Genialitate şi nobleţe

Nu există geniu lipsit de nobleţe; un porc nu poate fi un geniu.

Haideţi să construim o metaforă. Ni-l închipuim pe creator ca fiind o scoică pe fundul oceanului. Înghite un fir de nisip, se îmbolnăveşte şi plăsmuieşte o perlă. Scoica în sinea ei este un fantastic şi fragil laborator, dar pentru a reuşi să funcţioneze printre jeturi de sulf şi şuvoaie de magmă, printre dihăniile gelatinoase pe care lumina soarelui, filtrată de atâta apă, nu le-a mângâiat niciodată şi care par zămislirile unui Dumnezeu sucit şi sinistru, trebuie să fie un sistem izolat, iar în acest sens îi este indispensabilă carapacea. Acest înveliş protector este nobleţea. Nobleţea îi dă unui om disponibilitatea de a lua asupra sa acele greutăţi care sunt inerente atât actului de a deveni un geniu, cât şi celui de a înfăptui opere geniale. În nenumărate rânduri genialitatea reclamă un serios abandon de sine: în suportarea caznei creaţiei, în opunerea faţă de vulgaritatea lumii, care caută să facă rău oricui aspiră, în convingerea sinelui, deseori nesigur şi îndărătnic, că această cale poate fi şi trebuie urmată. Fără de aceste necesităţi aparatul interior care se ocupă cu naşterea frumosului scade, se ofileşte şi sfârşeşte prin a fi bicisnic. Un om nu poate fi trădat de propria slăbiciune morală în pragul înfăptuirii unei opere geniale deoarece aceeaşi slăbiciune l-ar fi prevenit să ajungă în punctul de a-şi pune problema dacă să creeze sau de a decide acest lucru.

Un gând despre Eminescu

De multe ori am senzaţia că nu este întâmplătoare falia tehnologică dintre Mihai Eminescu şi noi, oamenii din ziua de astăzi. Cum ar fi fost ca personalitatea lui incomensurabilă să ne fie înfăţişată în forma măsurată, limitată, net conturată pe care o oferă mijloacele tehnologice actuale? Cum ar fi fost să-i cunoaştem sunetul glasului sau felul în care se mişcă? Dar cum nu putem suntem nevoiţi să ne întrebăm tot timpul cum erau. Şi avem senzaţia, cu riscul de a cocheta cu supranaturalul, că o forţă superioară a stabilit ca el să trăiască înainte să poată fi întregistrat, învăluindu-l în felul acesta în aura de mister şi legendă pe care suntem înclinaţi să o socotim firească geniului. Fără îndoială că această senzaţie e nefondată, nu atât pentru că presupune existenţa supranaturalului, cât pentru faptul că atâţia şi atâţia oameni, contemporani lui Eminescu, l-au trăit pe viu, ceea ce ne face să credem, în mod absurd, că noi am fost aleşi să fim înfioraţi de misterul ceţei care îl învăluie.

Poetul, culme-a zilei

Durerea-mi cea din suflet turnat-o-am în vorbe.
Cândva făcut-au unii aceasta chiar mai bine,
Şi poate-or zice alţii la fel şi despre mine
Cum despre ai vechimii rostesc şi eu acum.
Dar focul ce-arde-n pană-mi deja îl văd ca scrum,
Alături de-alte scrumuri ce-ntinse pe-o câmpie
Înnoadă o istorie numită Poezie
Şi-n care cel ce lucră cu pana taine sfinte,
Ţesându-le cu dânsa de aur lungi veşminte
De inima îţi geme la văzul lor sublim -
Această culme-a zilei e doar un anonim.

Puterea şi adevărul

Un gânditor adevărat nu poate fi un mascul alfa.

Pentru a fi un mascul alfa trebuie să fii în stare să îi cucereşti pe cei din jur cu personalitatea ta, iar în acest sens nu este suficientă o personalitate puternică, ci este necesară şi capacitatea de a le da celor pe cale să fie dominaţi senzaţia că forţa ta interioară este de partea lor, că nu este menită să îi primejduiască în vreun fel. Unul din mijloacele principale de a-ţi opune lumea este sinceritatea, deoarece le ruinează oamenilor iluziile pe care şi le-au făurit despre ei înşişi şi pentru că dezvăluie fisuri în retorica lor publică, fisuri care le periclitează situaţia social-materială. Aşadar, sinceritatea este percepută ca o primejdie de către oameni şi a fi sincer în relaţiile cu oamenii zădărniceşte efortul de a-i face să te perceapă ca pe un aliat. Iată deci: pentru a fi un mascul alfa trebuie să nu fii sincer cu oamenii, să îi minţi, direct sau indirect, explicit sau implicit, să te prefaci.

Acum haide să vedem ce presupune a fi un gânditor autentic şi chipul în care se află în adversitate cu faptul de a fi un mascul alfa. Un gânditor autentic nu este caracterizat doar prin capacitatea de a produce raţionamente de calitate, ci este şi un om a cărui gândire se oglindeşte în maniera sa de a se purta, care este unul şi acelaşi cu gândirea sa. Pentru ca un om şi gândirea sa să formeze un întreg trebuie să iubească adevărul. Ce este un om care o viaţă întreagă a supus reflecţiei problemele şi ciudăţeniile vieţii, a jonglat cu noţiuni şi abstractitudini, a cântărit şi învârtit cifre şi litere, s-a înconjurat de cărţi şi s-a întreţinut cu învăţaţi şi a făcut toate acestea suficient de îndemânatic încât să se cheme că are o minte puternică dacă nu simte în sinea sa nicio oprelişte când încalcă în schimbul a nimica toată adevărurile de bază ale sistemului său de gândire? Cu siguranţă nu gânditor. Gândac poate.

Nu poate exista un gânditor fără iubirea de adevăr. Dar un om care iubeşte adevărul, crezând una şi făcând aceeaşi, nu poate fi nesincer în relaţiile sale cu oamenii, sau o face când nu are încotro şi, în orice caz, fără tragere de inimă, nu aşa cum o face un mascul alfa - în vederea unei desfătări vane, deci în vederea unui lucru care nu este imperios necesar. Decurge de aici că un om nu poate fi şi un gânditor autentic, şi un mascul alfa.

Însă a nu se înţelege din aceasta că un gânditor nu poate întrupa idealurile virilităţii. Poate fi un tip sigur pe sine, fermecător, abil, cu o prezenţă marcantă şi în stare de fapte. Un gânditor poate avea aceste trăsături, însă în cadrul caracterului său ele nu pot fi de natură să subordoneze grupuri.

Abandonul de sine întru filozofie

"O, reason not the need!"
["King Lear" - W. Shakespeare]

Dio Chrysostom, filozof latin al secolului I d.Hr., ajunge în colonia greacă Olbia, situată pe coasta de nord a Mării Negre, în amurgul gloriei ei comerciale. Într-adevăr, cu câteva secole în urmă, Olbia era unul din târgurile cele mai înfloritoare ale lumii antice. Principiul motor al prosperării ei era exportul de grâne, produse din belşug de solurile negre ale stepei Pontice. Erau atât de importante grânele Euxinului încât cel puţin în Atena se făceau 10 adunări pe an în vederea acestei chestiuni. Pe lângă cereale mai ajungeau în Olbia, din nordul împădurit, blănuri, miere, aur, lemn, smoală şi, foarte important, sclavi. Şi Extremul Orient îşi găsea o piaţă de desfacere aici, astfel că în Olbia, Cherson sau Panticapaeum se puteau găsi mătăsuri, mirodenii şi porţelanuri din China, India şi Persia. Dio Chrysostom soseşte într-un ceas sumbru în Olbia, redusă în dimensiuni şi hărţuită de sciţi, principalii actori împreună cu grecii pe scena istoriei antice a nordului Mării Negre, însă martora unui fenomen curios: periferia imperiului colonial grec fusese permeată de modul de viaţă din centru la câteva secole după ce în centru devenise desuet, la fel cum undele provocate de o piatră aruncată în iaz ajung la mal la ceva timp după contactul pietrei cu suprafaţa.

Dio Chrysostom îl întâlneşte pe Callistratus, un tânăr grec, care de îndată ce îl vede pe filozof respectă regula veche elenă de a nu apărea cu braţele goale în public. Chrysostom se bucură să afle de la Callistratus că e foarte mândru de originea sa greacă - deşi Chrysostom observă că purtarea sa avea consistente elemente scite şi că era mai degrabă un hibrid eleno-scit - cunoscându-l pe Homer pe de rost şi practicând curismul, într-un timp în care în Atena poeţii îşi dedicau deja lirica erotică fetelor. Deşi briciul cucerise Grecia de un secol bărbaţii din Olbia încă purtau barbă şi pe unul dintre ei care se rădea îl ridiculizau pentru că ar fi făcut-o ca să-i măgulească pe romani. Pe când Chrysostom şi Callistratus stăteau în afara oraşului şi conversau, iar mai mulţi cetăţeni se strânseseră curioşi în jurul lor, s-a dat semnalul de alarmă cum că năvălesc sciţii. Dio, având un instinct normal al autoconservării, le sugerează să meargă în oraş. Însă ei, obişnuiţi cu primejdia, doreau pe loc o discuţie filozofică. Atunci Dio, admirându-le pasiunea sinceră, le-a spus: "Dacă vă este pe plac, ce-ar fi să mergem şi să ne aşezăm undeva în oraş? Pentru că dacă ne plimbăm s-ar putea să nu audă toţi la fel de bine..."

Reflecţie asupra morţii

"Had you such leisure in the time of death
To gaze upon these secrets of the deep?"
["Richard III" - William Shakespeare]

Ultima clipă a vieţii unui om stă sub semnul unei contradicţii. Pe de o parte, omul, chiar şi în ultima subdiviziune temporală a vieţii, percepe lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, având în vedere că mintea are nevoie de o perioadă scurtă, de un fel de recul, pentru a rumega informaţiile furnizate de simţuri, putem la fel de bine afirma că omul nu percepe, întrucât nu are la dispoziţie o clipă ulterioară în care să aibă loc digestia informaţională. În clipa chiar de dinainte de a muri percepe în mod denaturat, percepe fără a percepe - dacă îmi îngăduiţi acest mic paradox -, pentru că receptează fără a procesa.

Cum o fi oare în chiar pragul marii treceri, în acea clipă infinit de precis de finală? mă întreb acum, purtat de minte acolo unde mintea îşi întoarce privirea pentru ultima dată înainte de a se stinge. Cea mai grăitoare comparaţie pe care o pot face este cea cu stadiul de nou-născut, în care omul primeşte în sine lumea din jur, dar nu se confruntă cu ea nici pe un plan raţional, nici pe unul sufletesc, astfel că e ca şi cum nu ar primi-o. Iată deci ce ironie: sub raport al manierei în care percepi singura dată când vei mai fi ca la începutul vieţii este tocmai la sfârşit.

Maximă

Cea mai mare virtute a unui gânditor este severitatea cu sine.

Genul geniului

Geniul trebuie să fie o sarcină exclusiv bărbătească. Baza frumuseţii bărbatului este robusteţea. Prin urmare ceea ce desăvârşeşte înfăţişarea unui bărbat este truda istovitoare, care îi munceşte, întăreşte şi dezvoltă trupul, conferindu-i vigoare şi soliditate. La o femeie însă baza frumuseţii nu este robusteţea, ci delicateţea, ceea ce face ca travaliul fizic prea intens să îi bătătorească înfăţişarea, în acest fel compromiţându-i-o.

Aceleaşi lucruri care sunt valabile pentru trup sunt valabile şi pentru spirit. O femeie nu trebuie supusă la truda barbară în care constă genialitatea. A fi un geniu presupune a suporta apăsări cosmice, a pleca urechea la uruielile abisului; presupune excese monstruoase ale gândurilor şi sentimentelor, care lovesc cu ferocitate în seninătatea vieţii. Mai presupune groaza de a te afla undeva sus, sus de tot, deasupra pământului şi cerului, suspendat în vid pur, luând pulsul intim nimicului din care este făcut totul. Şi a trăi toate acestea cu limpezimea cinică şi necruţătoare a unui diamant.

Nu ştiu dacă o femeie poate sau nu să ajungă la asemenea terori şi să le suporte, însă ştiu că trebuie să nu ajungă să le suporte, şi nici să le suporte. Ceea ce desăvârşeşte frumuseţea lăuntrică a unei femei este tocmai prezenţa ei florală şi sprinţară, nebătătorită de frământări metafizice paroxistice. Prezenţa unei femei trebuie să fie un dans văzut printr-o perdea de mătase, un roi de petale care dansează în vânt.

Şi ar fi nepotrivit, ba chiar de prost-gust, ca un geniu să invoce, întru amor şi izbăvirea de singurătate, o genie. Ar fi homosexualitate.

Vârfuri şi drojdii

Natura are capriciul de a distribui în mod inegal zestre spirituală indivizilor umani. În ciuda discrepanţelor sociale pricinuite de acest fapt, nici progresul, nici măcar o stagnare armonioasă nu ar fi posibile dacă oamenii ar avea cu toţii aceleaşi aptitudini şi înclinaţii. Una din condiţiile necesare progresului, sau unei convieţuiri stagnante armonioase, este diviziunea socială a muncii. Nu eu îmi cresc grâul, ci ţăranul o face pentru mine. Nu eu îmi fac pantofii, ci pantofarul. În cazul unei catastrofe la centrala atomoelectrică, nu eu sunt cel care mişună pe acolo cu aparatul Geiger în mână, ci inginerul de fizică nucleară. Singurul mod în care mă amestec eu în munca acestor oameni este unul indirect – îi plătesc, direct sau indirect (prin intermediul statului), cu banii pe care îi câştig de pe parcela mea de muncă, pe care sunt specializat, şi în care ei la rândul lor se amestecă doar indirect – susţinându-mă financiar cu o fracţiune din câştigurile lor.

Este limpede că e foarte necesară nu numai o diviziune socială a muncii, ci una cât mai eficientă. Şi ce altceva ar fi mai folositor în acest sens decât ajutorul naturii, care să-l facă pe om din naştere predispus specializării pe care o va urma? Dacă nu ar exista acest ajutor timpul petrecut în facultăţi şi ucenicii s-ar dubla. Expertul ar fi mai susceptibil greşelii. Nu ar exista genii, şi de fapt omenirea s-ar afla într-o continuă epocă de piatră, într-o orânduire primitivă la care s-ar adăuga şi răul nedreptăţilor sociale. Dacă natura însă împiedică această stare de mediocritate universală şi îi face pe unii să fie apţi în spirit şi meşteşug, iar pe alţii nu, se naşte o altă problemă: trufa şi invidia. Unii oameni săraci în zestre îi vor pizmui pe cei bogaţi, care la rândul lor – unii dintre ei, nu toţi – vor fi mişcaţi de impresia că sunt buricul pământului văzând plebea care nu le ajunge nici până la talpă.

Trufia şi invidia sunt feţe ale aceleiaşi monede, sentimente complementare şi care se alimentează reciproc – când un om este trufaş aţâţă invidia altora, dar şi când un om este invidiat simte impulsul de a fi trufaş. Celui căruia îi stă în fire să nutrească invidie, îi stă în fire să nutrească şi trufie. Însă există un sentiment care poate domni într-o societate şi care le biruie pe acestea două – sentimentul unităţii prin rezervorul de talent al naturii. Dacă oamenii conştientizează că zestrea spirituală nu este un merit personal, ci că provine dintr-un fel de vistierie universală, dispar trufia şi invidia, pentru că ambele au la bază impresia de merit personal. Nu pot fi trufaş din pricina darurilor mele dacă ştiu că ele mă preced şi au fost cândva exterioare mie şi nu pot fi nici pizmătareţ pe cineva pentru darurile sale dacă ştiu că ele ar fi putut fi la fel de echitabil ale mele.

Vis

Se face că urc pe un deal. Se aude un zgomot de pe culme, nu ştiu ce este pentru că nu am ajuns acolo. Îmi pare că sunt copii care se joacă. Soarele mai are un pic şi asfinţeşte. Se vede zarea portocalie şi deasupra ei fâşii mov de nori. Ce-or căuta copiii ăia acolo? Asta dacă sunt copii. Mi-o fi jucând vântul feste. Nu, imposibil. Trebuie să fie copii, îmi aminteşte prea bine de grădiniţă larma lor.

Nu sunt pietre, buruieni sau copaci care să-mi stea în cale – panta dealului e netedă. Când termin de urcat picioarele mă dor un pic. Le simt că fierb uşor. O senzaţie deloc neplăcută. În sfârşit îi văd pe copii. Ce caută pe deal? Sunt mulţi, câteva zeci. Se joacă, fără să facă nimic concret. Mai mult se agită, dând impresia de joc. O fi o grădiniţă în pustie? Nu, mai degrabă o excursie. Atunci unde sunt profesorii îndrumători, sau măcar părinţii? Nu pot să fi ajuns de unii singuri aici. Trebuie să fie cale lungă. Cale lungă de la ce? De la civilizaţie, de la cel mai apropiat oraş. Sunt clar copii orăşeni. Au haine de orăşeni. Comportamentul lor dă o senzaţie de burghezie. Cum de au ajuns în mijlocul pustiei? Cel mai bun lucru este să-i întreb chiar pe ei. Nu mă atrag deloc, dar trebuie să o fac.

Mă apropii de mijlocul culmii, unde sunt îngrămădiţi. Niciodată nu m-am descurcat cu copiii. Îmi vine greu mai ales acum, când un fior de nelinişte faţă de toată scena îmi urcă pe ceafă. Nu înţeleg nimic din ce văd. Cât timp o fi trecut de când eram la poale? Soarele trebuia să fi asfinţit de tot până acum, dar continuă să se afle pe cer, colorându-l cu portocaliu. A trecut mai bine de jumătate de ceas de când eram jos.

Ei mă văd şi încep să se împrăştie. Se îndepărtează toţi de mine. Văd că încearcă să formeze un cerc în jurul meu. După ce fiecare şi-a ocupat locul în cerc încep să danseze. Joacă un fel de horă. E straniu cum reuşesc să se sincronizeze. Odată la câteva clipe fiecare sare pe un picior şi ridică în aer mâna opusă. E straniu cum fiecare îşi păstrează o ţinută demnă şi rigidă când dansează. Arată ca nişte adulţi. Dar nu sunt. Sunt mici şi copii şi au candoarea specifică vârstei fragede. Şi totuşi se comportă ca nişte adulţi. Mă tulbură asta. De-abia mă pot ţine pe picioare. Nu e vina mea că s-au îndepărtat de mine. Adică nu e vina neputinţei mele de a interacţiona cu copiii. Orice aş fi făcut s-ar fi dispus în jurul meu şi şi-ar fi jucat ciudata horă.

Unul dintre ei se distinge între ceilalţi. Pare să le fie lider. Nu se mişcă altfel, nu arată altfel decât ei, ocupă acelaşi loc ca ceilalţi. Dar către prezenţa lui par să conveargă prezenţele celorlalţi. Şi atunci îl văd cum părăseşte hora, care îi umple repede golul. Vine spre mine, cu acelaşi mers matur, ireal de matur. Am din ce în ce mai tare impresia că totul e un ritual, în care am şi eu un rol. Ajunge în faţa mea şi se opreşte. E un copil perfect, ca cei aleşi să pozeze în reviste, chipul lui nu are niciun cusur. Are acea frumuseţe de plastic pe care o cultivă publicistica. Mai puţin mirosul sinistru de stârv care îl învăluie. Mai puţin ochii – şi îmi scapă un urlet. Ochii lui sunt negri în întregime. Mă dau în spate şi urlu de spaimă ca un prunc. Sunt înspăimântat de parcă aş fi acoperit cu gândaci mari. Nu pot să-mi înfrânez nicio pornire. Cad în fund. Încerc să mă târăsc departe de el.

Dar el nu schiţează niciun gest. Şi mă opresc şi eu, iar spaima mi se mai domoleşte. De ce să fug dacă nu intenţionează să-mi facă niciun rău? Şi cum altfel să scap de pe acest deal dacă nu mă las în vreun fel pe mâna lui, ca să aflu ce se întâmplă? El pare să înţeleagă şi se apropie. Din cum se apropie degajă un respect faţă de mine. Asta reuşeşte să mă calmeze. Ajuns lângă mine - eu stând pe iarbă, în capul oaselor – îşi sfâşie pantalonii, iar eu aflu sursa mirosului oribil: o rană uriaşă îi brăzdează pulpa. E într-o stare avansată de cangrenă. Pielea din jurul ei arată umplută cu aer şi e neagră cu mov.

Mă priveşte pătrunzător, cu aceeaşi reverenţă pe care nu ştiu să fi făcut ceva ca să o merit. Ochii lui negri mă întorc pe dos. Sunt mari, mari şi sticloşi, şi reflecţia de lumină de pe ei este de un alb pur. Îmi tot mut privirea de la ochii lui la rana de pe picior. I se vede ţesut viu, pe cale să fie otrăvit de necroză. Apăsând pernele de aer ale cangrenei face să izvorască din rană puroi. Apoi îşi face palmele căuş şi lasă lichidul galben şi vâscos să curgă în ele. Se aşează în genunchi şi apleacă spatele şi capul înaintea mea. Răsuflarea mi se înteţeşte sălbatic. Ridică palmele deasupra capului, închinându-mi puroiul său.

Înainte să pot reacţiona simt o atingere pe mână. Este o fetiţă în dreapta mea. Ceilalţi continuă să danseze în jurul nostru. Ea mă atinge cu mâna pe antebraţ. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, ca nişte picioare de păianjen, şi îmi trasează cu ele arabescuri pe piele.

„Ia nenea şi bea că ai obosit urcând.” mi-a spus ea arătând spre pocalul cu puroi pe care mi-l încropise băiatul. „Astâmpără-ţi setea.”

Sunt atât de încremenit de spaimă şi oroare încât nu pot face nimic. Greaţa îmi dă convulsii. Aş vrea să fug, dar nu pot face nimic, nimic. Şi acum mai apare o fetiţă, în stânga mea. De ce-o ţine mâna ascunsă la spate? Ce cusur fizic o fi având? N-are deloc mână? Sau poate că în loc de mână are doar osul, acoperit cu câteva petice de carne. Sunt uşurat un pic: se întoarce cu spatele şi văd că ţine un ursuleţ. Apoi se întoarce spre mine, ascunzându-l din nou.

„Ajută-mă nene să-mi găsesc jucăria. Am pierdut-o şi nu ştiu unde e.”

Şi apoi se întoarce din nou, arătându-mi ursuleţul. Îl ascunde din nou şi îmi cere să i-l găsesc. Nu poate fi atât de proastă încât să creadă că nu-l văd. Şi totuşi încearcă să mă manipuleze, în felul acesta ridicol de stângaci. Atunci mi-am dat seama ce face. Se preface că încearcă să mă manipuleze, aşa cum face oricine când are pe cineva în putere ca să-l slăbească: ştie că manipularea nu funcţionează, fiind prea stângace, dar şi că nu poate fi oprită deoarece supusul este dominat, dând astfel impresia că manipularea funcţionează, şi în felul acesta supusul este umilit. Şi continuă să-mi arate ursuleţul şi pe urmă să-l ascundă, implorându-mă să i-l găsesc, având un zâmbet lucid şi batjocoritor pe faţă. Iar eu, vlăguit de spaimă, neputând schiţa niciun gest, dau impresia că reuşeşte să se joace cu mintea mea.

Copiii au întrerupt hora şi vin să se strângă în jurul nostru. Şi acum văd – şi încep să urlu de parcă aş fi pe moarte – că niciunul nu are o înfăţişare de copil, ci că toţi au defecte de coşmar. Unii sunt chei, în afară de câteva fire de păr alb, care le curg peste faţa de copii. Alţii au dinţi mici şi depărtaţi, negri de mizerie, şi le curg balele. Pe alţii pielea este galbenă şi umflată, şi din loc în loc, ca vărgăturile pe blana unui tigru, crăpată, lăsând să se vadă carne vie. Mai sunt unii care nu au faţă, arată de parcă ar fi avut cândva o faţă de plastilină pe care o palmă le-ar fi smucit-o. Unii urlă, alţii latră, alţii schelălăie ca nişte hiene. Alţii vorbesc articulat şi fluent, de parcă ar fi oameni în toată firea, iar vocile lor perfecte mă fac să mă cutremur şi mai tare.

Toţi parcă vor ceva de la mine. Se suie pe mine şi trag de mine. Mă zgârie şi îmi rup hainele. Îmi acoperă faţa cu mâinile şi mi le bagă în gură şi urechi. Până acum m-am gândit că nu pot să-i atac pentru că sunt copii, dar m-am înşelat. Nu merită trataţi ca nişte copii, pentru că nu sunt ca nişte copii. Mi-am învins spaima şi lovesc o fetiţă. Pumnul meu trece prin ea şi văd că e făcută din praf. Îmi mişc pumnul în toate părţile şi se disipă şi restul trupului ei. Apoi dau şi în ceilalţi şi se surpă şi ei ca nişte castele de nisip. Se surpă şi din cei în care nu dau. Puţinii care au rămas se opresc din a trage de mine şi văzând soarta celorlalţi o iau la fugă, dar prefacerea în pleavă nu-i cruţă nici pe ei, şi ajung cu toţii o pleavă şi îi ia vântul.

Mă ridic în picioare şi scutur de pe mine praful care a rămas din acei copii. La picioarele mele văd palmele făcute căuş, retezate de restul trupului, şi puroiul care încă stă în ele, în continuare îndreptate spre mine, ca şi cum ar vrea să-mi aducă ofrandă conţinutul lor. Se desprinde din ele, încet-încet, câte un fir de nisip, şi în felul acesta se împuţinează, ca o ţesătură pe care o descoşi trăgând de un fir. La urmă, după ce palmele s-au evaporat, rămâne doar puroiul, care se scurge pe pământ şi este absorbit de el, lăsând în loc un pâlc de arsură. Soarele încă se străduieşte să asfinţească, undeva în zare, colorând cerul în portocaliu şi norii în mov.