miercuri, 30 iunie 2010
Superioritatea monarhiei
E drept ca, pentru a ajunge in viata pe o pozitie de mare influenta sociala, este necesar sa-ti compromiti in mod serios principiile etice. Cu siguranta ca, pentru a deveni cel putin liderul unei tari, trebuie sa iti calci macar o data etica de viata si astfel sa-ti pierzi puritatea si demnitatea. O asemenea situatie este insa de nepermis, intrucat varful absolut al ierarhiei sociale trebuie sa fie un om impecabil. Acestei situatii monarhia ii gaseste solutia, intrucat ea asigura regelui, prin legea de succesiune prin ereditate, puterea, fara ca el sa fie nevoit sa semene intrigi, sa promita in desert sau sa canibalizeze politic, deci fara sa fie nevoit sa faca altceva in anii de dinainte de a ajunge la putere decat sa studieze stiinta guvernarii virtuoase.
marți, 29 iunie 2010
Un gand
Omul puternic este cel care se poarta cu trufie atunci cand este vulnerabil si cu smerenie atunci cand este invulnerabil.
duminică, 27 iunie 2010
Un caine andaluz
Scena din "Un chien andalou" in care o femeie este taiata pe ochi cu briciul, devenita antologica din varii motive, pe care acum nu le voi comenta, nu este o scena suprarealista si nici alegorica. Ea are un sens foarte palpabil de altfel. La baza ei sta o fina lectura a fiintei umane, mai exact a anatomiei umane, dupa cum voi explica:
Omul are cateva fobii, intalnite indiferent de individ, care sunt atat de puternice incat doar imaginandu-ti o instanta a fobiei ai o reactie de aparare - de inclestare sau rabufnire a trupului. Doua dintre ele sunt fobia de obiecte taioase si fobia de a fi atins pe ochi. Sunt sigur ca tuturor li se intampla sa se zvarcoleasca cand asista la despicarea pielii de catre un bisturiu sau la o sedinta de acupunctura. Lejeritatea fluida cu care metalul patrunde prin carne, facand-o sa para unt, combinata cu disecarea neregulatului trup dupa o linie regulata, dau fiori oricui nu este chirurg sau samurai. Pe de alta parte, ochiul este cea mai sensibila zona expusa a corpului. Este atat de sensibila incat nu sufera nici atingerea prafului din aer care se depune in cateva secunde - de asta corpul a dezvoltat pleoapele. Gandul de a fi atins pe ochi, de un deget sau de o musca spre exemplu, ne da de asemenea o senzatie de mare inconfort fizic si obtine de la noi un reflex defensiv.
Scena din film exploateaza cele doua fobii, transformandu-le intr-una gigantica. Putem spune ca fobia de a fi taiat pe ochi e una din culmile excitabilitatii, si prin acest fapt, Dali si Bunuel au surprins o latura viscerala a psihicului uman.
Omul are cateva fobii, intalnite indiferent de individ, care sunt atat de puternice incat doar imaginandu-ti o instanta a fobiei ai o reactie de aparare - de inclestare sau rabufnire a trupului. Doua dintre ele sunt fobia de obiecte taioase si fobia de a fi atins pe ochi. Sunt sigur ca tuturor li se intampla sa se zvarcoleasca cand asista la despicarea pielii de catre un bisturiu sau la o sedinta de acupunctura. Lejeritatea fluida cu care metalul patrunde prin carne, facand-o sa para unt, combinata cu disecarea neregulatului trup dupa o linie regulata, dau fiori oricui nu este chirurg sau samurai. Pe de alta parte, ochiul este cea mai sensibila zona expusa a corpului. Este atat de sensibila incat nu sufera nici atingerea prafului din aer care se depune in cateva secunde - de asta corpul a dezvoltat pleoapele. Gandul de a fi atins pe ochi, de un deget sau de o musca spre exemplu, ne da de asemenea o senzatie de mare inconfort fizic si obtine de la noi un reflex defensiv.
Scena din film exploateaza cele doua fobii, transformandu-le intr-una gigantica. Putem spune ca fobia de a fi taiat pe ochi e una din culmile excitabilitatii, si prin acest fapt, Dali si Bunuel au surprins o latura viscerala a psihicului uman.
miercuri, 23 iunie 2010
Adevarul si integrala
Universul este infinit si pune la dispozitie, prin infinitatea sa, infinitatea de informatii necesare pentru a determina unic pozitia si natura fiecarei unitati de materie pe care o inglobeaza. O fiinta rationala are nevoie pentru a dobandi conditia de omniscienta de o capacitate infinita de stocare, pentru a stoca toate aceste informatii, si de o viteza infinita de procesare, intrucat cu cat creste spatiul fizic pe care il ocupa memoria este nevoie de un timp mai eficient pentru a parcurge distanta dintre cele mai indepartate colturi ale mintii. De aceea, pentru a cunoaste desavarsit Universul, este nevoie de spatiu infinit si de o cantitate infinita de energie. Fiindu-i imposibila cunoasterea spatialitatii infinite careia ii da nastere datorita incercarii de a cunoaste spatialitatea infinita care o inconjoara, mintii ii este imposibila cunoasterea perfecta a Universului. Mintea, ca parte componenta a Universului, pentru a cunoaste Universul trebuie sa se cunoasca si pe sine insasi.
Din cauza acestei aparitii a unui infinit intr-un infinit, mintea a nascocit un compromis - cuvantul. Cuvantul cuprinde intr-insul o suma de informatii, reducand astfel capacitatea necesara pentru a stoca o cantitate de informatii. Obiecte si fenomene care sunt diferite in fapt, sunt, sub raza cuvantului, identice. Acest lucru cauzeaza o aproximare a lucrurilor care sunt denumite, o usoara ciuntire a unor laturi a lor pentru a incapea in acelasi mulaj, fapt care cauzeaza o pierdere de informatii, pierdere pe care oamenii vor incerca mereu sa o reduca inventand cuvinte pentru lucruri si actiuni mai particulare, adica nuante ale limbajului. Reducerea totala ar insemna, desigur, atribuirea fiecarei particule din Univers si fiecarei interactiuni dintre doua particule un nume care sa le determine unic. Asta ar contraveni insa scopului initial, acela de a comprima informatii intr-un spatiu mai mic.
Deci omul are nevoie de cuvinte care sa aproximeze obiectele fara sa le falsifice natura, pastrand insa o capacitate de cuprindere a cator mai multe obiecte. Pentru a indeplini o asemenea necesitate este nevoie de echivalentul lingvistic al unei integrale. Integrala, operatiune de analiza matematica, are in vedere, printre altele, calcularea proprietatilor corpurilor geometrice neregulate.
Linia rosie reprezinta obiectul geometric pe care vrem sa-l calculam - vrem sa-i determinam lungimea. Metoda practica de a face acest calcul este sa trasam fasii paralele cu axa Oy, obtinand astfel niste puncte de intersectie cu linia noastra, pe care daca le unim obtinem o linie dreapta franta (cea verde din imaginea de jos), de lungime usor de calculat.
Problema este ca in fasiile dintre liniile paralele, linia rosie poate avea variatii, foarte stramte, dar inalte (cum este cea dintre prima si a doua linie punctata), pe care daca nu le atinge nici o linie paralela cu Oy, distanteaza foarte tare lungimea aproximativa, adica cea a liniei frante, de lungimea reala a liniei rosii. Daca injumatatim fiecare fasie (cum se intampla in imaginea de mai jos), linia franta rezultata din punctele de intersectie se va mula mai bine pe calapodul liniei curbe, lungimea aproximativa apropiindu-se astfel de lungimea reala.
Deci cu cat trasam mai multe linii paralele cu Oy, rezultatul aproximativ este mai fidel realitatii, insa metoda consuma mai mult timp. Ceea ce face integrala este sa conjecteze o infinitate de fasii paralele cu axa Oy, fiecare de grosime zero, facand astfel linia franta rezultata din intersectii sa coincida cu linia curba, mentinandu-si totusi, in mod paradoxal, caracterul treptat. Hiba acestui plan ideal insa este ca nu oricarei curbe i se poate aplica calculul integral, ci doar celor care urmeaza un anumit tipar, care se desfasoara in functie de o lege numerica. Aceeasi hiba ar aparea si in cadrul integralei lingvistice (daca se va descoperi vreodata o asemenea grozavie) - obiectele si fenomenele din natura transpuse in limbaj pentru a fi mai stocabile in memorie ar trebui nu numai sa aiba caracteristici comune, dar intensitatea acestor caracteristici sa se afle intr-o anumita progresie, adica aceste obiecte si fenomene sa aiba o randuiala regulata, randuiala care nu exista in natura, intrucat compozitia materiei din natura este total aleatorie si nesupusa vreunui tipar geometric.
Din cauza acestei aparitii a unui infinit intr-un infinit, mintea a nascocit un compromis - cuvantul. Cuvantul cuprinde intr-insul o suma de informatii, reducand astfel capacitatea necesara pentru a stoca o cantitate de informatii. Obiecte si fenomene care sunt diferite in fapt, sunt, sub raza cuvantului, identice. Acest lucru cauzeaza o aproximare a lucrurilor care sunt denumite, o usoara ciuntire a unor laturi a lor pentru a incapea in acelasi mulaj, fapt care cauzeaza o pierdere de informatii, pierdere pe care oamenii vor incerca mereu sa o reduca inventand cuvinte pentru lucruri si actiuni mai particulare, adica nuante ale limbajului. Reducerea totala ar insemna, desigur, atribuirea fiecarei particule din Univers si fiecarei interactiuni dintre doua particule un nume care sa le determine unic. Asta ar contraveni insa scopului initial, acela de a comprima informatii intr-un spatiu mai mic.
Deci omul are nevoie de cuvinte care sa aproximeze obiectele fara sa le falsifice natura, pastrand insa o capacitate de cuprindere a cator mai multe obiecte. Pentru a indeplini o asemenea necesitate este nevoie de echivalentul lingvistic al unei integrale. Integrala, operatiune de analiza matematica, are in vedere, printre altele, calcularea proprietatilor corpurilor geometrice neregulate.
Linia rosie reprezinta obiectul geometric pe care vrem sa-l calculam - vrem sa-i determinam lungimea. Metoda practica de a face acest calcul este sa trasam fasii paralele cu axa Oy, obtinand astfel niste puncte de intersectie cu linia noastra, pe care daca le unim obtinem o linie dreapta franta (cea verde din imaginea de jos), de lungime usor de calculat.
Problema este ca in fasiile dintre liniile paralele, linia rosie poate avea variatii, foarte stramte, dar inalte (cum este cea dintre prima si a doua linie punctata), pe care daca nu le atinge nici o linie paralela cu Oy, distanteaza foarte tare lungimea aproximativa, adica cea a liniei frante, de lungimea reala a liniei rosii. Daca injumatatim fiecare fasie (cum se intampla in imaginea de mai jos), linia franta rezultata din punctele de intersectie se va mula mai bine pe calapodul liniei curbe, lungimea aproximativa apropiindu-se astfel de lungimea reala.
Deci cu cat trasam mai multe linii paralele cu Oy, rezultatul aproximativ este mai fidel realitatii, insa metoda consuma mai mult timp. Ceea ce face integrala este sa conjecteze o infinitate de fasii paralele cu axa Oy, fiecare de grosime zero, facand astfel linia franta rezultata din intersectii sa coincida cu linia curba, mentinandu-si totusi, in mod paradoxal, caracterul treptat. Hiba acestui plan ideal insa este ca nu oricarei curbe i se poate aplica calculul integral, ci doar celor care urmeaza un anumit tipar, care se desfasoara in functie de o lege numerica. Aceeasi hiba ar aparea si in cadrul integralei lingvistice (daca se va descoperi vreodata o asemenea grozavie) - obiectele si fenomenele din natura transpuse in limbaj pentru a fi mai stocabile in memorie ar trebui nu numai sa aiba caracteristici comune, dar intensitatea acestor caracteristici sa se afle intr-o anumita progresie, adica aceste obiecte si fenomene sa aiba o randuiala regulata, randuiala care nu exista in natura, intrucat compozitia materiei din natura este total aleatorie si nesupusa vreunui tipar geometric.
marți, 22 iunie 2010
O anecdota din Antichitate
Templul Artemisei din Efes, una din cele sapte minuni ale lumii antice, este incendiat de catre Erostrat, locuitor al orasului insetat de faima si voitor sa o obtina cu orice pret. Partile de lemn ale templului, facute din cedru, chiparos si abanos, materiale cu mare putere calorica, au calcinat in arderea lor marmura, facand ca din templu sa nu mai ramana nimic bun de utilizat. Datorita distrugerii maretei constructii, care nu doar ca a epuizat vistieria Efesului si averile locuitorilor sai, ci a fost finantata si de donatiile oraselor de pe coasta Asiei Minor, asa numita confederatie ioniana, a pricinuit mania locuitorilor intr-atat incat a fost interzisa, sub pedeapsa cu moartea, rostirea numelui lui Erostrat. Dupa o veche legenda, in aceeasi noapte in care a fost incendiat templul, 21 iulie 356 i.Hr., s-a nascut Alexandru cel Mare, care va ajunge in situatia de a compensa marea pierdere. Insa nu aceasta coincidenta confera deliciu povestii, de altfel intotdeauna o coincidenta extraordinara este o aditie kitsch care nu face altceva decat sa strice un fir narativ. Interesant la poveste este scanteia de diplomatie brilianta a efesienilor doua decenii mai tarziu, atunci cand Alexandru se ofera sa suporte cheltuielile reconstructiei, cu conditia ca numele sa-i fie inscriptionat pe templu, in chip de donator - efesienii au refuzat, spunand ca nu se cuvine ca un zeu sa aduca un omagiu altui zeu.
luni, 14 iunie 2010
Despre patriotism
Jorge Luis Borges a spus:
"Nu cred in tari. Tarile sunt o greseala, o superstitie."
Ideea de tara nu este in sinea ei o blasfemie, insa implicatiile pe care le comporta existenta tarilor sunt blasfemice. Spre exemplu, orice tara, chiar daca nu are o religie oficiala, ci chiar incurajeaza diversitatea confesionala, este asociata in mod oficial cu credinta si cu ideea de Dumnezeu. Blasfemia este comisa in momentul in care tara il aserveste pe Dumnezeu intereselor ei nationale, cand face din Dumnezeu mai mult protectorul ei decat al altor tari, atunci cand discrimineaza alte tari de la dreptul divin. Tocmai pentru ca in viata calea mai evlavioasa este aceea de a nu participa la lupta pentru supravietuire, a-l invoca pe Dumnezeu ca ajutor in lupta pentru supravietuire nationala este, prin extensie, o deviere importanta de la calea sfanta si, deci, o blasfemie. In mod ironic, una din sursele ce abunda in reprezentari si proslaviri ale lui Dumnezeu in chip de aliat personal si distrugator al vrajmasilor personali este Biblia. Dumnezeul Vechiului Testament, eminamente martial, instigator la violenta, discrimineaza cu cea mai mare lejeritate de inima popoarele lumii pentru conservarea si prosperarea poporului lui Israel. Biblia este cea mai sistematica si elaborata blasfemie alcatuita vreodata.
Faptul acesta se datoreaza patriotismului evreilor. N-am putut niciodata sa inteleg patriotismul, sentimentul mandriei nationale. De fapt, mandria este de felul ei un sentiment idiot. Am sa incerc sa o clasez in functie de stupiditate:
Sa presupunem ca Joao, brazilian de rand, e mandru de tara sa. Daca Joao ar avea un dram de intelect, si-ar spune:
"De ce sa ma mandresc cu tara mea daca nu a facut nimic?"
Sa presupunem acum ca redutata echipa de fotbal a Braziliei a spulberat modesta echipa a Zimbabweului. Acum Joao are un raspuns la intrebare si este in deplin comfort cu mandria sa. Insa daca mai adaugam un dram de intelect in capul lui Joao, se va intreba:
"De ce sa ma mandresc cu aceasta realizare daca nu am contribuit cu nimic la ea? Doar pentru faptul ca m-am nascut in acelasi spatiu care a produs-o nu inseamna ca trebuie sa fiu mandru de ea. Asta ar insemna ca trebuie sa fiu mandru si de toate faptele infame comise de catre tara mea."
Sa presupunem acum ca Joao a contribuit personal la victoria Braziliei. Acum Joao are un raspuns la intrebare si poate sa fie mandru. Dar mai adaugam o picatura de intelect in capul sau:
"De ce sa ma mandresc cu acest rezultat daca Brazilia a avut mijloace mult mai puternice de a castiga decat Zimbabwe?"
Sa presupunem deci ca Brazilia si Zimbabwe au avut aceleasi mijloace de a castiga si ca lupta s-a dat intre valoarea lor personala. Acum Joao si-a primit raspunsul si are un motiv sa fie mandru. Insa mai adaugam un pic de intelect si obtinem o revelatie filozofica:
"Dar ce este de fapt aceasta valoare personala? Toate trasaturile care ma formeaza nu provin din mine, chiar daca imi apartin, eu provin din ele, ele ma formeaza. Nici trasaturile pe care le dobandesc nu sunt meritul meu, pentru ca dobandirea lor se datoreaza trasaturilor prezente, care, dupa cum am stabilit mai devreme, nu sunt meritul meu. Sa fiu mandru de ceva, oricat de grandios, e echivalent cu mandria unui asteroid ca loveste o planeta sau mandria unui vulcan ca erupe, sau a oricarui obiect, ale carui proprietati sunt exclusiv zestrea naturii, ca face ceva."
Cam asta ar fi dialogul dintre Joao si mandria sa.
"Nu cred in tari. Tarile sunt o greseala, o superstitie."
Ideea de tara nu este in sinea ei o blasfemie, insa implicatiile pe care le comporta existenta tarilor sunt blasfemice. Spre exemplu, orice tara, chiar daca nu are o religie oficiala, ci chiar incurajeaza diversitatea confesionala, este asociata in mod oficial cu credinta si cu ideea de Dumnezeu. Blasfemia este comisa in momentul in care tara il aserveste pe Dumnezeu intereselor ei nationale, cand face din Dumnezeu mai mult protectorul ei decat al altor tari, atunci cand discrimineaza alte tari de la dreptul divin. Tocmai pentru ca in viata calea mai evlavioasa este aceea de a nu participa la lupta pentru supravietuire, a-l invoca pe Dumnezeu ca ajutor in lupta pentru supravietuire nationala este, prin extensie, o deviere importanta de la calea sfanta si, deci, o blasfemie. In mod ironic, una din sursele ce abunda in reprezentari si proslaviri ale lui Dumnezeu in chip de aliat personal si distrugator al vrajmasilor personali este Biblia. Dumnezeul Vechiului Testament, eminamente martial, instigator la violenta, discrimineaza cu cea mai mare lejeritate de inima popoarele lumii pentru conservarea si prosperarea poporului lui Israel. Biblia este cea mai sistematica si elaborata blasfemie alcatuita vreodata.
Faptul acesta se datoreaza patriotismului evreilor. N-am putut niciodata sa inteleg patriotismul, sentimentul mandriei nationale. De fapt, mandria este de felul ei un sentiment idiot. Am sa incerc sa o clasez in functie de stupiditate:
Sa presupunem ca Joao, brazilian de rand, e mandru de tara sa. Daca Joao ar avea un dram de intelect, si-ar spune:
"De ce sa ma mandresc cu tara mea daca nu a facut nimic?"
Sa presupunem acum ca redutata echipa de fotbal a Braziliei a spulberat modesta echipa a Zimbabweului. Acum Joao are un raspuns la intrebare si este in deplin comfort cu mandria sa. Insa daca mai adaugam un dram de intelect in capul lui Joao, se va intreba:
"De ce sa ma mandresc cu aceasta realizare daca nu am contribuit cu nimic la ea? Doar pentru faptul ca m-am nascut in acelasi spatiu care a produs-o nu inseamna ca trebuie sa fiu mandru de ea. Asta ar insemna ca trebuie sa fiu mandru si de toate faptele infame comise de catre tara mea."
Sa presupunem acum ca Joao a contribuit personal la victoria Braziliei. Acum Joao are un raspuns la intrebare si poate sa fie mandru. Dar mai adaugam o picatura de intelect in capul sau:
"De ce sa ma mandresc cu acest rezultat daca Brazilia a avut mijloace mult mai puternice de a castiga decat Zimbabwe?"
Sa presupunem deci ca Brazilia si Zimbabwe au avut aceleasi mijloace de a castiga si ca lupta s-a dat intre valoarea lor personala. Acum Joao si-a primit raspunsul si are un motiv sa fie mandru. Insa mai adaugam un pic de intelect si obtinem o revelatie filozofica:
"Dar ce este de fapt aceasta valoare personala? Toate trasaturile care ma formeaza nu provin din mine, chiar daca imi apartin, eu provin din ele, ele ma formeaza. Nici trasaturile pe care le dobandesc nu sunt meritul meu, pentru ca dobandirea lor se datoreaza trasaturilor prezente, care, dupa cum am stabilit mai devreme, nu sunt meritul meu. Sa fiu mandru de ceva, oricat de grandios, e echivalent cu mandria unui asteroid ca loveste o planeta sau mandria unui vulcan ca erupe, sau a oricarui obiect, ale carui proprietati sunt exclusiv zestrea naturii, ca face ceva."
Cam asta ar fi dialogul dintre Joao si mandria sa.
Intre Europa si Asia
Privind catre Europa si Asia, discern o diferenta fundamentala intre ele in faptul ca realizeaza cuplul curaj-viclenie. De-a lungul istoriei, Europa a cautat confruntarile directe, fata in fata, in timp ce Asia a cautat amanarea luptei, slabirea adversarului prin disimulare si amagire pana la un moment propice pentru a lovi.
Roma s-a confruntat de nenumarate ori cu partii, semintie orientala, celebri pentru calaretii lor arcasi, care se apropiau de greoaiele legiuni romane, lansau un voleu de sageti si se retrageau inainte de a sustine pierderi. Un alt adversar de reduta al Romei au fost hoardele de huni ale lui Attila, descins din stepele asiatice si poreclit biciul lui Dumnezeu. Adept al incursiunilor fulgeratoare, al raidurilor demoralizatoare, al razboiului perfid de gherila, a tinut Europa sub teroare pana cand, nemaiputand sa evite o confruntare decisiva, a fost zdrobit de legiunile lui Flavius Aetius la Chalons in 451. Napoleon, invadand Rusia in 1812, a fost hartuit incontinuu de calaretii cazaci pe marile intinderi hibernale, pana cand s-a retras invins, suferind poate cea mai mare lovitura de orgoliu la care a fost lumea martora. Hitler, inflexibilul si focosul german, a fost tarat de catre Stalin, gruzinul viclean, in inima aceleasi necrutatoare Rusii, imbatandu-se nesabuit cu victorii goale, pana ce aceeasi iarna i-a dizolvat armata.
In timp ce Europa este Goliat, gigantul navalnic, luptator de aproape, Asia este David, mobilul, fluidul si abilul hot, adept al luptei de la distanta. In timp ce Europa este teutonul care cauta cu orice pret sa puna cartile pe masa, Asia este proteicul iudeu, care evita mereu sa priveasca in ochi. In timp ce Europa este leul, forta bruta, Asia este sarpele, forta manipulatoare. Europa este veridicitatea de caracter, iar Asia fatarnicia. In fine, in timp ce Europa simbolizeaza materia, invingerea prin propriile mijloace, Asia simbolizeaza mintea, invingerea prin mijloacele avantajoase.
Cu siguranta ca aceasta diferenta se datoreaza calului. Semintiile marilor intinderi au avut intotdeauna o predilectie catre cal. Asta pentru ca specia ecvestra se gaseste pe teren nivelat si pentru ca marile distante reclama mijloace rapide de transport. Din dibacia folosirii calului in scopuri de transport a derivat logic dibacia folosirii calului ca instrument de razboi. E interesant de remarcat legatura foarte stransa intre calaretul mongol si calul sau, de comuniune trupeasca chiar, intrucat atunci cand hoardele sustineau mari expeditii militare, se obisnuia ca mongolul sa bea sangele animalului de povara ca sa nu moara de sete.
Roma s-a confruntat de nenumarate ori cu partii, semintie orientala, celebri pentru calaretii lor arcasi, care se apropiau de greoaiele legiuni romane, lansau un voleu de sageti si se retrageau inainte de a sustine pierderi. Un alt adversar de reduta al Romei au fost hoardele de huni ale lui Attila, descins din stepele asiatice si poreclit biciul lui Dumnezeu. Adept al incursiunilor fulgeratoare, al raidurilor demoralizatoare, al razboiului perfid de gherila, a tinut Europa sub teroare pana cand, nemaiputand sa evite o confruntare decisiva, a fost zdrobit de legiunile lui Flavius Aetius la Chalons in 451. Napoleon, invadand Rusia in 1812, a fost hartuit incontinuu de calaretii cazaci pe marile intinderi hibernale, pana cand s-a retras invins, suferind poate cea mai mare lovitura de orgoliu la care a fost lumea martora. Hitler, inflexibilul si focosul german, a fost tarat de catre Stalin, gruzinul viclean, in inima aceleasi necrutatoare Rusii, imbatandu-se nesabuit cu victorii goale, pana ce aceeasi iarna i-a dizolvat armata.
In timp ce Europa este Goliat, gigantul navalnic, luptator de aproape, Asia este David, mobilul, fluidul si abilul hot, adept al luptei de la distanta. In timp ce Europa este teutonul care cauta cu orice pret sa puna cartile pe masa, Asia este proteicul iudeu, care evita mereu sa priveasca in ochi. In timp ce Europa este leul, forta bruta, Asia este sarpele, forta manipulatoare. Europa este veridicitatea de caracter, iar Asia fatarnicia. In fine, in timp ce Europa simbolizeaza materia, invingerea prin propriile mijloace, Asia simbolizeaza mintea, invingerea prin mijloacele avantajoase.
Cu siguranta ca aceasta diferenta se datoreaza calului. Semintiile marilor intinderi au avut intotdeauna o predilectie catre cal. Asta pentru ca specia ecvestra se gaseste pe teren nivelat si pentru ca marile distante reclama mijloace rapide de transport. Din dibacia folosirii calului in scopuri de transport a derivat logic dibacia folosirii calului ca instrument de razboi. E interesant de remarcat legatura foarte stransa intre calaretul mongol si calul sau, de comuniune trupeasca chiar, intrucat atunci cand hoardele sustineau mari expeditii militare, se obisnuia ca mongolul sa bea sangele animalului de povara ca sa nu moara de sete.
miercuri, 19 mai 2010
Adevarata verticalitate
Inaltele trairi pe care le dau operele literare autentice prin directitudinea si simplitatea formularii lor pot fi puse numai pe seama faptului ca cei care le-au creat au pastrat in ei, in pofida trecerii timpului si a vicisitudinilor vietii, copilul. Numai copiii exprima, datorita neconstientizarii consecintelor actiunilor proprii, ceea ce gandesc intr-o maniera explicita si fara ocolisuri, tocmai opusul dezideratului diplomatiei. Rapid insa invata ca a rosti adevarul intr-un mod atenuat e necesar pentru supravietuire, sau chiar a nu-l rosti deloc, pentru un maximum de sorti de izbanda intr-ale prosperitatii personale.
Copilul din poet insa e mai puternic. Din vremurile mugurimii, in numele adevarului si al urii pentru aparentele inducatoare in greseala, a conservat puterea de penetrare a cuvintelor si gingasia modurilor in care pot fi asamblate.
"[...], and anon behold
The strong-ribb'd bark through liquid mountains
cut," [1]
Cine altcineva decat unul care, indaratnic la a renunta la jucarii odata ajuns la maturitate, cedeaza obiectele fizice, dar adopta cuvintele, obiecte ale spiritului, ca noi obiecte de joaca, ar fi capabil sa numeasca marea "munti lichizi"? Pesemne ca Shakespeare s-a gandit, cand a facut aceasta comparatie, la valurile de pe spuma sarata, care aduc cu lanturile muntoase, dar cred ca s-a gandit mai ales la faptul ca muntele si marea au esenta comuna - sunt monumente ale Naturii - si numind muntele "lichid" a eliminat nesemnificativa diferenta data de starile lor de agregare.
Caci omului, atunci cand ajunge la maturitate, Ratiunea si cortegiul ei de facultati ii fac o propunere in stilul urmator:
"Iata-te nevoit sa iti lasi jucariile, sa iti rupi viata de basm si sa incepi o noua viata, a satisfactiilor lumesti si a interdictiei de a visa. Fa din cele ce populeaza domeniul nostru noile tale jucarii, abstractizeaza-ti locul de joaca si muta-l in minte si toate acestea vor conferi spuma, scanteie si feerie vietii tale, imbogatind-o pe interior si salvand-o de la a fi o viata pur exterioara, dedicata sporirii seci de bunuri si faima.
Observatia si Perspicacitatea, mainile mele drepte, iti vor oferi capacitatea sa iti procuri jucariile. Imaginatia si Logica vor fi ajutorul tau in a le gasi potrivelile astfel incat sa le combini minunat. Inteligenta iti va inteti toate gandurile si le va inlesni mersul pe rutele mintii, facand intregul proces de creatie mai rapid."
Insa pentru ca Ratiunea si nobilul ei alai sa iti faca o asemenea invitatie, de obarsie de-a dreptul inalta, trebuie sa le ai, adica trebuie sa fii inzestrat cu darurile duhului. Metafora este o forma de joc si este apanajul doar celor care au rezistat abrutizarii vietii prin desfatarile mintii. Iata cum, spre exemplu, aceste gravuri in lemn ale taranilor din Maramures mustesc de aceeasi transfigurare naiva a realitatii, care nu ii ocoleste in vreun fel caracterul, ci doar il potriveste mai dulce in ochiul observatorului:
In manifestari spirituale ca cea de mai sus, care stau sub semnul aceluiasi bland, dar maret Joc, isi au originea si operele rafinate de arta ale omenirii.
"Printre feresti patrunde o lumina;
Perdelele-i pareau muiate-n soare." [2]
Din Eminescu nu pot extrage decat fantezii descalcite ca cea de mai sus.
Philippide chiar se compara pe sine ca poet cu, in mod ironic, un copil:
"M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii." [3]
[1] W. Shakespeare - "Troilus and Cressid"
[2] M. Eminescu - "Rime alegorice" 1876
[3] Al. Philippide - "M-atarn de tine, Poezie", vol. "Visuri in vuietul vremii" 1939
Copilul din poet insa e mai puternic. Din vremurile mugurimii, in numele adevarului si al urii pentru aparentele inducatoare in greseala, a conservat puterea de penetrare a cuvintelor si gingasia modurilor in care pot fi asamblate.
"[...], and anon behold
The strong-ribb'd bark through liquid mountains
cut," [1]
Cine altcineva decat unul care, indaratnic la a renunta la jucarii odata ajuns la maturitate, cedeaza obiectele fizice, dar adopta cuvintele, obiecte ale spiritului, ca noi obiecte de joaca, ar fi capabil sa numeasca marea "munti lichizi"? Pesemne ca Shakespeare s-a gandit, cand a facut aceasta comparatie, la valurile de pe spuma sarata, care aduc cu lanturile muntoase, dar cred ca s-a gandit mai ales la faptul ca muntele si marea au esenta comuna - sunt monumente ale Naturii - si numind muntele "lichid" a eliminat nesemnificativa diferenta data de starile lor de agregare.
Caci omului, atunci cand ajunge la maturitate, Ratiunea si cortegiul ei de facultati ii fac o propunere in stilul urmator:
"Iata-te nevoit sa iti lasi jucariile, sa iti rupi viata de basm si sa incepi o noua viata, a satisfactiilor lumesti si a interdictiei de a visa. Fa din cele ce populeaza domeniul nostru noile tale jucarii, abstractizeaza-ti locul de joaca si muta-l in minte si toate acestea vor conferi spuma, scanteie si feerie vietii tale, imbogatind-o pe interior si salvand-o de la a fi o viata pur exterioara, dedicata sporirii seci de bunuri si faima.
Observatia si Perspicacitatea, mainile mele drepte, iti vor oferi capacitatea sa iti procuri jucariile. Imaginatia si Logica vor fi ajutorul tau in a le gasi potrivelile astfel incat sa le combini minunat. Inteligenta iti va inteti toate gandurile si le va inlesni mersul pe rutele mintii, facand intregul proces de creatie mai rapid."
Insa pentru ca Ratiunea si nobilul ei alai sa iti faca o asemenea invitatie, de obarsie de-a dreptul inalta, trebuie sa le ai, adica trebuie sa fii inzestrat cu darurile duhului. Metafora este o forma de joc si este apanajul doar celor care au rezistat abrutizarii vietii prin desfatarile mintii. Iata cum, spre exemplu, aceste gravuri in lemn ale taranilor din Maramures mustesc de aceeasi transfigurare naiva a realitatii, care nu ii ocoleste in vreun fel caracterul, ci doar il potriveste mai dulce in ochiul observatorului:
In manifestari spirituale ca cea de mai sus, care stau sub semnul aceluiasi bland, dar maret Joc, isi au originea si operele rafinate de arta ale omenirii.
"Printre feresti patrunde o lumina;
Perdelele-i pareau muiate-n soare." [2]
Din Eminescu nu pot extrage decat fantezii descalcite ca cea de mai sus.
Philippide chiar se compara pe sine ca poet cu, in mod ironic, un copil:
"M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii." [3]
[1] W. Shakespeare - "Troilus and Cressid"
[2] M. Eminescu - "Rime alegorice" 1876
[3] Al. Philippide - "M-atarn de tine, Poezie", vol. "Visuri in vuietul vremii" 1939
marți, 18 mai 2010
Iscusitul hidalgo
Cum sa vorbesc despre don Quijote astfel incat cei care ma urmaresc, dar nu au citit cartea sa ma inteleaga? Pesemne ca etica dialogului, ca si a monologului, consta in a nu face discursul sa depinda de o referinta, de o informatie externa care nu poate fi dedusa de catre ascultatori cu de la sine putere. Spre exemplu daca un participant la dialog spune:
"Tu nu poti sa participi la conversatia noastra pentru ca nu ai citit filozofia lui Kant si Schopenhauer. Pune-te cu burta pe carte si pe urma mai vorbim."
Comite un afront grav la adresa regulilor de dialog si, in fapt, el este de vina pentru ca celalalt nu poate participa. Cum niciodata un dialog nu poate sa atarne, intr-un anumit moment, de intregul cuprins al unei opere, ci doar de una sau cateva idei din ea, obstacolul dat de ignoranta unor participanti poate fi depasit prin explicarea respectivelor idei care reprezinta subiectul de discutie, la fata locului, de catre participantii care le cunosc. Refuzul acestei interventii didactice, atat din partea celor care explica cat si din partea celor carora li se explica, vine din reavointa si este o dovada de impostura de dialog.
Aceasta precizare fiind facuta, sa revenim la don Quijote si la chipul in care il putem reprezenta fara sa pierdem laturi esentiale ale cartii. Don Quijote este tipul de om care, avand in vedere niste idealuri nobile, ii confrunta si incearca sa ii indrepte pe cei care le incalca, chiar cu pretul propriei suferinte. Ironia conditiei lui don Quijote consta in faptul ca lupta pentru lume, impotriva lumii. Idealurile pentru care el militeaza au in vedere o viata mai buna si mai demna pentru, in primul rand, cei multi.
"Un om poate fi peste mai multi doar daca face cat mai multi." ii spune el la un moment dat aghiotantului sau, Sancho Panza. Acest principiu, aflat in cel mai inalt grad in vrajba cu impostura, constituie coloana vertebrala a oricarei ideologii dupa care se carmuieste sanatos o societate. Intr-o asemenea societate, orice om, oricat de mic, poate avea o conditie materiala suficienta fara sa faca compromisuri umilitoare sau sa se speteasca muncind, adica ceea ce da si ceea ce primeste de la societate se afla intr-un just echilibru.
"Du-te undeva si te roaga in timp ce eu voi da aceasta lupta inegala si primejdioasa." ii striga amaratului Panza in pragul luptei cu morile de vant, vazandu-l descurajat in fata primejdiei. Valoarea onoarei pe care astfel o propune serveste tot omului, deoarece ii ofera o constiinta impacata, indispensabila unei vieti curate.
Insa in ciuda utilitatii efortului sau, oamenii se complac in proasta lor oranduiala si il pareaza, refuza sa sufere o modelare dureroasa care conduce, pana la urma, la o viata mai placuta. De aceea razboinicul-poet lupta impotriva lumii, pentru lume.
Am mai spus-o de multe ori - oricat de ilustra ar fi o civilizatie, majoritatea celor care o populeaza sunt in esenta niste barbari. Daca ar fi altminteri, purtatori ai focului civilizator ca Don Quijote nu ar intampina decat rezistente neinsemnate in nobilele lor demersuri.
"Tu nu poti sa participi la conversatia noastra pentru ca nu ai citit filozofia lui Kant si Schopenhauer. Pune-te cu burta pe carte si pe urma mai vorbim."
Comite un afront grav la adresa regulilor de dialog si, in fapt, el este de vina pentru ca celalalt nu poate participa. Cum niciodata un dialog nu poate sa atarne, intr-un anumit moment, de intregul cuprins al unei opere, ci doar de una sau cateva idei din ea, obstacolul dat de ignoranta unor participanti poate fi depasit prin explicarea respectivelor idei care reprezinta subiectul de discutie, la fata locului, de catre participantii care le cunosc. Refuzul acestei interventii didactice, atat din partea celor care explica cat si din partea celor carora li se explica, vine din reavointa si este o dovada de impostura de dialog.
Aceasta precizare fiind facuta, sa revenim la don Quijote si la chipul in care il putem reprezenta fara sa pierdem laturi esentiale ale cartii. Don Quijote este tipul de om care, avand in vedere niste idealuri nobile, ii confrunta si incearca sa ii indrepte pe cei care le incalca, chiar cu pretul propriei suferinte. Ironia conditiei lui don Quijote consta in faptul ca lupta pentru lume, impotriva lumii. Idealurile pentru care el militeaza au in vedere o viata mai buna si mai demna pentru, in primul rand, cei multi.
"Un om poate fi peste mai multi doar daca face cat mai multi." ii spune el la un moment dat aghiotantului sau, Sancho Panza. Acest principiu, aflat in cel mai inalt grad in vrajba cu impostura, constituie coloana vertebrala a oricarei ideologii dupa care se carmuieste sanatos o societate. Intr-o asemenea societate, orice om, oricat de mic, poate avea o conditie materiala suficienta fara sa faca compromisuri umilitoare sau sa se speteasca muncind, adica ceea ce da si ceea ce primeste de la societate se afla intr-un just echilibru.
"Du-te undeva si te roaga in timp ce eu voi da aceasta lupta inegala si primejdioasa." ii striga amaratului Panza in pragul luptei cu morile de vant, vazandu-l descurajat in fata primejdiei. Valoarea onoarei pe care astfel o propune serveste tot omului, deoarece ii ofera o constiinta impacata, indispensabila unei vieti curate.
Insa in ciuda utilitatii efortului sau, oamenii se complac in proasta lor oranduiala si il pareaza, refuza sa sufere o modelare dureroasa care conduce, pana la urma, la o viata mai placuta. De aceea razboinicul-poet lupta impotriva lumii, pentru lume.
Am mai spus-o de multe ori - oricat de ilustra ar fi o civilizatie, majoritatea celor care o populeaza sunt in esenta niste barbari. Daca ar fi altminteri, purtatori ai focului civilizator ca Don Quijote nu ar intampina decat rezistente neinsemnate in nobilele lor demersuri.
duminică, 16 mai 2010
Marele mic adevar
In sfarsit am demonstrat ce mult am ravnit sa demonstrez: ca adevarul este obiectiv si absolut. Demonstratia este printre cele mai simple cu putinta: atat "adevarul este subiectiv" si "adevarul este relativ" sunt afirmatii paradoxale, deoarece caracterul lor este unul obiectiv si absolut, in timp ce chiar ele afirma ca nu exista asa ceva. Daca "adevarul este subiectiv" e o afirmatie adevarata, inseamna ca "adevarul este subiectiv" este, ca orice alta afirmatie, subiectiva. Daca e subiectiva, isi pierde valoarea de adevar, ceea ce inseamna ca adevarul este obiectiv. Analog pentru "adevarul este relativ".
Problema asta e asemanatoare (daca nu chiar identica) cu paradoxul mincinosului - "propozitia aceasta este falsa" e o propozitie care se autocontrazice.
Problema asta e asemanatoare (daca nu chiar identica) cu paradoxul mincinosului - "propozitia aceasta este falsa" e o propozitie care se autocontrazice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
