Problema vlăstarului degenerat

Mă tot pătrunde sentimentul friguros al îngrijorării când văd în lumea noastră cum copiii unor oameni de vază – distinşi fie prin puterea, cuprinderea şi delicateţea intelectului, fie prin curăţenia vieţii, fie prin izbutirea în întreprinderi curajoase şi măreţe, fie prin eleganţa şi demnitatea în port şi înfăţişare - nu moştenesc nimic din calităţile ilustrei lor ascendenţe, ci sunt nişte oameni ca oricare alţii, ba chiar deşerţi, de parcă ar fi copiii unor neica-nimeni. Explicaţia principală este una singură: o neîncredere laşă şi vulgară din partea părinţilor în folosul unei educaţii umaniste în această epocă a colectivizării însemnelor superiorităţii. O neîncredere dusă chiar până în punctul abandonării oricărei speranţe. Această neîncredere este o greşeală şi o dovadă irefutabilă că de fapt caracterul lor ilustru nu este veritabil. Educaţia de tip umanist trebuie să supravieţuiască, cu precădere în ceasul deşertăciunii fosforescente în care trăim, indiferent de lipsa ei de foloase sau chiar de relele pe care le atrage asupra copilului – acesta este nobilul comandament pe care figurile de vază devenite părinţi eşuează să-l înţeleagă sau să-l aplice.

Un exemplu elocvent şi la îndemână este profesorul de filozofie pe care l-am avut la facultate, nepot al marelui Tudor Vianu. Vianu jr. jr. este, într-o sumară caracterizare, un pârţ de muscă, sub raport atât moral, cât şi intelectual. Slab la modul fătălău, incapabil să-şi stăpânească tremurul vocii când încearcă să facă linişte în sală, este greu de crezut că are curajul să se opună vreunui compromis care îi este propus. Vorbeşte în gol cu orele, nu-l ascultă nimeni. Undeva, în genunile lui, pare să se înfiripe o intenţie de a lega o punte între sine şi studenţi, dar este pe loc sugrumată de impotenţa fundamentală a firii sale.

Pentru a simula că ţine un curs interactiv, a conceput una din cele mai sinistre improvizaţii pedagogice posibile, pe care eu am numit-o „jocul de bingo filozofic”: din vreme-n vreme se opreşte din insipida lui cuvântare şi pune o întrebare. Studenţii încearcă ca la bingo să răspundă printr-o noţiune filozofică. Dintr-o diplomaţie care ar putea părea că provine dintr-o nobleţe a personalităţii sociale, dar care de fapt denotă slăbiciune morală la modul patologic, Vienuţ nu infirmă niciun răspuns, ba chiar le aprobă categoric: „Perfect adevărat!”. Însă urmează acel „...dar!”, care se întrezărea, prin care Vienaş vrea să-i spună studentului că de fapt răspunsul nu este deloc perfect adevărat, ci că ar putea să-i mai dea o încercare. Când un student aduce argumente Vivişor se face că plouă. Într-un final careva nimereşte marele pot. Apoi Vienucu-şi reia monologul. Trist, trist...

Sub raport intelectual omul are doar acea inteligenţă sterilă, sprijinită de o erudiţie neasimilată în mod organic şi de o manieră moartă de a te exprima, caracteristici ale intelectualilor de mâna a treia.

Spicul de grâu trebuie să crească sub imperiul abundent al razelor solare, inundat în lumină şi căldură; crescut în frig şi întuneric împrumută din firea ciupercilor şi sfârşeşte prin a fi una. O astfel de ciupercă este Vianu jr. jr. Mi-a povestit cândva o vecină în vârstă care a asistat la cursurile lui Tudor: glas ferm şi cristalin, sigur pe sine, întrupare a unor înalte datini dăscăleşti, stăpân pe materie şi limbă la modul absolut. Nu pot decât să asociez această imagine feerică cu imaginile, la care am fost singur martor, în care spiţa decăzută vorbeşte singură într-o sală care numai la ea nu e atentă; turuie delăsător într-o limbă păsărească şi puţinii interesaţi care o trezesc din îndelunga şi adânca ei beţie sunt răsplătiţi cu o salvă de vomă pe faţă.

De pe feţele de oameni

De pe feţele de oameni măşti de aur se destramă,
Al mizeriei negru sâmbur stă la pândă să erupă,
Ca furtuna se desface – tu, smintit, l-ai pus în ramă:
El o sfarmă cu turbare şi cu aşchii-ţi umple-o cupă

Şi să bei îţi cere seamă.

De pe chipul de prieten cad icoane în ruină -
Ţi-ai făcut din oase pensuli şi din sânge o vopsea
Şi aşa le-ai dat culoare împletită cu lumină,
Iar acuma zac în zloată, se topesc ca fulgi de nea,

Dezvelindu-ţi o jivină.

Despre critici

O realizare nu dobândeşte faimă şi glorie cu de la sine putere, adică numai prin valoarea ei intrinsecă, ci prin mijlocitori între ea şi lume, care, pentru a o face cunoscută, se folosesc de retorică, oratorie, eventual de influenţa personală, în orice caz nu de mecanisme de natură să o pună în contact esenţial cu lumea. Aşa se face că de pildă Eminescu, nici dacă ar fi fost mai desăvârşit decât a fost, nu ar fi ajuns pe piedestalul fabulos pe care se află dacă anumiţi oameni cu influenţă şi abilitate nu l-ar fi ridicat acolo. Nu ar fi ajuns cunoscut din vorbă în vorbă, ci s-ar fi cufundat cu timpul în uitare, apreciat însă de unii dintre cei care se nimereau să-l citească, dar neputincioşi în a-l face cunoscut la scară mare. Şi chiar dacă a ajuns cunoscut, aceasta fiind munca criticilor, puţini dintre cei care îl cunosc se află în contact cu el însuşi, ci ating doar fenomenul social-cultural Eminescu, care doar îi înveleşte esenţa.

Un geniu este de altfel prea absorbit de puritatea travaliului său, care se realizează prin adevăr şi întru adevăr, pentru a se sinchisi de procedeele de prelucrare a adevărului care sunt atât de necesare popularizării şi întipăririi în memoria colectivă a acestui travaliu. Tocmai aici intervin criticii, aceste curioase fiinţe. De ce sunt ei atât de interesanţi? Pentru că nu sunt nici atât de transmundani încât să fie neputincioşi şi nevoitori să comunice şi să convingă lumea, dar nici atât de mundani încât să nu poată aprecia realizările unui mare artist, să nu se poată bucura de ele şi să nu poată fi atinşi în mod autentic de ele. Criticul este caracterizat de acest echilibru fascinant. El este, într-o anumită măsură cel puţin, al lumii, al ţărânii, le face acestora jocul, dar în acelaşi timp îi pot urca în suflet, cu tot adevărul lor neţărmurit, cuvintele melancolicului Hamlet:

„O God! God! How weary, stale, flat and unprofitable seem to me all the uses of this world!”

Gândirea de tip Facebook

Facebook îi încurajează pe oameni să îşi exprime poziţia faţă de orice într-un mod lipsit de nuanţe, alb-negru, şi nearticulat. Orice lucru de pe Facebook, şi văd că din ce în ce mai multe lucruri de pe Internet puse în legătură cu Facebook, oferă utilizatorului posibilitatea de a da un like sau dislike. În felul acesta poziţia critică care chiar este justificată a cuiva este pusă pe picior de egalitate cu poziţiile critice care au ca scop doar a-l face pe utilizator să se simtă bine că vorbeşte în auzul cetăţii.

Constat că această mentalitate caracterizată printr-un „have your say” unidimensional se propagă în toate mediile Internetului, ca şi în cele ale lumii non-virtuale. De exemplu un comentator recent al blogului meu mi-a reproşat, poate sincer, că stârpesc feedback-ul negativ pe care îl primesc doar pentru că e negativ. Nu am nicio problemă cu reacţiile negative la articolele mele, după cum poate afla un ochi atent studiind istoria de comentarii de pe blog. Am o problemă cu acele reacţii care nu sunt constructive, care nu constituie un mijloc prin care se arată greşeala pe care am făcut-o, rădăcinile ei adânci, şi cum poate fi ea îndreptată, şi pe viitor chiar prevenită.

Nu am nicio problemă cu demonstraţia. Poate să mi se demonstreze şi că sunt un idiot sau un şarlatan (sau - păzească sfinţii - ambele) şi că nu am dreptul la un glas în această piaţă publică care este Internetul. Însă nu se poate demonstra nimic prin această gândire de tip Facebook – simplistă, superficială, iraţională, facilă şi comodă, unidimensională, subiectivă, neconstructivă şi anticonstructivă, egoistă, lipsită de cea mai elementară nuanţă. Şi să ştiţi că ea continuă să fie o gândire de tip Facebook şi dacă are un text de sprijin, care în general este doar o neabătută elaborare pe marginea like-ului sau dislike-ului.

Etică dăscălească

Îl ascultam într-o zi pe un profesor vorbind. La un moment dat numeşte ceva ca fiind „clar şi limpede”. Din câte ştiu eu, principiul enumeraţiei este că noţiunile înşirate nu sunt perfect sinonime, altfel toate mai puţin una sunt inutil de menţionat. Încălcarea acestui principiu poate îngreuna comunicarea, deoarece înaintezi în ascultarea discursului după ce înţelegi care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”, care dacă nu există te blochezi. Aşadar, mânat de cea mai sinceră curiozitate şi poftă de cunoaştere, m-am dus după curs la acest profesor să-l întreb care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”. Mi-a trântit baliverna că limpede e ce percepi cu sentimentele, în timp ce clar e ce percepi cu raţiunea. Ca să nu admită că a greşit, că de fapt singura diferenţă dintre „clar” şi „limpede” e că unul e cuvânt nou, pe când celălalt e vechi (deci nicio deosebire noţională), a venit cu această minciună.

Discuţia avea loc în privat, greşeala era minoră – şi-ar fi compromis infim imaginea. Dar din meschinărie a ales să îi inducă, în mod intenţionat, o falsă imagine asupra realităţii studentului său. Găsesc că genul acesta de experienţă îţi întoarce stomacul pe dos. Meschinăria şi profunda lipsă de responsabilitate. Cred că ar trebui să existe – deşi asta ar avea un efect pur decorativ şi n-ar rezolva cu nimic problemele – un jurământ hipocratic al tagmei dăscăleşti, aşa cum există pentru tagma medicilor. La învestirea în funcţie profesorul să declare:

„Prin jurământul acesta mă leg să-l ajut, aşa cum mă ajută mai bine forţele minţii şi fără să cer în schimb vreo răsplată, pe orice om care, în setea sa de ştiinţă, cere să fie vindecat de neştiinţa sa.”

Despre acţiune

„And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought.”
[„Hamlet” – William Shakespeare]

Acţiunea este una din valorile fundamentale ale umanităţii. A fi om implică în cel mai înalt grad dorinţa de a nu sta deoparte, de a alinia starea de fapt la starea pe care o consideri de drept. Ironia face că din aceeaşi umanitate din care izvorăşte activitatea izvorăşte şi o forţă opusă, o compulsie selenară, la fel de profund-umană totuşi, şi anume deziluzia. Deziluzia provine în principal din înţelegerea unei alte ironii, şi anume că lumea nu merită să se acţioneze pentru ea dacă ea este sursa a ceea ce trebuie îndreptat, şi că de fapt ea este una şi aceeaşi cu strâmbătatea. Şi nu numai că nu merită, dar, la urma urmelor nu-i foloseşte cu nimic binele care i se face, ci îi va fi ca o mână de seminţe unei stânci. Deziluzia, deşi nobilă, absoarbe vlaga şi loveşte în rădăcinile vieţii, constrângând la o atitudine de pasivitate faţă de inechităţile lumii.

Reflecţie asupra morţii, partea a II-a

„I pass’d, methought, the melancholy flood,
With that sour ferryman which poets write of,
Unto the kingdom of perpetual night.”
[„Richard III” – William Shakespeare]

Cândva, pe când dormeam, am avut un vis. Se făcea că mă lupt cu un om. M-a lovit în cap cu un topor. M-am prăvălit şi am murit. Vedeam numai negru înaintea ochilor. Eram mort şi aşteptam momentul pierderii pe vecie a cunoştinţei. Eram mort şi aşteptam de fapt să mor. Şi atunci m-am trezit. Contradicţia m-a trezit: nu poţi fii mort şi să îţi dai seama de asta. Dar în domeniul visului se poate simula realizarea acestei fuziuni imposibile şi fantastice.

Interpretarea pildei turnului Babel

Pilda turnului Babel se referă cu precădere la handicapul pe care diversitatea îl pricinuieşte activităţii de construcţie colective şi este o învăţătură de minte pentru cultura modernă – acest fenomen prin care omul caută să atingă cerul -, care, înainte de toate, a pierdut cu desăvârşire echilibrul dintre unitate şi diversitate, dintre obiectiv şi subiectiv, dintre absolut şi relativ, dintre reglementar şi arbitrar, în favoarea celei din urmă.

Oamenii nu pot să izbutească în munca lor colectivă dacă fiecare se refugiază în opţiunea personală când se caută o soluţie pentru ieşirea din impas. Prin urmare oamenii nu pot să colaboreze dacă nu se ghidează după ideea că există un singur adevăr, care să discrimineze soluţiile în funcţie de eficienţa lor. Şi cum viaţa culturală, academică şi intelectuală a unei societăţi are la bază şi un efort colectiv, este pivotal întru sănătatea şi progresul ei ca dialogul, atât de vital unei colaborări reuşite, să se desfăşoare conform unui principiu unificator – ca protagoniştii acestui efort să vorbească o limbă comună, să aibă un tipar comun de gândire, să caute consensul, şi nu nepângărirea contribuţiei individuale.

Diferenţe fine, dar fundamentale

Spuneam deunăzi că nimic nu este înjositor din ce ţine de dorinţa de a fi împreună cu un alt om şi că această dorinţă reduce şi scuză penibilul gesturilor cărora le dă naştere. Şi cu toate acestea există pe lume rasa detestabilă a oamenilor pentru care grupul înseamnă viaţa toată. Separarea de grup înseamnă secerarea firului vital. Nu se află ei foarte jos în momentul în care îşi înlocuiesc individualitatea, sau mai bine spus îşi suplinesc lipsa ei prin individualitatea contrafăcută şi artificială a colectivului? Nu este demn de tot dispreţul că sunt ca o boabă dintr-un ciorchine pe care dacă o desprinzi se stafideşte pe de îndată? Sau că sunt în stare să facă orice ca să apere cauza acelui grup, care i-a cules din nimicnicie şi le-a dat un sens în viaţă? Cum se face că este josnică adeziunea lor la grup dacă ceea ce îi mână este tocmai dorinţa de a nu fi singuri, ci împreună cu alţi oameni?

Motivul este că ei nu se feresc de singurătate, ci de izolare - a se avea în vedere această fină, dar fundamentală diferenţă. Aversiunea faţă de izolare este proprie oricărei fiinţe cu instinct de supravieţuire. A fi izolat înseamnă a fi pradă uşoară. Primele manevre pe care le face un leu când atacă o turmă de antilope gnu nu sunt menite atât să prindă un membru al turmei, cât să distrugă unitatea haitei în speranţa ca un membru să se îndepărteze complet. De aceea stă şi în firea lui homo sapiens sapiens pornirea de a fi alături de alte specimene, în absenţa cărora este mult mai susceptibil atacurilor acestor lei abstracţi care sunt necazurile vieţii.

Aversiunea faţă de izolare nu este singurul motiv pentru care oamenii aderă la grupuri. Unii urăsc cu patimă şi jind individualitatea şi regăsesc o mare plăcere în a-l obliga pe un nou membru să facă concesii de individualitate pentru a se integra. Altora singur grupul le-a spus că au valoare, că sunt deosebiţi, că nu sunt congruenţi cu gumele trotuarului, că preţuiesc mai mult decât zgârciul de pe fundul borsetei, că sunt oameni, şi nu căcat modelat în formă de om. Iar ei, din recunoştinţă, dar şi din dorinţa de a fi îmbrobodiţi în continuare cu aceste vane iluzii, oferă în schimb grupului şi propria viaţă. Însă niciun om nu caută să facă parte dintr-un grup pentru a se mântui de melancolia solitudinii, iar dacă o face, va realiza degrabă cât de zadarnice sunt strădaniile sale.

Mintea umană

Nu este mintea umană cel mai frumos şi mai grozav lucru care s-a ivit vreodată în Univers? Este un fir de praf care domneşte în răgetul furtunilor. Un strop de apă care irigă şi hrăneşte lanuri de foc. Cu braţele ei mărunte, dar puternice, munceşte şi ridică pustia. Din praful trist al zilei împleteşte cununi de flori. Clădeşte munţi din spuma care foşgăie în cuvinte, iar cu lirele ascunse printre litere redă bolta cerului în cântec. Într-o frunte veştejită de tristeţe şi de gândul morţii trezeşte şi imită trăirile celui care biruie neamuri şi subjugă regi. Cu cifra drept sabie şi litera drept stindard se caţără pe stele, îşi face scări din galaxii, străbate oceanul beznei dintr-un colţ într-altul, reduce vastele întinderi ale spaţiului la un pas de om, şi nimic nu o va opri, în bărbăţia ei elegantă şi sublimă, să treacă dincolo de capătul lumii şi să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu.

(În fond, Crângul lui Apollo este încercarea mea de a închina o lucrare de seamă minţii umane.)