Viata ca fenomen biologic

In societate este vehiculata des o idee, cum ca omul este nemuritor pentru ca materia din care sunt facute carnea, tegumentul, oasele si toate cele ce ii constituie trupul vor dainui pentru totdeauna in Univers. Gresit. Pentru a putea spune despre un obiect ca este vesnic, trebuie sa putem afirma despre dansul ca toate caracteristicile sale au o valoare constanta in timp. Este suficient ca valoarea unei singure caracteristici sa se modifice candva, in viitor, pentru ca obiectului sa ii fie infirmata vesnicia. Astfel ca desi daca substanta sa este constanta in timp, variatia formei sale i-ar comporta esecul in razboiul impotriva efemeritatii. Ori, forma omului nu numai ca variaza intr-o saptamana de la moartea sa intr-atat incat sa-l faca irecognoscibil, ci chiar in vremea vietii sale si in perioade mai mici de o saptamana, in cele mai mici perioade in care poate fi divizat timpul, iar in ceea ce priveste aceste divizari realitatea nu cunoaste nici o opreliste, omul, ca si orice obiect din natura, dar mai ales omul si viata, isi modifica forma.

"Viata este ceea ce in transformarea materiei pastreaza forma" afirma Mann in "Muntele vrajit". Intr-adevar, viata este aceasta stradanie a unui obiect de a ramane acelasi de-alungul calatoriei sale prin spatiu si timp. Nu ne putem imagina o papusa de lemn, spre exemplu, parcurgand aceeasi ruta prin materie pe care o parcurge un om intr-un deceniu, dar mentinandu-se intr-atat de apropiat de forma sa initiala. Luand in considerare o singura lovitura energica in trupul papusii, fie ca echivalentul uman al loviturii ar fi fatal sau nu, ea nu va incerca deloc sa vindece acel loc (aici facand abstractie de eventuala revenire la forma pe care o incearca corpurile elastice). Viata presupune, deci, o memorie a formei, caci de fiecare data cand ceva care este insufletit sufera o modelare in cursul odiseei sale prin lume, reactia corpului este de a trimite, in precis acelasi loc unde a avut loc modelarea, o portiune de materie care sa refaca forma veche.