarte simplu sa o categorisim drept falsa.

Desigur insa ca nu ajunge sa intelegi felul in care functioneaza Universul si sa ii dai noi nume pentru a creea arta, deoarece al doilea fond pe care toate operele de arta il au in comun consta chiar in aceste noi forme (sau nume) cu care mintea invesmanta realitatea. In arta si limbajul este un fond. Este un fond deoarece mijloceste transportul operei de la artist la receptor si trebuie prin urmare sa aiba o cat mai mare eficienta in a nu pierde din opera pe drum. Forma operei trebuie sa asigure o cat mai obiectiva si neinterpretata comunicare, mai ales intre oameni care au in comun limbaje cat mai straine. O opera de arta este mai puternica daca reuseste sa-si transmita mesajul prinr-un limbaj care poate fi inteles de cei ale caror coduri de comunicare sunt foarte distincte. Se ajunge desigur la o limita a comunicarii, prin aceea ca exista hauri culturale, daca nu intre culturile umane cat intre culturile galaxiei sau ale Universului, care nu pot fi strapunse de nici un limbaj. Si atunci vedem ca nu putem indesa nu un continut elevat in niste cuvinte sarace, dar nici cel mai elementar continut, pentru ca sa-l putem face inteles colegilor nostri cosmici. Orice opera de arta este, in virtutea acestui fapt, o jumatate de masura, avand in vedere ca nu are universalitate, ci doar terestrialitate; ea nu se poate adresa tuturor semintiilor Universului, ci doar celor ale unei zone restranse a lui, Pamantul, daca nu chiar numai unui grup restrans al semintiilor Pamantului, pierzandu-si astfel si teluricitatea si fiind caracterizata de nationalitate.

Limbajul isi atinge potentialul de generalitate in imagine, iar potentialul de elevatie in cuvant. Altfel spus cuvantul poate sa transmita cel mai mult, in timp ce imaginea poate sa transmita la cei mai multi. Toate celelalte limbaje, si ma refer aici la cele 4 naturale (5 in total), corespunzatoare celorlalte simturi decat vazul, si la cele artificiale, care sunt nenumarate, nu pot sa transmita un lucru mai elevat (cum este cazul celor senzoriale) sau nu pot sa transmita un mesaj altora decat celor care l-au teoretizat, nefiind deci general-uman, cum este cazul celor artificiale. Cuvantul este singurul limbaj artificial care are o oarecare generalitate, deoarece fiind un instrument indispensabil convietuirii in societate, ii este inculcat omului de la o varsta atat de frageda incat pare ca s-a nascut cu el si ca ii este deci instrinsec si ca este natural. Cuvantul pierde insa din generalitate foarte rapid - cum ne raportam la o arie mai larga decat una in care exista aceeasi limba materna, mijloacele de vorbire se particularizeaza. Diferentele nationale ucid generalitatea cuvantului.

Cuvantul are insa suficienta generalitate in ciuda caracterului sau particular-national, datorita faptului ca aceste caracter nu se rasfrange automat asupra ideii vehiculate de cuvant. Imaginea, careia i-a fost data cu mai multa generozitate generalitate, are destula capacitate de a articula ganduri demne de o opera de arta. Limbajul este un fond in arta prin aceea ca poate fi disecat din punct de vedere stiintific astfel incat sa poata fi analizat fluxul informational pe care il mijloceste si de asemenea prin aceea ca simplificandu-l, se amplifica decalajul dintre continut si limbaj, in favoarea continutului, decalaj despre care am mai vorbit si asupra caruia vom starui ca este esenta artei.

Iata deci, trei laturi ale artei, eminamente obiective: cunoasterea obiectiva in prealabil a realitatii, analizarea si dozarea atenta a cuvintelor astfel incat cat mai multi sa le inteleaga fara consultarea unor explicatii externe operei (de ex. dictionar) si fortarea unor informatii cat mai nuantate si mai nobile in termeni cat mai simpli si mai de sine-statatori.

Muzica si cuvantul

Relatia dintre muzica si cuvant functioneaza sub imperiul unei bizare discordii - nici unul nu poate sa descrie pe celalalt. Muzica nu poate sa transmita o idee sau, sa zicem, sa descrie o idee transmisa prin niste cuvinte, iar cuvantul nu poate sa determine unic o opera muzicala, nu poate sa o descrie astfel incat descrierea sa o arate pe ea si numai pe ea. Putem, desigur, sa descriem o piesa muzicala ca fiind "inaltatoare" sau "stridenta", dar aceste cuvinte nu determina suficient identitatea piesei. Muzica in schimb, nu numai ca nu poate sa descrie precis o idee, dar nu poate sa descrie nici macar aria in care este inclusa ea. Muzica este suprastilizarea unei idei. Este trunchierea si slefuirea ei intr-atata incat esenta ei se modifica. "Cuvantul, vehicul purtator al spiritului, brazdar scanteietor al progresului" este o portiune din magnificul discurs al domnului Settembrini, personaj in "Muntele vrajit" de Thomas Mann. Muzica nu se poate vedea indeplinitoare a acestei functii, de vehicul purtator al spiritului si nici de brazdar scantaietor al progresului, caci functia ei este sa umple timpul cu sens, sa inlantuie in clipa. Tot ce urmareste o expansiune in timp, o constructie intelectuala, care este esenta progresului, ii este strain.

Ganduri asupra teofaniei

Teofania este un caz particular al epifaniei. Numim epifanie orice moment de inalta limpezime a gandirii prin care ne perfectam intelegerea felului in care functioneaza realitatea. Prin epifanie simtim o potolire temporara a setei de cunoastere, urmata de o intetire a acestei pofte, caci revelarea ce ne-a fost facuta e menita sa ne puna mintea pe noi drumuri in cercetarea adevarului. Teofania este dupa cum spuneam un caz particular al epifaniei, prin aceea ca se refera doar la momente in care individului i se arata cu o mare putere de clarificare aspecte de natura divina ale realitatii. Teofania este, spus foarte pe scurt, o aratare a lui Dumnezeu.

Acest eseu are un caracter ipotetic: el nu da de inteles ca Dumnezeu exista, ci comenteaza o anumita situatie, care are ca premiza existenta Lui. Gandurile noastre se vor indrepta catre inrauririle pe care o teofanie le are asupra personalitatii celui caruia divinitatea ii este revelata. Ceea ce trebuie sa urmarim sunt neaparat cazurile in care teofania este autentica si in care si exista impresia unei teofanii autentice, validata corespunzator de logica celui aflat in cauza. Atunci cand un om are senzatia de teofanie, in sufletul lui are loc o schimbare a canalelor de comunicare. Prin darul imaginii sale, prin deci insasi prezenta sa fizica, pe care divinitatea i-l face, omul primeste confirmarea, dovada inechivoca pentru a trece intr-o sfera superioara, amortind relatiile cu sfera precedenta. Teofanie vine ca o momeala, o exploatare a jinduielii omului catre altceva. Prin teofanie, omul leaga un juramant de tacere cu divinitatea, caci orice indiscretie, orice divulgare a tainei revelatiei este blocata de frica ca o viitoare revelatie sa nu mai vina. Revelatia divina are valenta de "micul nostru secret". Vedem in taina revelatiei o sursa de puritate pentru sufletul omului pe care comunicarea ei lumii ar narui-o. De aceasta puritate atarna insasi fiinta celui care a primit darul revelatiei, de unde si pactul de tacere.

Sunt cel putin suspecti cei care marturisesc in fata altcuiva acest cadou, mai ales cei care o fac in fata a multor oameni si regulat - ma refer desigur la oratorii religiosi. Este usor de crezut ca un om care marturiseste cu lejeritate un fapt de o atat de mare incarcatura sufleteasca cum este aratarea lui Dumnezeu, minte.

"Mine eyes have seen the glory of the coming of the lord!"

Acest celebru racnet ii apartine energumenului Martin Luther King jr., in finalul discursului din noaptea dinaintea asasinarii sale. King jr., in ciuda oratoriei sale bombastice a fost unul din cei mai mari demagogi ai istoriei. Demagog nu atat prin faptul ca este orator, deoarece orice orator este macar un pic demagog, dar prin aceea ca este un orator religios; temele religioase incuie simtitor orice discurs intre cateva subiecte care datorita caracterului lor suprapamantean depasesc orice posibilitate reala de implinire. Temele religioase constrang pe orator la vulgarizarea experientei sale divine, vulgarizare care ar trebui sa ii produca un erodaj sufletesc extrem, daca nu chiar un asasinat al sinelui, daca imi este ingaduit acest calambur, pe care insa nu il vedem pe chipul fanfaronilor cu Dumnezeu in gura.

Alegerea individului de catre Dumnezeu pentru obtinerea binelui colectiv este singura situatie care reclama marturisirea relatiei divine. Cum nominalizarea mesianica s-a facut mereu intru salvarea unor oameni de aceeasi rasa sau nationalitate si nu intru salvarea lumii intregi, veridicitatea alesului este dubitabila pentru ca un Dumnezeu care prefera doar o parte din omenire nu concorda cu principiul egalitatii universale. Uitati-va cu un ochi meticulos in istorie si nu veti auzi un singur om declarand ca a fost ales de Dumnezeu pentru salvarea lumii intregi. Toti au primit binecuvantarea divina pentru a conduce spre izbanda un anumit popor sau o anumita rasa. Toti mesia sunt varful de lance al nazuintelor egocentrice ale unui grup de oameni. Ei sunt prea inchistati intr-o arie si prea putin preocupati de o realizare universala ca sa credem ca li s-a fost aratat acel Dumnezeu care nu vede nici granite si nici culoare a pielii. De i s-a fost aratat cuiva vreodata Dumnezeu, a facut-o numai pentru implinirea unui bine individual, anume linistea sufleteasca a celui ales. Iar nevoia de a nu fi singur, care este principiul acestei linisti, porneste tocmai dintr-o cautare fara succes a unui leac de solitudine in oameni si gasirea lui in Dumnezeu, care are ca rezultat ruptura totala de vechiul areal de cautare, de unde si pactul de tacere.

Demonismul arhitecturii moderne

Orasul este un spatiu avid de ordine si repaos. Arhitectura moderna e haotica. O arhitectura care nu vine sa stabilizeze, sa inghete ritmul nebun al unui oras este daunatoare. Formele neregulate ale modernismului, lipsa lui de simetrie amplifica si mai mult imbalansul imputit al vietii de oras. O cladire in stil clasic pusa in viata agitata a orasului este ca o atingere rationala pentru spiritul unui om prea involburat de sentimente. Cand mergi pe strada cauti imagini care sa iti reumple mintea de ordine, ca o reactie la saturatia de dezordine creata de furtuna de trecatori, masini si reclame fosforescente. O asemenea sursa de ordine este glaciala si magnifica cladire clasica. Generozitatea detaliilor ei, faptul ca pentru orice element gasesti un element identic, sensul organic pe care il acorda figurile ca gorgonele sau amorasii ofera ochiului o plimbare mereu proaspata dirijata de simboluri consacrate. Arhitectura trebuie sa fie o fantana de ordine in mijlocul tumultului urban.

Critica intuitiei pure

Schopenhauer afirma ca dintre toate facultatile spiritului, intuitia este cea mai de pret si singura care ne poate ajuta sa suprindem realitatea obiectiv. Ba mai mult, odata ce am intuit o lege sau natura unui obiect, nu mai este necesar sa sprijinim afirmatia cu demonstratii rationale si logice. Condamna geometria lui Euclid ca fiind o absurditate stralucitoare pentru abundenta nejustificata de rationamente menite sa intareasca fapte vadit adevarate. O compara cu un om cu picioare sanatoase care prefera sa se ajute de carje pentru a merge.

Problema teoriei lui Schopenhauer este ca incredintand dezvaluirea adevarului unui aparat sentimental, mijlocirea ei nu va mai fi facuta dupa un factor absolut. Caci intre cele facute de oameni, intre cele simtite sau gandite de ei, nu se poate indica ce este potrivit si ce nu, cum din contra, se poate indica in legatura cu sententele pe care le emit. Afirmatiile oamenilor pot fi incadrate in categoriile de adevarat sau fals deoarece scopul lor este de a ilustra realitatea, in timp ce cum faptele atat interne cat si externe ale oamenilor nu au un scop dupa care sa se ghideze unanim, nu le poate fi stabilita eficienta in realizarea scopului si deci nici valoarea. Pentru ca valoarea unui lucru sa fie apreciabila, el trebuie sa aiba un scop. Daca orice produce intuitia noastra nu are nevoie de demonstratii, daca deci nu este fortata sa treaca printr-o vama universala, orice intuim nu poate fi negat. Iar tocmai de aceasta este alaturarea intuitiei sentimentelor gresita, deoarece implica ca toate afirmatiile produse de oameni au aceeasi valoare de adevar. Daca ar fi adevarat, ce rost mai au atunci dialogurile in afara de o meschina terapie personala? Ce rost mai are sa-ti prezinti opiniile daca stii ca ceilalti au sa le accepte daca le plac sau au sa le respinga daca nu, fara sa analizeze daca corespund realitatii? Ce rost are aceasta excitare afectiva reciproca daca ea nu tinteste nici o constructie, nici o arcuire grandioasa peste universurile egocentrice care formeaza grupurile umane?

"Iti respect opinia, dar nu sunt de acord cu ea."

Asta e cea mai gratioasa si in acelasi timp absurda metoda de a spune ca te caci in opinia cuiva. Daca ii respecti cuiva opinia esti automat de acord cu ea si iti modifici viziunea asupra lumii in conformitate cu ea. Orice afirmatie, cu caracter ori general, ori particular, este adevarata sau falsa. Nu ambele si nici niciuna dintre ele. ADEVARATA SAU FALSA. Nu exista adevar relativ. E un paradox. Adevarul este tocmai ce nu e relativ. El nu are nici timp, nici loc.

Intuitia nu este ceea ce zice Schopenhauer ca este. Ea nici macar nu este o facultate propriu-zisa, ci parte umbrita a rationamentului logic, o manifestare inconstienta a lui. Ea este o cautare a adevarului simultana cu cea constienta si are la baza acelasi mecanism. In momentul in care intuim ceva, noi vedem doar "the tip of the iceberg", cum se zice in lumea anglofona. Demonstratiile logice sunt pentru intuitie asa cum este pentru ganduri a le exprima - o articulare. Supunandu-se aceluiasi principiu ca si ratiunii si fiind ea insasi o forma de ratiune, avand deci un scop, acela de a reprezenta obiectiv realitatea, intuitia si adevarul pe care il produce pot fi confirmate sau infirmate si nu se scufunda in mocirla subiectiva a sentimentelor.

The life-sensation

Din "Inima intunericului" de Joseph Conrad, nuvela publicata in 1902:

" 'This simply because I had a notion it somehow would be of help to that Kurtz whom at the time I did not see - you understand. He was just a word for me. I did not see the man in the name any more than you do. Do you see him? Do you see the story? Do you see anything? It seems to me I am trying to tell you a dream - making a vain attempt, because no relation of a dream can convey the dream-sensation, the commingling of absurdity, surprise, and bewilderment in a tremor of struggling revolt, that notion of being captured by the incredible which is of the very essence of dreams...'
He was silent for a while.
'...No, it is impossible; it is impossible to convey the life-sensation of any given epoch of one's existence - that which makes its truth, its meaning - its subtle and penetrating essence. It is impossible. We live, as we dream - alone...' "

Trihotomie

In matematica exista proprietatea de trihotomie, care spune ca oricare ar fi doua puncte x si y pe axa numerelor reale, intre valorile lor numerice exista doar una din urmatoarele relatii: "x mai mic ca y", "x egal cu y" sau "x mai mare ca y". In realitatea concreta nici un obiect nu are o replica exacta. Nu exista doua obiecte perfect asemenea. Putem deci afirma ca realitatea s-ar putea sa aiba maxim proprietatea de bihotomie, deoarece pe oricare doua obiecte le-am lua, unul din ele va fi diferit de celalalt. Intrebarea este insa daca doua obiecte diferite inseamna ca unul este ori mai mare ori mai mic decat celalalt sau nu. Are orice obiect existent o axa unica, pe care fiecare punct reprezinta acel obiect inmultit cu un factor? Sau putem sa unim toate aceste axe unice intr-o axa universala, unde fiecare punct reprezinta orice obiect care nu sfideaza legile realitatii? Daca presupunem o asemenea axa universala vom constata ca este o adunatura de grupuri, in care fiecare grup este totalitatea obiectelor de aceeasi forma, dar de amplori diferite, iar problema acestei axe este organizarea grupurilor, deoarece nu putem afirma despre vreo forma din Natura ca este mai aproape de +infinit decat de -infinit sau vice-versa. Sa spui despre un obiect ca este mai mare sau mai mic decat altul e posibil doar din punct de vedere al volumului, dar nu si din cel al volumetriei. Nu putem deci sa incadram obiectele pe o axa universala. Fiecare isi are axa lui proprie, iar legea de trihotomie nu exista in realitatea concreta.

Unitate si dezbinare in istoria Europei

Inceputul mileniului al doilea vede o Europa in care comertul infloreste puternic. Comertul este pe de o parte local, deoarece urbele care incep sa se formeze atrag mestesugarii de la sate, si avand nevoie de mancare, fac schimb cu satele pentru imbracaminte si unelte, care au pierdut prin plecarea mestesugarilor autonomia producerii acestor bunuri si este pe de alta parte national si international, datorita faptului ca anumite bunuri aflate la mare cautare nu sunt produse sau nu se gasesc decat prin intermediul unor factiuni (spre exemplu produsele de lana ale Flandrei sau bunurile aduse din Orient prin porturile Venetiei si Genovei - in speta mirodenii). Centre comerciale solide se dezvolta, si acolo unde se afla mai multe apropiate se formeaza ligi comerciale, care isi cumpara de la feud sau de la rege un fel de independenta juridica si administrativa. Cea mai celebra dintre ligile acestea, formata in Germania, a fost Hansa, sub a carei insignie s-au purtat razboaie si care a dominat negotul marilor Nordica si Baltica pana in secolul al XIV-lea.

Aceste ligi, de autoritate insurmontabila de catre Coroana, erau practic niste mini-republici independente. Mai pregnanta este prezenta lor in partea centrala a Crestinatatii Latine, in speta in Germania, Italia si Tarile de Jos. In Vest, Anglia, Franta si Spania au avut parte de activitate comerciala mai slaba si de conducatori mai energici, care au centralizat puterea si au avut grija sa-si unifice popoarele in monarhii nationale. Echilibrul mai puternic dintre tara si oras prin lipsa unei activitati comerciale puternice in Anglia, Franta si Spania par sa fi constituit factorul principal pe baza caruia Europa de Vest si Europa centrala au fost decalate ca unitate si omogenitate (Italia, Germania si Tarile de Jos si-au obtinut independenta abia prin anii 1860-1870) si care a cauzat aceasta diferenta cu mare inruarire asupra istoriei moderne a continentului.

Despre muzica de folclor

Cum separi muzica de folclor autentica de cea falsa? Este de observat ca muzica folclorica adevarata este purificata de atitudini. Muzica culta are doua scari de atitudine dupa care se ghideaza: optimism-pesimism si pace-agresivitate. Muzica de folclor nu incearca niciodata sa conjure ceva legat de om, deoarece mijlocul si scopul sau este Natura, iar razboiul si pacea, fericirea si tristetea si toate cele ce sunt nascociri ale Civilizatiei, ii sunt straine.

Alt studiu asupra determinismului

Am citit recent un articol stiintific care anunta descoperirea de catre savanti a capacitatii creierului de a prezice consecintele unei decizii cu 10 secunde inainte de a fi luata. Descoperirea ar fi un argument pentru liberul-arbitru uman, dupa unii.

Creierul nu poate sa emita decat prezumtii in legatura cu evolutia unei situatii. El nu are o eruditie atat de puternica incat sa cunoasca perfect legile dupa care natura este guvernata si nici o capacitate suficient de potenta de calcul incat sa le pune in practica exact. El este limitat la a face supozitii in legatura cu felul in care decurge o actiune. Singura masinarie intelectuala suficient de puternica ca sa prezica corect evolutia unui sistem este Universul insusi. Universul este singurul lucru din Univers in care sunt stocate toate datele fizice ale Universului si singurul lucru care stapaneste perfect legile fizice care guverneaza Universul. Iar tot Universul este singurul lucru din Univers care poate sa coreleze aceste doua baze de date si sa obtina astfel cunoasterea destinului. Orice altceva mai mic decat Universul va avea o marja de eroare in a cunoaste complexul mecanism al cauzalitatii.

Realitatea, aceasta realitate atat de avida de precizie si de a fi o replica exacta a ei insasi, articuleaza destinul prin chiar faptul ca desfasoara destinul, iar omul si alte forme de trezire la constienta a realitatii pot sa constientizeze articularea de-abia dupa ce au trait desfasurarea. Niciodata inainte. De aceea omul nu are liber-arbitru.

Am mai scris un articol de acest gen - link.

O incercare (non-timida) de moralitate

Omul a fost astfel proiectat de catre Natura incat sa functioneze normal cand nu primeste din orice lucru prea mult sau prea putin. Tot ce este excesiv sau carent il arhetipizeaza, ii exacerbeaza o anumita trasatura pana in punctul in care celelalte trasaturi ii sunt suprimate. Putem presupune ca o societate in care un echilibru al cantitatilor de insusiri cu care fiecare cetatean intra in contact este stabil, este Utopia, functioneaza perfect (pentru o perioada de timp cel putin). Ruperea acestui echilibru putem s-o identificam cu notiunea de Rau, in timp ce mentinerea lui cu cea de Bine. Acesta este adevaratul criteriu de moralitate - masura in tot ceea ce facem. Orice dozaj prost al actiunilor forteaza limitele oamenilor din jur si le strica si lor capacitatea de a-si doza actiunile. Fie ca este vorba de mila, sinceritate si tot ce este vazut in conceptia traditionala de moralitate drept Bine devine Rau atunci cand sunt folosite cu generozitate, deoarece mila creeaza parazitism, sinceritatea antipatie, si orice actiune nemasurata naste o anumita trasatura sufleteasca opusa moral. Iar fie ca vorbim de cruzime, minciuna si cele ce sunt in viziunea morala traditionala Raul devin Bine atunci cand sunt calibrate cu grija, deoarece cruzimea este o injectie de realism, minciuna un exercitiu de abilitate si orice actiune masurata naste o anumita trasatura sufleteasca careia ii este aliata moral. Faptele savarsite de oameni au nevoie de patul lui Procust.

Despre arta

Arta este dovada suprema de intelectualitate. Intelectualitatea este capacitatea unui om de a-si articula gandurile, de a ilustra un tablou care sa coincida cat mai exact cu tabloul sau interior. Dintre mai multe obiecte care indeplinesc aceeasi functie, cel care si-o indeplineste cel mai bine trebuie folosit ca model pentru a sculpta legea generala care defineste acea functie. Iar avand in vedere ca daca executarea functiei este mai buna, este si mai grea, vom defini arta folosind ca particular un individ a carui sarcina de a-si dovedi intelectualitatea este cat mai dificila cu putinta. Criteriile dupa care dificultatea exprimarii va fi stabilita sunt limbajul si mesajul. Ceea ce trebuie sa stabilim sunt urmatoarele doua lucruri: daca un limbaj mai simplu sau unul mai complex face sarcina mai dificila si daca un mesaj mai simplu sau unul mai complex face sarcina mai dificila. Este evident ca avand la dispozitie aceeasi forma, va fi oricand mai greu sa o umpli cu un fond mare decat cu unul mic, iar cand ai la dispozitie acelasi fond, va fi oricand mai greu sa il folosesti ca umplutura pentru o forma mica decat pentru una mare. Dificultatea intelectuala este deci mai mare atunci cand fondul este mai bogat, iar forma mai saraca sau, altfel spus, cand transmiti un mesaj complex printr-un limbaj simplu. Iar cum dificultatea si calitatea sunt proportionale data fiind aceeasi competenta, putem afirma ca dovada suprema de intelectualitate (adica arta) este testul de dificultate al intelectualitatii, adica transmiterea unui mesaj cat mai complex printr-un limbaj cat mai simplu. Arta este deci aceasta compresie comunicativa, acest decalaj intre forma si fond.

Un gand

Lumea va fi mai buna atunci cand omul o sa ridice mana numai asupra celor impotriva carora nu are sorti de izbanda.

Dischizitie asupra determinismului

Daca exista un destin, este in starea lucrurilor ca el sa fie imposibil de cunoscut. Cu cat este mai apropiata o veriga de inceputul lantului cauzalitatii, daca este inlocuita, cu atat faza finala a lantului va fi mai diferita, ca atunci cand partea umbrita a unui con de lumina creste pe masura ce apropiem degetul de sursa. Pentru ca orice obiect din natura are ca proprietati numerice numere irationale, valoarea reala a acestor proprietati nu poate fi cunoscuta. Iar din aceasta cauza va exista tot timpul o mica diferenta intre valoarea reala a proprietatilor si valoarea aproximata de om. Ea va fi o zona enigmatica in sistemul cauzalitatii care va creste pe masura ce avansam in el, facand oricare faza din aceste sisteme imposibil de cunoscut dupa un anumit moment si improbabila inainte de acest moment. Aceasta perdea neagra, acest indice al ignorantei difera de la sistem la sistem. Putem afirma ca distanta dintre inceputul lantului si perdeaua intunecoasa este direct proportionala cu agitatia sistemului si complexitatea compozitiei sale chimice. Altfel spus evolutia lucrurilor este mai predictibila cu cat ele se afla intr-o mai mare stabilitate si cu cat sunt formate din substante mai simple si mai omogene. Perdeaua, pe care ochiul Stiintei n-o poate penetra, este motivul pentru care omul este condamnat sa simta ca are liber-arbitru, desi efectiv nu il are.

Imn lui Beethoven

Muzica ta e la audere ca sulurile de mătase
Cu care dictatorii își șterg recturile grandioase.

Când cânt-a noua simfonie - te simt, O, Helios,
Focar de foc fecund al Cosmosului mare,
De la șira spinării pân-la al frunții os,
Cum îmi mâni pe subt piele legiunile-ți solare -
Un milion de soldăței, progenituri de bronz,
În pulsuri elizee îmi străbat a corpului cărare,
Și-un milion de-nțepături (titanice extaz cărnos!) -
La-un milion de calde pișcături tu dai născare.

De-a fost mult trecut sau mult de-are a trece
Până când ritmurile tale-am să le-ascult,
Cu alte cânturi de timpul l-aș petrece,
Fidel eu oi rămâne mărețului tău cult.
Fidel pe Marea, vasu-mi pântecele-și frece
Tu, gigantic, impasibil, dup-al apelor tumult
Un far în noaptea muzicii, tronezi rece,
Și raza ta-mi dă un năieresc de nou avânt.

The tragedy of war

Din "Breaker Morant", un film din 1980:

"Yet there is no evidence to suggest that Lt. Morant has an intrinsically barbarous nature. On the contrary. The fact of the matter is that war changes men's natures. The barbarities of war are seldom committed by abnormal men. The tragedy of war is that these horrors are committed by normal men in abnormal situations. Situations in which the ebb and flow of everyday life have departed and have been replaced by a constant round of fear and anger and blood and death. Soldiers at war are not to be judged by civilian rules. As the prosecution is attempting to do. Even though they commit acts which, calmly viewed afterwards could only be seen as unchristian and brutal. And if in every war, particularly guerilla war all the men who committed reprisals were to be charged and tried as murderers court-martials like this one would be in permanent session. Would they not? I say that we cannot hope to judge such matters unless we ourselves have been submitted to the same pressures, the same provocations as these men, whose actions are on trial."

Kvasir

Din dictionarul de mitologie generala a lui Victor Kernbach:

"Kvasir - Personaj mitic scandinav creat de zei ca incarnare a intelepciunii, intru consolidarea pacii stabilite de zeul suprem Odhinn. Dupa razboiul initial purtat intre zei (Asa) si duhurile apei (Vana), pacea e confirmata de ambele tabere impacate, care scuipa intr-un vas comun, iar din saliva lor contopita se naste Kvasir (kvasir insemnand si saliva si fruct), care personifica mestesugul cuvantului si e in stare sa raspunda oricarei intrebari imaginabile. Odata nascut, Kvasir isi asuma misiunea de a strabate lumea, raspandind intelepciune. Existenta lui parand ingrijoratoare, spre a-i impiedica ascensiunea nelimitata, Kvasir este distrus de zei si prefacut in notiunea abstracta de Poezie. In varianta mitologia principala, Kvasir e ucis nu de zei, ci de doi gnomi (Hjalar si Fjalar), la un ospat; ucigasii ii aduna apoi sangele scurs, il amesteca in mod magic si obtin o bautura generatoare de inspiratie poetica sau de intelepciune vizionara; dar gnomii tainuiesc fata de zei crima, afirmand ca Kvasir a murit sufocat de intelepciunea sa prea imbelsugata. Bautura magica ajunge in stapanirea gigantului Suttung din Yotunheim de la care Odhinn o obtine printr-un siretlic si o bea toata, fiind cuprins de extazul poetic si devenind skald. Impovarat de cantitatea prea mare bauta, zeul vomita licoarea in niste vase ceresti; un submit precizeaza ca, inainte de o a fi vomitat, transportandu-se in chip de vultur din Yotunheim spre Asgardhr, Odhinn scapa pe pamant cativa stropi din care se infrupta numai poetii mediocri, incapabili sa ajunga a sorbi din vasele ceresti unde s-a depozitat ulterior licoarea."

Disertatie asupra muzicii

Muzica nu este arta, ci artizanat. Am stabilit asta aici. Daca exista vreun tip de muzica care sa se apropie de statutul de arta, acela este folcloricul. Caci numai acest tip de muzica reprezinta o transpunere a unui concept in sunet: poporul. Muzica folclorica reprezinta o forma foarte diluata, in care se mai pastreaza elemente superficiale, a geografiei, istoriei si a tuturor factorilor care i-au conferit unui popor identitate. Datorita faptului ca muzica din folclor nu a fost niciodata redactata, ci transmisa pe cale orala, fiecare interpret al ei i-a dat o mica slefuire, contribuind cu o piatra la aceasta constructie sufleteasca ce-si intinde trupul peste milenii si facand-o o imagine mai de ansamblu si mai obiectiva a nationalului.

Moderatorul ideal

Astfel am vazut ca este batjocorita si pe atat de multi ignobili i-am vazut investindu-se in aceasta nobila functie, incat vreau sa le arat oamenilor cum trebuie sa fie un moderator. Sa definim ce este un moderator: este acel individ insarcinat sa dirijeze o discutie astfel incat aceasta sa produca un maximum de eficienta posibil. Este cardinal ca cei care prin natura meseriei lor sunt expusi in fata unui numar mare de oameni si sunt deseori centrul atentiei lor (de ex. profesorul, politicianul, moderatorul) sa fie indivizi cu un caracter ireprosabil, altfel spus sa fie oameni-model. Este de asemenea de o exceptionala importanta ca regulamentul (fie el scris, fie doar mintal) dupa care moderatorul imparte dreptatea in dialog trebuie sa fie respectat de catre el insusi, si in cazul in care se gaseste sau este gasit vinovat pentru o abatere de la el, va primi o pedeapsa mai severa decat pedeapsa pe care ar primi-o un simplu polemizant pentru aceeasi abatere.

Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este daca abilitatea de lider a moderatorului influenteaza rodnicia dialogului. Fara indoiala ca o fire slaba va obtine un dialog prost daca il va modera, fie pentru ca nu va reusi sa se faca ascultat printre interlocutori, fie pentru ca desi va reusi sa se faca nu va avea intransigenta necesara pentru a lua decizii, iar asa isi va pierde credibilitatea, pierzandu-si si subreda autoritate pe care o are. Charisma si intransigenta sunt deci cele doua capacitati fundamentale pe care un moderator trebuie sa le aiba. Fara ele domneste in cele mai multe dintre cazuri legea junglei in polemica. Cu toate astea moderatorul nu trebuie sa fie foarte charismatic, altfel interlocutorii vor avea o atitudine delasatoare fata de dialog, desfatandu-se in prezenta sa cuceritoare, ori acei interlocutori inzestrati cu firi mai lipsite de energie vor fi coplesiti de personalitatea puternica, blocandu-se din punct de vedere social. Insa acesti indivizi slabi pot avea in schimb capacitatea intelectuala de a da pretioase argumente in discutie, iar dialogul asta trebuie sa scoata din oameni - argumentul! - nu interactiune sociala. Moderatorul trebuie deci sa aiba charisma dozata si fermitate, fara ca asupra calitatii din urma sa se faca o observatie legata de magnitudine.

Urmatoarea calitate cu care un moderator trebuie sa fie inzestrat este neutralitatea. Moderatorul trebuie sa respecte un principiu de neutralitate absoluta. Toti interlocutorii trebuie sa fie egali ca drepturi de dialog, si orice feblete a moderatorului pentru un anumit interlocutor poate transforma ireversibil dialogul intr-o confruntare de vointe, in loc de intelecte. Pentru ca acest principiu sa fie respectat cu cat mai multa strictete este important ca moderatorul sa nu-si exprime niciodata opinia. Daca o face se poate ca opinia sa fie aceeasi cu opiniile unor interlocutori, si prin aceasta simpla coincidenta sa se creeze un favoritism si deci un imbalans. Moderatorul trebuie sa li se adreseze corect interlocutorilor. Nu are voie sa le paronimizeze numele sau sa ii porecleasca. Trebuie sa foloseasca un ton constant. Nu are voie sa ridice vocea la interlocutori. Nu are voie sa le atribuie vreun epitet interlocutorilor. Nu are voie sa-i ironizeze pe participantii la discutie. "Ironia nu poate nici un moment sa mijloceasca o neintelegere." (Thomas Mann) Ironia este una din greselile majore pe care poate sa le comita un moderator. Ea este de natura ambigua, intotdeauna va semana confuzie printre dialogatori. Ea poate doar sa incinga spiritele, iar asta creste riscul izbucnirii unei certe. Oricare dintre aceste reguli, nerespectata, altereaza neutralitatea intr-o discutie.

Obiectivitatea este o alta trasatura esentiala a moderatorului. Altfel spus, un moderator trebuie sa judece spusele unui dialogator dupa valoarea lor proprie si sa evite complet influentarea acestei judecati de catre consideratii legate de personalitatea vorbitorului. Orice tratare a dialogului la subiect reprezinta o dovada de incompetenta diplomatica crasa. De asemenea moderatorul trebuie sa aiba grija ca interlocutorii sa fie obiectivi si va reprima cu darzenie orice pornire subiectiva a lor.

Moderatorul trebuie sa aiba instinct pedagogic. El trebuie sa creeze contexte de participatie pentru aceia care prin natura lor non-conformista sau prin statutul lor exotic sunt excizati din nucleul social, sa le ofere tuturor o lejeritate, o relaxare a mediului care sa le dea pofta de comunicare. Moderatorul trebuie sa fie jandarmul individualitatii. Trebuie sa o protejeze, sa o hraneasca cu rasuflare ca pe o flacara ce sta sa se stinga. Deseori cei care prin opiniile lor, prin stil si viziune intelectuala, sunt divergenti, vor fi infierati de catre restul grupului ca eretici, iar pe acestia moderatorul trebuie chiar sa ii favorizeze, chiar daca asta are sa-i compromita stanta de neutralitate. Individualitatea este combustibilul progresului, si de asta trebuie sa o acceptam, chiar daca ne vine greu.

Moderatorul trebuie sa aiba o cunoastere impecabila a limbii in care se discuta. Atunci cand se exprima trebuie sa o faca in cel mai simplu si mai conventional limbaj cu putinta. Infloriturile lingvistice nu sunt recomandate. Nu are voie sa foloseasca jargon (indeosebi unul personal). El trebuie de asemenea sa vorbeasca cat mai putin, numai si numai cand in dialog este pusa in dezechilibru balanta puterilor sau discutia are nevoie de un impuls intelectual. Moderatorul trebuie deci sa fie o prezenta foarte discreta - o briza racoritoare abia simtita in incapere. Intreruperea oricarui discurs este o greseala. Un moderator care este piua intai e incompetent.

Insa ceea ce face pe un moderator sa fie desavarsit sunt logica si cultura. Aceste doua lucruri reprezinta cheia de bolta in planificarea unui dialog. Numai sub acesti astrii - Logica si Cultura - biruinta va straluce pentru dialoganti, pentru aceasta armie a Cunoasterii, ce, cu crancen avant, bate a sfada la portile ultimului bastion al Ignorantei. Cat despre prima - daca am afirmat despre charisma ca nu trebuie sa se afle din abundenta in buchetul sufletesc al moderatorului, despre logica se poate afirma exact contrariul - ca cel care dirijeaza dialogul trebuie sa o aiba din plin, chiar nu trebuie sa existe bariere care sa-i stavileasca cantitatea acestei facultati intelectuale care il ajuta pe om sa cunoasca rezultatul confruntarii dintre doua argumente. Cu cat este mai cult, cu atat scade riscul sa fie paralel cu ceea ce se discuta. Daca nu intelege ce se vorbeste risca sa piarda controlul asupra polemicii, dar daca va incerca sa o aduca la nivelul sau intelectual ar reprezenta o defluidizare brutala. Este deci important ca moderatorul sa fie un om erudit, mai mult polihistor decat specializat.

Atat despre aceasta nobila tagma. Rusine tuturor celor care sunt moderatori incompetenti si refuza sa predea stafeta cuiva mai competent doar pentru ca se lafaie in placuta senzatie de placere pe care pozitia le-o da. Majoritatea forumurilor romanesti sunt moderate de asemenea indivizi mici si meschini (in speta forumurile Metalhead si Metalfan). Excelsior!

Bizareriile lui Dali, partea a III-a

Articolul asta face parte dintr-un sir mai lung de articole despre Dali: asta e partea I si asta e partea a II-a.

Dali, se stie prea bine, era un excentric. Excentricitatea a capatat noi valente prin pictorul spaniol, s-a recalibrat, pentru ca prin personalitatea lui contracara acele norme pe care oamenii le adopta din compulsie anatomica, nu din apartenenta la un anumit grup social. Altfel spus Dali intelegea ca normele pe care ti le dicteaza corpul sunt mai primitive si deci iti poruncesc mai tare sa te conformezi decat cele dictate de o casta. Dali cauta sa-si insuseasca ceea ce cat mai multi oameni respingeau. El vroia o contopire cu un tabu nerelativ. De aici se trage obsesia lui pentru sexualitate si excremente.

Din obsesia asta i s-au tras obiceiuri pe cat de fantastice, pe atat de daunatoare hieratismului societatii. Avea spre exemplu o colectie de penisuri de cauciuc, de varii voluptati si nuante. Obisnuia, pare-se, sa-si examineze ore in sir scaunul, de care insa nu se atingea direct niciodata. Se si declarase, la inceputul tineretilor sale suprarealiste un scatofil, fara indoiala doar pentru a-si spori aura de nonconformism. Insa cea mai extraordinara, cea mai ofensiva vizavi de orisice norma izvorata din sanul societatii sau din pura decenta individuala, era prezenta unui Mantuitor gigantic - o ingramaditura antropomorfa de fiare vechi si gunoaie in spatele resedintei lui din Cadaques. Criticul englez Brian Sewell a aflat pe propria piele maniera in care ii servea lui Dali aceasta recompunere grotesca a trupului christic. Se face ca se gasea in vacanta pe coasta spaniola, in Cadaques. Era intr-o macelarie, pe care o frecventa regulat pe parcursul sejurului pe tarmul arid si salbatic al Mediteranei, cand in fata parcheaza un Cadillac interbelic. Din el descind, cu veritabila morga de aristocrati, un barbat si nevasta lui. Reperandu-l pe Sewell ca un element necunoscut in universul in care era omniscient, Dali i se adreseaza cu o imperiozitate ce nu ar fi parut deplasate nici in conduita lui Ludovic al XIV-lea: "Stii cine sunt eu?". Raspunsul lui Sewell a venit: "Desigur, esti Salvador Dali." Criticul s-a integrat de atunci in anturajul lui Dali. La un moment s-au regasit singuri in curtea casei pictorului, unde se afla titanicul Hristos de rebuturi. Dali, cu cea mai mare naturalete, ii ordona sa se duca langa Christ, sa se dezbrace si sa se masturbeze, porunci pe care Sewell, spre propria stupefactie, le indeplineste tacit. Dali ii facu mai multe fotografii si mai tarziu criticul ne povesteste ca era posesorul unei uriase colectii de fotografii surprinzand onania, facute de el insusi, in care folosea ca modeluri baieti locali, de reminiscenta maura - o preferinta estetica pentru el. Sewell ne mai marturiseste, printre altele, ca a simtit ca pe langa superficialitatea prieteniilor lui Dali, cu el pare sa fi legat, in ciuda duratei scurte - o saptamana, una mai profunda, o "confesiune mutuala" cum a numit-o, pe care aveau s-o poarte amandoi pana la restul vietii in suflet.

Chipul lui apare contorsionat si surprins in general. Mustata lui, des aflata in pozitie verticala, era dupa propriile spuse un suplinitor al impotentei si al unui penis foarte mic, pentru care era batjocorit deseori de catre copiii cu care se juca in infanta. In Cadaques, Dali era venerat, era o figura cvasi-divina. Ca sa creeze sinergii cu figuri mari din istoria Spaniei, reconditionase 3 corabii din defuncta Armada. Obsinuia in fiecare an, de aniversarea plecarii spre Lumea Noua, sa traga salve de tun cu corabiile, la care populatia de oameni simpli si sarmani a asezarii, in genere pescari, raspundea sarbatorind in cinstea marii lor personalitati.

Reflectii bahice

Cand suntem beti gandurile prind un ecou placut: rasuna si se ciocnesc molatec de peretii mintii, pe care raman imprastiate, scurgandu-se delicios, ca un sirop suav de ciocolata pe o inghetata la cornet, in mijlocul toropelii de iulie. Ecoul! - acesta este unul din lucrurile cu care aburul bahic ne imbiba gandurile. Alcoolul incetineste intelectul, dandu-i voluptate in schimb, facand fiecare boare psihica, fiecare rebeliune a neuronilor, fiecare complot intru maretie al sinapselor, sa persiste si sa ramaie suspendate in constienta ceva mai mult.

Ma-ntreb ce a produs ideea de mai sus. Este oare infuzia alcoolica cea care mi-a facut ratiunea mai fecunda si producerea de idei mai deasa sau a fost doar o coincidenta aparitia unui gand pe parcursul consumului de bautura, in fapt asemenea inspiratii avand loc la intervale regulate sau in fapt asemenea insuflari de geniu se produc premeditat, fiind pinaclul unei constructii de observatii si prelucrari, a carei istorie arborescenta se pierde in anusul mintii? Inclin sa cred ca alcoolul nu poate sa ne fertilizeze spiritul, dar in orice caz ne insufleteste condeiul, ne da o mai mare toleranta vizavi de gandurile pe care luciditatea le-ar suprima. Iar prin simplul fapt ca scriem (O, scriu! - ce conotatie senzuala prinde aceasta activitate rezervata proscrisilor senzualitatii) ca scriem eliberat si fara prejudecati, dam voie fiecarui gand, oricat de minuscul, sa-si exprime opinia si punem la dispozitia marei plase a Logicii un banc mai mare din acesti minusculi pesti, iar dat fiind gradul de ecumenism al intelectului, se va fauri o mancare de peste, poate cea mai oceanica produsa vreodata.

Dar vai, simt cum acest sut intelectual primit de la alcool isi pierde din intensitate! Sa mai comand o bere? Dar ce este berea? Berea este o aranjaciune, o rearanjaciune de roduri ale pamantului, o rezidire a Universului. Insa lasand la o parte aceasta definitie banala (caci ii poate fi atribuita oricarui aliment), berea este fondatoarea unui cult, pilonul unei subculturi, la care adera proscrisii ratiunii. La urma urmelor, orice subcultura este formata numai din acesti exilati, din acesti neglijati de catre chestiunile inalte. Pierd ei oare ceva din aceasta ignorare? Nu s-ar zice. Ei isi agraveaza aceasta schisma fata de Idee prin bere. Berea este panaceul, alifia si salvatorul, afundantul in panzele lumii.

Placut mai este sa scrii, alcoolizat fiind. Chelnerita tocmai m-a intrebat daca mai doresc ceva. I-am raspuns perfect lucid, semn ca simtul meu social inca vegheaza (batran lup social, acest simt!) si fapt care ma duce la concluzia ca ratiunea incepe sa rataceasca mai usor decat socialitatea, data fiind o picatura din veselul dar al vitei de vie. DEZLANTUIRE! ALCOOL, COPIL AL REBELIUNII INTELECTUALE! Nu este oare intelectualul acel individ care, facandu-se abstractie de pornirile sale instinctuale imediate, are actiuni a caror explicatie este greu de gasit. El se observa, observa ca se observa si devine ataraxic fata de insasi ataraxia sa! Nu este omul mai intelectual cu cat mintea sa este mai ramificata, si deci varfurile acestei grandioase coroane psihice sunt aparent nelegate de radacina? Ce atitudini mature au unii oameni, ba chiar si unii copii, in ciuda faptului ca sufletele lor sunt din epoca de piatra. Si nu, nu voi face previziuni sumbre pentru viitor bazate pe aceasta idee. Oamenii din epoca viitoare sunt identici ca esenta cu cei din epoca trecuta. Numai o mana dintre ei sunt geniali, adica sunt diferiti de restul. Dar ma intreb daca exista diferenta numai intre mase si genii si nu si intre membrii acestei elite care este genialitatea. Ar trebui geniul sa pledeze pentru genialitate sau pentru autenticitate?

Regalul simturilor slabeste, efectul alcoolului se estompeaza. Ceea ce spun nu mai are plasticitate. Observ ca alcoolul ne confera puterea de a face asocieri valabile intre lucrurile foarte vulgare si cele ideale, facand din metafora un pod miraculos intre generalitatea Naturii si particularitatea Cotidianului uman. Consider ca o metafora de calitate trebuie sa speculeze traversarea acestui hau, ea trebuie sa fie, printre altele, o analogie intre ceva cat mai natural si ceva cat mai artificial. Observ cum alcoolul imi diminueaza capacitatea de cititor, dar mi-o potenteaza pe cea de scriitor. Observ cum observ...

Panteismul

Panteismul este o credinta religioasa conform careia Dumnezeu se afla in tot si in toate sau Dumnezeu si Natura sunt identici. Este general valabil ca cu cat exista mai mult din ceva acel ceva isi pierde din valoare. Iar daca cantitatea unui lucru tinde spre infinit valoarea lui tinde spre zero. Daca Dumnezeu este deci in tot si in toate, nu este ca si cum nu ar fi deloc? Nu este panteismul un fel de ateism?

Despre muzica

Arta putem spune ca este o forma de comunicare, iara comunicarea presupune transmitere de informatii, nu activare de emotii. Cum informatia este o eliminare a incertitudinii, comunicarea si la randul ei, arta, trebuie sa elimine incertitudinea. Muzica nu numai ca nu poate sa elimine incertitudinea, dar are uneori si parsiva trasatura de a da o foarte falsa senzatie de inalta certitudine. "Muzica este suspecta din punct de vedere politic" cum bine zice Thomas Mann. Muzica este extaz auricular, pura placere fizica, nu are nimic afectiv si nici intelectual in ea. Muzica nu este o arta, ci un artizanat. Ea poate fi atinsa doar de nimbul frumusetii, nu si de nimbul adevarul. O piesa muzicala poate fi arta numai in masura in care o femeie frumoasa este arta.

"Muzica ne inflacareaza sentimentele" spune acelasi Mann. Fraza muzicala nu poate sa trezeasca un anume sentiment in ascultator, pe care ea il are ca coloana vertebrala, ci doar sa amplifice modulatia sufleteasca ce pe moment se petrece in forul interior, asa cum face orice este placut. Muzica este, daca poftiti, ca un pianist slab, care, in lipsa lui de virtuozitate, apasa prea multe taste deodata. Corzi multiple ale sufletului face sa rasune, fara putere de nuantare. Cuvantul si imaginea vizuala sunt singurele vehicule purtatoare ale spiritului, iar numai literarul si plasticul pot creea arta.

Un gand

Dominarea ratiunii de catre sentiment produce prozelitul perfect, in timp ce supunerea sentimentului de catre ratiune produce dictatorul perfect. Indoctrinarea, ceea ce este mai daunator in intreaga omenire, este o colaborare intre indivizi pur sentimentali si pur rationali. Nicicand in istorie, cei cu echilibru intre psihic si suflet nu s-au dedat la orgii de gregarism.

Despre onoare

Acum doi articli spus-am ca societatea este, oriunde si oricand, esential aceeasi. Repartizarea calitatii umane transcende limitarile spatio-temporale. Societatea functioneaza dupa vechiul proverb "lupul isi schimba parul, dar naravul ba". Putem deci sa privim epocile glorioase ca momente in care omul inferior nu se vindeca prin civilizatie de calitatea sa josnica ci doar isi ajusteaza aparenta pentru razboiul de fatade.

Una din virtutile cele mai cantate in vremurile vechi era onoarea. Putem spune ca onoarea era propovaduita de catre capetele incoronate la fel cum erau milostivenia si smerenia de catre crestinism. Onoarea este una din trasaturile fundamentale ale modelului uman antic-medieval-premodern. Acest model este extinct, el a disparut odata cu nasterea epocii moderne. Fara onoare in portofoliul tau de calitati nu puteai sa treci drept erou bun in cantecele trubadurilor. Onoarea era deci inainte un mijloc de a castiga reputatie sociala si unul din telurile arborate cu demagogie de catre oamenii de stat. Astazi onoarea nu mai serveste in niciunul din aceste scopuri. Ea a disparut de pe firmament. Daca in vechime era expusa pana la vulgarizare, astazi nu mai primeste nici macar un minimum de atentie pentru a se mentine pe linia de plutire.

Intrebarea este ce a facut ca, undeva prin jumatatea intai a secolului XX, sa dispara aceasta calitate clasica. Sa cercetam deci cum a aparut. Onoarea se afla in stransa legatura cu razboiul. Cu cat razboiul ocupa un loc mai insemnat printre activitatile unei societati, cu atat este onoarea un mijloc mai bun de a parveni in ea. Aceasta latura a luptei solicitanta pentru barbatie este cea care il constrange pe individ sa se manifeste in neconcordanta cu sinele sau, sa isi surmonteze propriile interese in virtutea unei cauze mai inalte. Razboiul viril impune onoarea ca etalon intr-o societate. Primul Razboi Mondial a fost cauza declinului acestei laturi. Au aparut mitraliera si artileria. Duse au fost marsurile vitejesti de infanterie, atacurile la baioneta, figurile gigantice ce imbatau armia cu viziuni de glorie si ruina. Se intrevede epoca unui soldat viclean, efeminat, care poate sa distruga un regiment intreg fara sa-si arate fata. Primul Razboi Mondial a fost primul razboi in care lupta de la distanta a surclasat-o definitiv ca eficienta pe cea de apropiere. Un razboi in care artileria a produs de una singura 70% din victime. Odata cu Primul Razboi Mondial, adica momentul in care armele cu care un singur individ poate omori mai multi indivizi fara sa se puna in pericol au devansat celelalte arme, onoarea a intrat intr-un ireversibil declin, iar al Doilea i-a dat lovitura de gratie.

Despre democratie

Am afirmat mai devreme ca stofa oamenilor e constanta in spatiu si timp. De aici am dedus ca raporturile de autoritate dintr-o societate, oricat de civilizata ar fi ea, se stabilesc tot timpul dupa legea junglei. Daca lupta sociala se da cu persiflaje si ipocritele zambete de complezenta in loc de cutite si injuraturi nu inseamna ca este mai mult decat un joc meschin si animalic de putere. Nu exista democratie. Democratia este o utopie la fel de mare ca si comunismul. Democratia presupune ca puterea sa se afle in mainile tuturor. Dar sa ai puterea nu inseamna sa iei decizii, ci sa decizi cine ia decizii. O democratie este deci un sistem in care nimeni nu poate sa decida cine ia decizii, iar asa ceva nu vad sa existe pe Glob.

"Pai bine, dar in S.U.A. ..." In S.U.A. ce? Poporul nu are putere, pentru ca nu este stapan asupra libertatii discursului sau si a abilitatii lui de a decide. Guvernul este cel care decide daca poporul are dreptul sa vorbeasca sau nu. Asta nu e democratie. E o mascarada ordinara. Cel mai aproape de democratie a ajuns Atena secolului lui Pericle (495-429 i.Hr.). Democratia ateniana punea puterea in mainile a 500 de oameni, masculini de sex, atenieni ca loc de nastere si copilarie si cetateni cu drepturi depline ai orasului. Principiul conservator al democratiei era unul dintre cele mai simple cu putinta: cand unul din "barbatii Atenei" ajungea prea popular era exilat. Exilarea se mai chema si ostracizare, dupa "ostrakyon" - o scoica folosita pentru votare, simbol al actului democratic. Metoda ostracizarii era atat de eficienta, incat i-a fost aplicata, si inca de doua ori, lui insusi Pericle, unul dintre ilustrii barbati ai Atenei si cel care a dat numele celei mai glorioase perioade a orasului. In ziua de azi o asemenea metoda de echilibrare a puterii este ineficienta, deoarece datorita fortei comunicarii, poti sa-ti mentii autoritatea oriunde, fara sa fi prezent fizic. Pol Pot, spre exemplu, liderul khmerilor rosii, a continuat 18 ani dupa ce a fost rasturnat de la putere in 1979, din cazemate pitite in junglele tarilor inconjuratoare, sa tina sub copita Cambodgia.

In realitate democratia antica ateniana este o semi-democratie, deoarece cei care conduceau erau o elita si nu poporul intreg, dar spre deosebire de sistemele de guvernare contemporane care se considera democratii, care se prezinta ca punctul culminant al libertatii de decizie a maselor, nu este ipocrita si este chiar, daca stam sa ne gandim un pic, mai putin elitizata.

Decadenta societatii contemporane

Societatea, in cazul in care decade, poate sa o faca in 3 moduri:
1. Continuu - de cand se poate vorbi de o organizatie de indivizi, omul si semenii sai, cu cat au stat mai mult impreuna s-au corupt mai tare reciproc.
2. Alternativ - societatea functioneaza ca un pendul, ce-n ritm predictibil oscileaza intre decadenta si ascensiune.
3. Iluzoriu - in fapt nu exista o decadenta a societatii, ci doar o fatada creata de vechea garda, un ultim mars cavaleresc al generatiei trecute in scopul de a-si valida valorile.

Eu unul tind sa aleg a treia presupunere. Pentru omul batran fosila tineretii este un paradis, un meleag launtric idilizat de trecerea timpului care se cutremura in fata prapastiei tehnologice dintre generatii si pe care o condamna ca fiind eretica. Aceasta mutatie, aceasta mareata dar inspaimantatoare schimbare a modului de a fi, aceasta alterare de catre timp a spatiului sacralizat de amintire, seamana frica in inima vechii garzi, care dintr-un disperat impuls conservator ignora partile rele ale vechiului si partile bune ale noului, prezentandu-le ca opuse, neintelegand ca in fond sunt la fel, tehnologia si moda fiind doar variatii ale formei. Calitatea umana este cantitativ aceeasi, indiferent de epoca sau areal geografic. Altfel spus in orice loc sau perioada te-ai duce o sa ai un om cu virtuozitate intelectuala la un numar constant de mediocri, numar pe care nu-l stiu, dar il aproximez la 20. Civilizatia nu modifica o societate decat formal, ea doar muta jocul meschin de putere din maidan in salon.

Meseriile nobile

Arhitectura si medicina sunt cele mai nobile si mai complexe dintre deprinderi pentru ca amandoua incearca sa ne tina departe de tarana.

Antagonismul Germania-Franta

Citesc de doua luni la "Muntele vrajit" de Thomas Mann. Prin al doilea volum din cele trei cate are in total am gasit una din multele idei notabile si interesante continute in carte, anume ca francezul pretuieste libertatea in timp ce vecinul sau, germanul, cu care s-a aflat des in stare de razboi de-a lungul veacurilor, este alcatuit sufleteste astfel incat sa prefere ordinea. Franta si Germania chiar au purtat la un moment dat trei razboaie majore in aproape 70 de ani - razboiul Franco-Prusac si Primul si al Doilea Razboi Mondial.

Pot sa spun ca ideea din cartea lui Mann e valabila. Daca privim la urma urmelor felul in care cele doua popoare s-au format, observam ca cel francez s-a format prin cucerirea celui nativ de catre alte popoare in timp ce poporul german nu a suportat in geneza sa dominatia altora, ba chiar s-a impus ca autoritar in geneza neamurilor din jur. Este natural ca o semintie care isi deriva placerea din supunerea altor semintii sa aiba in interes conservarea raporturilor de putere, deci repaosul, iar ca o semintie fara vise de cucerire a lumii si care este chiar dezavantajata in general de raporturile de putere sa doreasca dezechilibrarea lor, deci impulsul haotic. Nu este deci de mirare ca Franta, in speta Parisul a avut dintotdeauna o inclinatie pentru excentric si ca toate veleitatile artistice ale planetei bazate pe non-conformism au gravitat in jurul acestui loc. N-ar trebui sa ne mire nici vocatia catre disciplina, rigoare si sterilitate a germanului, care a fost dintotdeauna dispus sa sacrifice orice ca sa arate lumii ca el este cel mai bun.

Bizareriile lui Dali, partea a II-a

Articolul asta este continuarea astuia.

Una din trasaturile cele mai delicioase ale lui Salvador Dali este neconcordanta lui constanta cu asteptarile celorlalti. Cand publicul cauta cele mai complexe explicatii pe care ratiunea umana le poate scorni pentru actiunile sale, Dali le justifica atribuindu-le motive instinctuale, iar cand lumea atribuia actelor sale cauze simpliste, el le facea o exegeza de toata intelectualitatea. Spre exemplu, Dali a pictat un tablou care o arata pe nevasta lui, Gala, cu doua cotlete de miel pe umar. Publicul si criticii au gasit cauze incredibile pentru compozitia lui, dar Le Dali a raspuns cu geniu: "Imi place sotia mea, imi place mielul si n-am vazut nici un motiv sa nu-i pictez impreuna."

Luis Bunuel a povestit odata un lucru interesant despre Dali, cu care a legat o frumoasa prietenie artistica, desi faptul ca mai tarziu Dali l-a denuntat ca este ateu l-a costat pozitia de director al Muzeului de Arta din New York: "Dali era un mare seducator. Fermeca usor femeile cu charisma lui si cu teatralitatea lui intelectuala. Le aducea in apartament, le convingea sa se dezbrace in pielea goala si dupa aceea disparea misterios in bucatarie. Prajea cateva oua si le punea pe umerii femeii, dupa care brusc o obliga sa se imbrace la loc si o trimitea acasa."

O alta bizarerie sexuala de-a lui Dali, povestita de el insusi, era candaulismul sau. Candaules a fost un rege antic al Lydiei, meleag din Asia Minor. Candaules, spune legenda, credea ca sotia luieste cea mai frumoasa dintre femei si vroia sa afle daca lucrul asta este adevarat. I-a cerut deci ofiterului garzilor lui de corp, Gygles de Lydia, sa il priveasca in timp ce se copuleaza cu nevasta lui. Gygles a refuzat categoric, dar Candaules a manevrat circumstantele in asa fel incat Gygles sa ajunga fara sa vrea martorul actului nuptial regal. Sotia lui Candaules l-a prins in timpul voyeurismului si l-a obligat sa aleaga intre a-si lua viata sau a lua viata regelui. Candaulismul este un fetish care consta in obtinerea placerii sexuale prin expunerea nud a partenerei in fata altor barbati sau chiar al privitului unui act sexual cu alti barbati.

Dali s-a declarat a fi un anarho-monarhist. Odata a simulat o solidaritate monarhica cu liderul nostru comunist, Ceausescu. Pentru a onora aceasta solidaritate i-a trimis conducatorului nostru iubit un sceptru. Ceausescu, nesuspectand ironia gestului, s-a umflat in pene si ziarul "Scanteia" a afisat desigur vestea pe prima pagina. Dali era, cum am zis mai devreme, un teatral. Ii placea sa-si otraveasca teatrul cu o foarte fina ironie. Un exemplu relevant in sensul asta este un discurs despre suprarealism tinut la Londra in timpul tineretii lui artistice. Suprarealismul este, pe scurt, un curent artistic care propavaduieste lipsa de sens. Cu cat ceva este mai haotic si mai irational, cu atat este mai suprarealist. Discursul londonez era despre submersia artistului in vis, subconstient si alte medii unde nu exista nici un fel de ordine si care sunt propice suprarealismului. Pentru a-si plastifica explicatia, Dali a folosit un costum de scafandru. Dar cand discursul a ajuns in punctul culminant, Dali s-a facut ca se sufoca, spre furia doctrinarilor suprealismului, spre confuzia multimii si spre deliciul putinilor care i-au inteles gestul...

Despre arta abstracta

Arta este o forma de comunicare. Comunicarea inseamna transmitere de informatii. Unii spun ca inseamna transmitere de sentimente. Ii contrazic. In primul rand 'a transmite sentimente' e o sintagma gaunoasa. Poti sa activezi sentimente in cineva, dar nu sa le transmiti acelui cineva. Vreau sa demontez opinia conform careia comunicarea presupune activarea sentimentelor. Sa luam toti tiranii istoriei, de la regii Asiriei pana la Stalin. Fara indoiala ca toti au activat intens in omenire stari si sentimente - ura, teroarea, paranoia etc. E destul de limpede ca in ciuda modulatiilor sufletesti produse de un despot in masele de oameni aflate sub stapanirea sa, nu exista comunicare intre cele doua entitati.

Comunicarea este un fenomen rational. Comunicarea inseamna transmitere de informatii obiective si neinterpretabile intre indivizi. Avand in vedere ca informatia este o eliminare a incertitudinii, putem sa afirmam ca si comunicarea elimina incertitudinea. Si desigur cum arta este comunicare, arta trebuie sa elimine incertitudinea. Arta nu trebuie sa fie subiectiva, nu trebuie sa aiba un mesaj multipluu pe care sa si-l aleaga receptorul, cum are pictura abstracta spre exemplu. Intr-o astfel de arta artistul nu face altceva decat sa se eschiveze, sa paseze sarcina de a crea arta receptorului sau. Arta modernista e de o parsivitate ordinara. Ea il aduce pe omul mediocru de partea sa, oferindu-i iluzia ca poate sa creeze ceva monumental si transcendent prin mularea personalitatii artistului pe personalitatea sa. Nu te lasa momit de visul asta, omule mediocru, locul tau e la sapa.

Asistam de un secol incoace, adica de cand arta a inceput sa se subiectivizeze, la transformarea ei intr-un produs de larg consum, intr-un nou opium al maselor. Imi permit chiar sa numesc arta abstracta noul Dumnezeu si inca unul de o mult mai subtila si periculoasa natura, pentru ca si-a lepadat orice haina nationala sau rasiala, s-a sustras oricarei particularizari geografice sau etnice. El poate seduce mintile oamenilor de oriunde, singura lui necesitate vitala este mediocritatea, ea este solul fertilul unde prospera noul Dumnezeu. Carnagiu in odaile Eternitatii!

Intre Occident si Orient - Intrebuintarea timpului

"Exista diferente fundamentale intre popoare?"

Asta e una dintre intrebarile care imi tine doagele laolalta de ceva vreme. Mi se pare insa ca poporul este o unitate mica de masura pentru diferentele intre oameni si determinarea unei departajari de o gradatie atat de fina este prea grea. M-as multumi deci, inainte de a avansa la intrebarea de mai sus, sa cunosc diferentele esentiale intre rase, sau daca nu intre rase macar intre continente. Dintre continentele existente, doua se remarca ca un obiect demn pentru studiul meu - voi incerca deci sa stabilesc in randurile si articolele ce or sa urmeze trasaturi caracteristice pentru omul de tip asiatic si cel de tip european.

Intrebuintarea timpului

Thomas Mann indica in "Muntele vrajit" aceasta diferenta dintre homo asiaticus si homo europaeus: felul in care fiecare percepe si intrebuinteaza timpul. Mann spune ca datorita imensitatii continentului sau (datorita spatiului deci) omul asiatic foloseste timpul cu o generozitate de-a dreptul risipitoare ("aceasta grandioasa dar barbara intrebuintare a timpului"), fata de occidental, care constrans sa traiasca in perimetrul comprimant al Europei ("nobilul nostru continent decupat cu atata eleganta"), priveste timpul printr-o prisma zgarcita de gospodar. "Unde este mult Spatiu, acolo este si mult Timp" spune Mann.

Fara indoiala ca dispunand de aceleasi mijloace de transport de-a lungul mileniilor, prin urmare de aceeasi viteza de deplasare (care este spatiul raportat la timp), orientalul si occidentalul vor pastra acelasi raport intre timpuri ca si intre spatii. Este lesne de inteles problema intrebuintarii timpului daca consideram distanta dintre capetele unei tari europene si distanta dintre cele mai apropiate doua localitati din Asia, aceste doua distante sunt de foarte multe ori egale sau foarte apropiate ca valoare. Ceea ce pentru un rus inseamna 100 km, pentru un european oarecare inseamna in general cativa kilometri, iar dat fiind faptul ca tehnologia transportului este aceeasi pentru fiecare, cele cateva zile in care rusul nostru ar fi strabatut suta de kilometri sunt echivalente cu cateva ore pentru european. Unui european cele cateva zile folosite rusului i se par folosite groaznic de ineficient, dat fiind ca in timpul asta ar putea sa faca o calatorie dus-intors si sa-si si rezolve treburile acolo unde a fost, in timp ce rusului timpul acesta ii ajunge doar pentru calatoria dus sau intors.

Acolo unde densitatea este mare timpul este folosit cu mai multa utilitate. "Carpe diem! - si doar era citadin acela care a cantat astfel."

Vrajitorul amanat

Urmeaza sa redau o legenda, culeasa de Jorge Luis Borges in "Cartea de nisip":

"Era odata un decan la catedrala din Santiago si tare mult ravnea el sa invete mestesugul magiei. Auzi spunandu-se ca Don Illan, de la Toledo, ar fi cunoscator ca nimeni altul si porni la Toledo sa-i vorbeasca.

In chiar ziua sosirii sale acolo, se duse drept la Don Illan acasa si il gasi citind intr-o odaie mai ferita. Don Illan il intampina plin de bunavointa si il ruga sa amane, pana dupa incheierea mesei, dezvaluirea pricinii care il adusese la Toledo. Ii oferi odaia cea mai racoroasa si-i spuse ca venirea lui il bucura nespus. Indata ce sfarsira de mancat, decanul ii deslusi rostul calatoriei lui, rugandu-l totdeodata sa fie bun si sa-l initieze in stiintele magiei. Don Illan ii raspunse ca a si ghicit ca e decan, om cu o deosebita bunastare si cu un viitor de aur, dar teama-i e ca mai tarziu are sa-l dea uitarii. Decanul ii facu fagaduieli si il incredinta ca niciodata nu va uita binele acesta si ca-i va sta intotdeauna de ajutor. Odata zise aceste lucruri, Don Illan ii deslusi ca mestesugul magiei nu se poate invata decat in loc ferit si, luandu-l binisor de mana, il duse intr-o odaie invecinata, pe a carei pardoseala se afla un belciug gros de fier. Inainte de asta, ii spuse slujnicei sa pregateasca pentru seara, la cina, potarnichi, dar sa nu le puna la fript pana ce nu-i va porunci el. Ridicara, opintindu-se amandoi, chepengul, si coborara pe o scara de piatra frumos cioplita si coborara atat de adanc incat decanului i se paru ca albia raului Tajo se afla acum deasupra lor. La piciorul scarii se afla o chilie, si alaturi o biblioteca, si alaturi un soi de cabinet cu instrumente magice. Se pusera sa cerceteze carti si in indeletnicirea aceasta se gaseau cand intrara doi oameni cu o scrisoare pentru decan, scrisa chiar de episcop, unchiul sau, prin care acesta ii dadea de stire ca se afla grav bolnav si il ruga, daca voieste sa-l mai gaseasca in viata, sa vina fara intarziere. Pe decan il necajira mult aceste vesti, mai intai pentru suferinta unchiului, iar apoi din pricina ca era astfel nevoit sa-si intrerupa invatatura. Hotari prin urmare sa alcatuiasca o scrisoare in care sa-si astearna toata parerea lui de rau si s-o trimita neintarziat unchiului sau. Dupa trei zile sosira cativa oameni cerniti, cu alt rand de scrisori pentru decan, in care se putea citi ca episcopul s-a stins din viata, ca la Santiago sunt pe cale sa aleaga un succesor si ca trag toti nadejde, cu mila Domnului, sa fie el alesul si totdeodata il indemnau sa nu se osteneasca venind pana acolo, caci le parea cu mult mai potrivit sa fie ales in lipsa. Dupa zece zile venira scutieri frumos invesmantati, care i se inchinara ca noului episcop. Cand Don Illan vazu aceste lucruri, se indrepta cu bucurie spre inalta fata bisericeasca, multumindu-i Celui de Sus ca stiri atat de bune sosesc tocmai in casa lui. Apoi ii ceru scaunul de decan ce ramasese liber, pentru unul din fiii sai. Episcopul ii raspunse ca a pregatit scaunul de decan pentru propriul sau frate, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el la Santiago.

Pornira, asadar, toti trei spre Santiago, si acolo fura intampinati cu mare cinste. Dupa sase luni, episcopul primi soli de la Sfantul Papa, care ii oferea arhiepiscopatul de Toulouse, lasand in grija lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care urma sa fie liber pentru acelasi fiu al sau. Arhiepiscopul ii spuse ca a pregatit episcopatul pentru propriul sau unchi, frate al tatei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el si la Toulouse. Don Illan n-avu incotro si incuviinta.

Pornira spre Toulouse toti trei, si acolo fura intampinati cu mare cinste si cu slujbe bisericesti. Dupa doi ani, venira la arhiepiscop trimisii Prea Sfantului Papa care ii oferea slujba de Cardinal, lasand la voia lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care avea sa ramana liber, tot pentru fiul sau. Cardinalul ii raspunse ca a pregatit arhiepiscopatul pentru propriul sau unchi, fratele mamei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine si vrea sa-l ia cu el la Roma. Don Illan n-avu incotro si incuviinta. Pornira, asadar, toti trei spre Roma, unde fura intampinati cu onoruri, cu slujbe si cu procesiuni. Dupa alti patru ani, Papa muri si Cardinalul nostru fu ales de toti ceilalti sa ocupe scaunul papal. Cand afla Don Illan, imbratisa picioarele Sfintiei Sale, ii aminti vechea fagaduiala si ii ceru scaunul de cardinal pentru fiul sau. Papa il ameninta cu inchisoarea, spunand ca stie el prea bine ca Don Illan nu e decat un vrajitor si ca pe vremuri, la Toledo, s-a indeletnicit cu artele magiei. Nefericitul Don Illan raspunse, deci, ca nu-i ramane decat sa se intoarca in Spania si il ruga sa-i dea ceva merinde pentru drum. Dar Papa nici nu vru sa auda. Atuncea Don Illan (al carui chip intinerise in mod ciudat), rosti cu un glas care nu sovaia:

-Nu-mi mai ramane, asadar, decat sa ma infrupt din potarnichile pe care le-am cerut pentru asta seara.

Slujnica se infatisa pe data si Don Illan ii porunci sa puna potarnichile la fript. In clipa aceea, noul Papa se pomeni din nou in chilia adanca din Toledo, decan de Santiago si nimic mai mult, si intr-atat de umilit de nerecunostinta sa, incat nu mai stia cum sa-si ceara iertare. Don Illan spuse atunci ca-i este de ajuns dovada aceasta, nu-l ospata cu potarnichi si-l conduse pana in strada, unde-i ura calatorie placuta si isi lua ramas bun cu cea mai mare cuviinta."