Marele dialog

Una din marile conceptii gresite, care este intalnita foarte des in societate, este aceea ca dialogul trebuie sa fie doar un schimb de opinii, in care fiecare vorbitor respecta opinia celuilalt cu sfintenie, o sfintenie izvorata din subiectivism. "Adevarul este subiectiv, oricine are dreptate." - nicicand nu a produs spiritul uman un principiu mai daunator dialogului si oricarei initiative intelectuale. Acest principiu incurajeaza pe interlocutor la o letargie a mintii, din pricina faptului ca orice opinie ar produce, va fi rasplatit in acelasi fel. Oricat de mult sau de putin ar gandi, deznodamantul va fi acelasi, o mentalitate care vine ca o manusa pe mana diletantilor, asa cum, in comunism, ideea ca oricat si oricum ai munci vei fi remunerat la fel ca ceilalti se pliaza perfect pe firea parazitilor sociali. Cam ce face comunismul pentru munca, face subiectivismul pentru dialog. Ori, dialogul trebuie sa fie, odata ce fiecare interlocutor si-a prezentat opinia, o sortare si o triere ale acestor opinii, iar, apoi, combinarea lor, astfel incat sa se obtina o unitate ideatica mai mare decat cele la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri si unanim recunoscuta de catre dansii. Rodnicia unui dialog este data de acest decalaj, intre produsul final al sau si media produselor la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri. Cu cat decalajul este mai mare, cu atat dialogul este mai realizat.

Deci, pentru ca dialogul sa fie rodnic trebuie sa se tina cont de mai multi factori:

1. Limbajul in comun - interlocutorii trebuie sa fie cat mai proficienti in vorbirea unei limbi, capabile sa sustina o exprimare cat mai elevata. Ce face o limba sa fie in stare de acest lucru? Pesemne ca un numar ridicat de cuvinte care au un inteles restrans, care au, deci, sensuri cat mai putine si care capteaza nuante extrem de fine. Data fiind din partea fiecarui interlocutor o cunoastere suficient de buna a acestei limbi, conversatia este fluida si fiecare intelege exact ceea ce celalalt vrea sa zica. Aceasta conditie este ceruta de catre toate laturile dialogului.

2. Dansul logic - a doua latura a dialogului, trierea si sortarea opiniilor, reclama aceasta conditie si este, dintre toate, cea mai dificil de respectat. Fiecare pas dintr-un dialog trebuie sa se soldeze cu unanimitate. De aceea dansul logic presupune reducerea progresiva de la opiniile prezentate catre legi mai generale si mai elementare, pentru ca, ajungand la cele mai de baza principii dupa care functioneaza realitatea, sa se arate cu ajutorul lor, cinstit si cu limpezime, proiectiile mintale ale realitatii ale carora dintre participantii la dialog sunt bune si ale carora nu.

3. Disocierea bazelor de cunoastere ale interlocutorilor, astfel incat cand acestea se intalnesc, fiecare idee dintr-una dintre baze sa aiba un gol de suplinit in cealalta, asijderea cu doua roti zimtate, care puse una pe curbura celeilalte isi potrivesc perfect intrandurile cu iesiturile, si nicaieri nu se gaseste un loc plin care cauta sa patrunda pe altul plin sau unul gol care cere patrundere din partea unuia deasemenea gol. Aceasta necesitate a unei lipse de fond comun, face probabilitatea unui dialog rodnic sa fie si mai mica decat o face necesitatea unui limbaj comun, caci si in aritmetica, rare sunt multimile a caror intersectie sa fie multimea vida si a caror reuniune sa numere la fel de multe elemente cat suma numerelor de elemente ale fiecarei multimi in parte.

Pentru intelegerea acestei conditii, cel mai util lucru ar fi vizualizarea unui puzzle, in care o parte din piese sunt impartite intre jucatori. In puzzle, se stie, piesele nu au dubluri. Si mai trebuie considerat aspectul problemei, cum ca chiar daca manunchiurile de ganduri ale interlocutorilor sunt perfect disociate, puse impreuna nu se completeaza, asa cum nu fac nici doua piese de puzzle intotdeauna, iar aceasta ar face discordie cu sintagma 'unitate ideatica', pe care am folosit-o pentru a descrie scopul dialogului si care presupune punerea laolalta a unor elemente care se potrivesc.

Trebuie sa vizualizam acest puzzle, acest joc de potrivire al ideilor care este dialogul, ca fiind de o natura multa mai complexa decat sunt jocurile cunoscute care exerseaza capacitatea de a gasi potriviri - un ansamblu in care piesele au numere diferite de laturi, asa cum si unele idei au bataie mai lunga si deschid multe, noi drumuri, iar altele, mai sarace, nu sunt altceva decat niste mijlocitori intre piesele mai mari, ca niste carari prin inima unui munte. Un ansamblu in care unele piese suprind o imagine mai coerenta si mai autosuficienta si, deci, sunt ca niste bucate care hranesc si desfata spiritul regeste, iar altele, sunt tiparite cu o frantura din Adevar, care nu vadeste nimic, si astfel nu sunt decat mirodenii la marele banchet.

Aceasta a treia conditie este reclamata numai de catre a treia latura.

Este interesant de observat ca cele trei conditii ale dialogului nu sunt tocmai de bun augur una fata de cealalalta, si ne referim aici, in speta, la relatia dintre prima conditie si a treia si, intr-o mai mica masura, la cea dintre a doua conditie si a treia, care nu sunt relatii de sinergie, si prin sinergie trebuie sa intelegem caracteristica a doua elemente de a se potenta reciproc intr-un scop, intrucat necesitatea unor rezervoare disparate de cunostinte o exclude pe cea a cunoasterii comune a limbajului, deoarece si limba in sine reprezinta o cunostinta, respectiv pe cea a unei conlucrari intru cernirea ideilor lipsite de temei, conlucrare care cere din partea fiecarui interlocutor un nucleu identic de gandire. Tocmai pentru ca dialogul realizeaza, in esenta, o tranzitie de la gandirile disparate la o gandire uniforma, si nu trebuie, nicidecum, sa ne speriem de aceasta uniformitate, deoarece nici macar nu ne vom apropria vreodata de a o atinge, trebuie echilibrate acele conditii ale sale care impun asociere cu cele care impun disociere, astfel ca daca avem prea mult din cele care vor de la interlocutor sa preia realitatea asa cum este in mintea sa si sa o redea in cuvinte le vor suprima pe cele care ii cer sa aiba cunostinte pe care ceilalti interlocutori nu le au.