Virtutea din gurile porcilor

Incercand sa sondezi in psihologia Bisericii, asa cum este ea pururea si pretutindeni, vei descoperi, in general, propensiuni care nu vizeaza sporirea lucrurilor frumoase si sfinte de pe acest pamant, ci tot soiul de pofte de putere, manifestate fara scrupule prin uneltiri ascunse si asupriri vizibile ale adevarului. Te scarbesc aceste constatari, intrucat intra in conflict cu asteptarile pe care le ai studiind psihologia ideala a Bisericii, care implica, dupa cum am zis mai sus, contributia la patrimoniul de acte de caritate, dezinteres material si noblete sprituala al lumii, ceea ce Biserica si face in aparenta, desi in esenta ii predica distrugerea. Putem afirma ca este o trasatura a omenirii aceea de a arata, in sarcinile pe care le intreprind care au o traditie considerabila, un decalaj pronuntat intre stereotip si ideal, intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie. Un decalaj care caracterizeaza, in fapt, formele care detin inteligenta naturala, si care le diferentiaza de cele de inteligenta artificiala. Civilizatia reduce acest decalaj.

In culisele civilizatiei insa, oamenii Bisericii deviaza constant de la deontologia lor profesionala. Manipularile ideologice reprezinta o nerespectare a acestei deontologii, deoarece urmaresc, mai tot timpul, inlocuirea adevarului cu niste idei care consolideaza autoritatea Bisericii. Una dintre aceste idei de mascarada e cea cum ca Pamantul nu este rotund. Aceasta corupere a adevarului este observata si batjocorita cu foarte mult rafinament de xilogravura Flammarion, o opera anonima, aparuta in 1888 intr-un tratat de meteorologie al celui care i-a dat numele.


Se foloseste de ironie gravura in lemn a lui Flammarion pentru a critica, dar de o ironie atat de fina incat se dizolva in spirit de gluma si nu poate fi acuzata ca induce in eroare pe spectator cu aceeasi vigoare cu care am acuza o ironie din vremuri ale libertatii generoase de exprimare. Un misionar care gaseste locul in care Cerul si Pamantul se ating, deci! O asemenea descoperire ar infirma cu succes orice teorie cum ca intre Pamant si bolta cereasca nu exista decat o tranzitie cromatica discreta, cum si este in fapt. In cazul in care are forma rotunda, Pamantul se pliaza pe firmament si intre ele nu exista o granita clara si odata cu aceasta si Divinitatea se contopeste cu chipurile de lut, contopire care ii anuleaza valoarea si, astfel, Bisericii puterea.

Despre omenire

Intre doi oameni care, prin prisma functiei lor comune, comit aceeasi greseala propriu-zisa, greseala mai mare este comisa de catre cel care este situat pe pozitia mai inalta din ierarhia aferenta functiei sale.

Iar cititorul sa se gandeasca de doua ori inainte de a eticheta fraza de mai sus ca pleonastica sau pedanta, caci, pesemne, datorita unor adaogiri care ii par dispensabile, cum sunt "prin prisma functiei lor comune" sau "pozitia mai inalta din ierarhia functiei lor", s-ar putea repezi astfel. Insa nu este cazul, dupa cum voi explica. Deci se intreaba ce rost are, cand am putea pur si simplu spune ca comit aceeasi greseala, sa spunem ca o comit "prin prisma functiei lor comune". Asta este datorita faptului ca nu exista o greseala care sa transceanda considerentele de functie.

Nici un om nu greseste din punct de vedere uman, dupa cum nici un obiect nu da vreo dovada de ineficienta in indeplinirea functiei de a fi el insusi. Omul traseaza prin atribuirea de functii linii imaginare in natura, cu care grupeaza obiectele si fenomenele si prin care creeaza sisteme de evaluare la fel de imaginare si de relative ca si departajarile date de linii. Nimic nu este absolut in privinta consideratiilor de bine si rau care sunt rodul acestor sisteme de evaluare, caci oricareia dintre aceste consideratii ii este anihilata pertinenta daca este smulsa din contextul functiei ei si introdusa intr-altul. De aici si absurditatea moralitatii - nu exista Bine si Rau, exista doar o infinitate de scene, nascocite de mintea omului si pe care el insusi apare ca papusa. Nu sta scris cu slova de fier pe frontonul Universului ce inseamna sa fii om. De unde si imposibilitatea de a afirma ca un om a gresit fara a preciza ca a facut-o din punctul de vedere al unei functii sau a unui scop.

Cu cat un om este mai proficient in functia sa si cu cat ierarhizarea sociala este mai performanta, cu atat sunt mai mari sansele ca el sa ocupe o pozitie inalta in ierarhia functiei. Daca se afla mai sus insa, consecinta este ca orice gest al sau este mai influent. Orice gest al sau are repercusiuni considerabile, prin aceea ca are, pe langa efectele sale directe, valente de mesaj politic, iar aceasta face greseala sa sa prolifereze. Politica, meseria in care maniera de a fi om cantareste cel mai mult. Mesajul politic presupune un varf care sa-l emita si o multime de indivizi simpli care sa si-l insuseasca, fara a-l intelege neaparat. Desi existenta sa nu pune omenirea intr-o lumina foarte favorabila deoarece o vadeste ca fiind constituita in majoritatea sa din insi care urmeaza orbeste, mesajul politic poate fi utilizat si in realizarea unor scopuri frumoase, prin aceea ca poate instaura si raspandi valorile culturii si ale civilizatiei printre mase, care pot, ce-i drept, sa si le insuseasca doar la un nivel de suprafata, insa care sunt de preferat valorilor meschinariei si ale ignorantei. Ne nelinisteste gandul ca la o fluctuatie mai puternica a modelului politic, cei care il urmeaza pot trece de la un pol la altul, ca si cum acele valori pe care le copiaza de la el nu vin deloc din interiorul lor, ca si cum nu ar fi altceva decat un produs al spatiului si al timpului in care traiesc. Si chiar asta si sunt. Efectul modelator al timpului este doar aparent. Desi pe omul zilelor de odinioara il vedem gentilom si onorabil, iar pe cel al zilelor de azi badaran si corupt, in esenta sunt identici, prin faptul ca sunt fructul veacului si al tarii in care s-au format.

"Caci lumea pare numai a curge trecatoare."

Marturisesc ca atunci cand am inceput sa scriu articolul aveam intentia sa fie despre o folosire corecta a puterii, dar corabia gandurilor m-a plimbat prin acele mari care ii daruiesc ei placere, iar eu, pe ea naier, nici ca am putut-o carmui altminteri, astfel ca articolul a ajuns sa fie despre o alta latura a societatii...

Muzica si Timpul

Astfel este croita Muzica, aceasta secventa ordonata de sunete, ca atunci cand ascultam o piesa, legam de ea, in memoria noastra, impresii ale fenomenelor care se petrec in acel moment. Este ca si cum ar extrage fiecare clipa de pe durata cantarii si i-ar insulfa, cu mare forta, un sens si o amprenta precise, care ne raman incrustate in amintire. Astfel ca atunci cand acumulam mai multe auditii ale unei piese, ascultand-o din nou ni se pare ca smulge din negura vremilor si pogoraste asupra noastra o abundenta, o bogatie coplesitoare de Timp, ca si cum un continent pierdut ne-ar fi revelat in fata ochilor.

Pe buna dreptate afirma Thomas Mann ca privind viata in retrospectiva, din afara trairii si deci cu un rece ochi, o perioada ne pare mai larga si a fi trecut mai greu, daca pe parcursul ei s-au petrecut evenimente notabile pentru noi, daca deci cuprinde evenimente de un inalt grad de noutate si memorabilitate, iar daca a fost saraca in lucruri pe care sa le gasim interesante si a fost intr-o mare masura monotona, ne pare a se fi scurs mult mai repede decat a facut-o in realitate. Aproximarea intinderii temporale a unei perioade din trecutul vietii proprii se face pe baza reperelor pe care le avem in acea perioada. In absenta acestor repere, aproximarea este supusa erorii. Un reper temporal este mai bun cu cat experienta care l-a stabilit a fost prima de acel tip pentru noi deoarece senzatia pe care un fenomen o exercita asupra noastra e mai slaba daca obisnuim sa il experimentam des, caci cu cat avem mai mult din ceva, cu atat acel lucru valoreaza mai putin pentru noi.

La asta ar fi trebuit sa se gandeasca si conquistadorii spanioli, cand cucerind imperiul Inca si jefuindu-i templele de podoabe, au trimis prada de razboi formata din tone de aur si argint si din numeroase nestemate spre Europa, producand astfel o devalorizare a metalelor pretioase, deci si o inflatie, care a dezechilibrat serios economia batranului continent.

Cu cat traim mai mult insa, lucruri care odinioara ne-ar fi intrigat nu mai au asupra fascinatiei noastre aceeasi inraurire, ci una diluata, astfel ca se gasesc din ce in ce mai putine lucruri in stare sa lase o impresie puternica asupra noastra, iar din cauza acestei carente perioadele recente ne par comprimate fata de cele mai departate. Pe masura ce imbatranim ni se intipareste in minte un gust de nihil nove sub sole - nimic nu este nou sub soare.

Ia o portiune de muzica si arunc-o prin viata unui om, si va strange pe suprafata ei orice traire care a fost suficient de viguroasa pentru a reprezenta un reper pentru el si care s-a produs in paralel cu ascultarile. Ascultand-o din nou, melodia va dilata pentru el Timpul si va injecta in auditie tot nectarul pe care albina Muzicii l-a strans din florile trairilor sale din trecut, ca si cum templele grecesti ar fi reduse, sub propria-i privire, de la stralucirea si magnificenta lor originara la ruinele elegiace care sunt astazi.

Despre arta

Din "The History of Architecture on the Comparative Method" de Sir Banister Fletcher:

"The late J. Addington Symonds well observed that Art is commonly evolved through three stages: (i) The ardent and inspired embodiment of a great idea - this gives strength and grandeur ; (2) the original inspiration tempered by increasing knowledge and a clearer appreciation of limits - the result being symmetry ; (3) ebbing inspiration, details being elaborated, and novelties introduced to make up for its loss - this occasions a brilliant but somewhat disproportioned style."

Gand

Diferenta dintre un geniu si un nebun este ca geniul nu are inteligenta sociala din scarba fata de ea, in timp ce nebunul din neputinta.

'Tis most strange

Ne indoim, cand ii vedem pe acesti oameni, zisi doctori si eruditi, ca au o atat de anemica comunicare, daca cunoasterea lor este autentica, intrucat marile idei bat cu energie sub tample si cer de la armurierul vorbirii zale si sabie, nu o roba peticita de canepa si un bleg toiag.

Viata ca fenomen biologic

In societate este vehiculata des o idee, cum ca omul este nemuritor pentru ca materia din care sunt facute carnea, tegumentul, oasele si toate cele ce ii constituie trupul vor dainui pentru totdeauna in Univers. Gresit. Pentru a putea spune despre un obiect ca este vesnic, trebuie sa putem afirma despre dansul ca toate caracteristicile sale au o valoare constanta in timp. Este suficient ca valoarea unei singure caracteristici sa se modifice candva, in viitor, pentru ca obiectului sa ii fie infirmata vesnicia. Astfel ca desi daca substanta sa este constanta in timp, variatia formei sale i-ar comporta esecul in razboiul impotriva efemeritatii. Ori, forma omului nu numai ca variaza intr-o saptamana de la moartea sa intr-atat incat sa-l faca irecognoscibil, ci chiar in vremea vietii sale si in perioade mai mici de o saptamana, in cele mai mici perioade in care poate fi divizat timpul, iar in ceea ce priveste aceste divizari realitatea nu cunoaste nici o opreliste, omul, ca si orice obiect din natura, dar mai ales omul si viata, isi modifica forma.

"Viata este ceea ce in transformarea materiei pastreaza forma" afirma Mann in "Muntele vrajit". Intr-adevar, viata este aceasta stradanie a unui obiect de a ramane acelasi de-alungul calatoriei sale prin spatiu si timp. Nu ne putem imagina o papusa de lemn, spre exemplu, parcurgand aceeasi ruta prin materie pe care o parcurge un om intr-un deceniu, dar mentinandu-se intr-atat de apropiat de forma sa initiala. Luand in considerare o singura lovitura energica in trupul papusii, fie ca echivalentul uman al loviturii ar fi fatal sau nu, ea nu va incerca deloc sa vindece acel loc (aici facand abstractie de eventuala revenire la forma pe care o incearca corpurile elastice). Viata presupune, deci, o memorie a formei, caci de fiecare data cand ceva care este insufletit sufera o modelare in cursul odiseei sale prin lume, reactia corpului este de a trimite, in precis acelasi loc unde a avut loc modelarea, o portiune de materie care sa refaca forma veche.

Marele dialog

Una din marile conceptii gresite, care este intalnita foarte des in societate, este aceea ca dialogul trebuie sa fie doar un schimb de opinii, in care fiecare vorbitor respecta opinia celuilalt cu sfintenie, o sfintenie izvorata din subiectivism. "Adevarul este subiectiv, oricine are dreptate." - nicicand nu a produs spiritul uman un principiu mai daunator dialogului si oricarei initiative intelectuale. Acest principiu incurajeaza pe interlocutor la o letargie a mintii, din pricina faptului ca orice opinie ar produce, va fi rasplatit in acelasi fel. Oricat de mult sau de putin ar gandi, deznodamantul va fi acelasi, o mentalitate care vine ca o manusa pe mana diletantilor, asa cum, in comunism, ideea ca oricat si oricum ai munci vei fi remunerat la fel ca ceilalti se pliaza perfect pe firea parazitilor sociali. Cam ce face comunismul pentru munca, face subiectivismul pentru dialog. Ori, dialogul trebuie sa fie, odata ce fiecare interlocutor si-a prezentat opinia, o sortare si o triere ale acestor opinii, iar, apoi, combinarea lor, astfel incat sa se obtina o unitate ideatica mai mare decat cele la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri si unanim recunoscuta de catre dansii. Rodnicia unui dialog este data de acest decalaj, intre produsul final al sau si media produselor la care interlocutorii pot ajunge de unii singuri. Cu cat decalajul este mai mare, cu atat dialogul este mai realizat.

Deci, pentru ca dialogul sa fie rodnic trebuie sa se tina cont de mai multi factori:

1. Limbajul in comun - interlocutorii trebuie sa fie cat mai proficienti in vorbirea unei limbi, capabile sa sustina o exprimare cat mai elevata. Ce face o limba sa fie in stare de acest lucru? Pesemne ca un numar ridicat de cuvinte care au un inteles restrans, care au, deci, sensuri cat mai putine si care capteaza nuante extrem de fine. Data fiind din partea fiecarui interlocutor o cunoastere suficient de buna a acestei limbi, conversatia este fluida si fiecare intelege exact ceea ce celalalt vrea sa zica. Aceasta conditie este ceruta de catre toate laturile dialogului.

2. Dansul logic - a doua latura a dialogului, trierea si sortarea opiniilor, reclama aceasta conditie si este, dintre toate, cea mai dificil de respectat. Fiecare pas dintr-un dialog trebuie sa se soldeze cu unanimitate. De aceea dansul logic presupune reducerea progresiva de la opiniile prezentate catre legi mai generale si mai elementare, pentru ca, ajungand la cele mai de baza principii dupa care functioneaza realitatea, sa se arate cu ajutorul lor, cinstit si cu limpezime, proiectiile mintale ale realitatii ale carora dintre participantii la dialog sunt bune si ale carora nu.

3. Disocierea bazelor de cunoastere ale interlocutorilor, astfel incat cand acestea se intalnesc, fiecare idee dintr-una dintre baze sa aiba un gol de suplinit in cealalta, asijderea cu doua roti zimtate, care puse una pe curbura celeilalte isi potrivesc perfect intrandurile cu iesiturile, si nicaieri nu se gaseste un loc plin care cauta sa patrunda pe altul plin sau unul gol care cere patrundere din partea unuia deasemenea gol. Aceasta necesitate a unei lipse de fond comun, face probabilitatea unui dialog rodnic sa fie si mai mica decat o face necesitatea unui limbaj comun, caci si in aritmetica, rare sunt multimile a caror intersectie sa fie multimea vida si a caror reuniune sa numere la fel de multe elemente cat suma numerelor de elemente ale fiecarei multimi in parte.

Pentru intelegerea acestei conditii, cel mai util lucru ar fi vizualizarea unui puzzle, in care o parte din piese sunt impartite intre jucatori. In puzzle, se stie, piesele nu au dubluri. Si mai trebuie considerat aspectul problemei, cum ca chiar daca manunchiurile de ganduri ale interlocutorilor sunt perfect disociate, puse impreuna nu se completeaza, asa cum nu fac nici doua piese de puzzle intotdeauna, iar aceasta ar face discordie cu sintagma 'unitate ideatica', pe care am folosit-o pentru a descrie scopul dialogului si care presupune punerea laolalta a unor elemente care se potrivesc.

Trebuie sa vizualizam acest puzzle, acest joc de potrivire al ideilor care este dialogul, ca fiind de o natura multa mai complexa decat sunt jocurile cunoscute care exerseaza capacitatea de a gasi potriviri - un ansamblu in care piesele au numere diferite de laturi, asa cum si unele idei au bataie mai lunga si deschid multe, noi drumuri, iar altele, mai sarace, nu sunt altceva decat niste mijlocitori intre piesele mai mari, ca niste carari prin inima unui munte. Un ansamblu in care unele piese suprind o imagine mai coerenta si mai autosuficienta si, deci, sunt ca niste bucate care hranesc si desfata spiritul regeste, iar altele, sunt tiparite cu o frantura din Adevar, care nu vadeste nimic, si astfel nu sunt decat mirodenii la marele banchet.

Aceasta a treia conditie este reclamata numai de catre a treia latura.

Este interesant de observat ca cele trei conditii ale dialogului nu sunt tocmai de bun augur una fata de cealalalta, si ne referim aici, in speta, la relatia dintre prima conditie si a treia si, intr-o mai mica masura, la cea dintre a doua conditie si a treia, care nu sunt relatii de sinergie, si prin sinergie trebuie sa intelegem caracteristica a doua elemente de a se potenta reciproc intr-un scop, intrucat necesitatea unor rezervoare disparate de cunostinte o exclude pe cea a cunoasterii comune a limbajului, deoarece si limba in sine reprezinta o cunostinta, respectiv pe cea a unei conlucrari intru cernirea ideilor lipsite de temei, conlucrare care cere din partea fiecarui interlocutor un nucleu identic de gandire. Tocmai pentru ca dialogul realizeaza, in esenta, o tranzitie de la gandirile disparate la o gandire uniforma, si nu trebuie, nicidecum, sa ne speriem de aceasta uniformitate, deoarece nici macar nu ne vom apropria vreodata de a o atinge, trebuie echilibrate acele conditii ale sale care impun asociere cu cele care impun disociere, astfel ca daca avem prea mult din cele care vor de la interlocutor sa preia realitatea asa cum este in mintea sa si sa o redea in cuvinte le vor suprima pe cele care ii cer sa aiba cunostinte pe care ceilalti interlocutori nu le au.

Versuri de-ale lui Eminescu

"Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?"

Sybaris a fost o colonie greceasca din peninsula italica, una din primele chiar. Datorita fertilitatii extraordinare a regiunii in care se afla, ajunsese extrem de bogata, atat de bogata, incat luxul si destrabalarea in care traiau cetatenii ei, felul in care isi traiau viata, necautand altceva decat placeri mai inalte si mai extravagante, ajunsesera proverbiale in lumea antica. Aveau un apetit extraordinar pentru textile fine, care i-au facut sa si aiba o stransa legatura comerciala cu Milet, oras renumit in Antichitate pentru calitatea lanii pe care o producea. Iar purpura, care producea cel mai apreciat colorit pe o roba, si care era, deci, foarte cautata si, deci, foarte valoroasa, era unul din obiectele de lux pe care il etalau cu cea mai mare pompa si de care cautau sa faca cat mai mult exces. Acest apetit pentru purpura se pare ca il avea si Alexandru cel Mare, care, ajuns pe culmile gloriei, obisnuia sa se imbrace pe sine si pe toti supusii sai in robe de purpura, imbaiandu-se in aceasta abundenta coroziva pentru spirit. De aceea, un filozof pe nume Teocrit, asistand la una din paradele de magnificenta purpurie ale lui Macedon, a afirmat ca atunci intelese versul lui Homer:

"He fell by purple death and mighty fate."

Atat de exagerate erau pretentiile sibaritilor de comfort, incat Seneca are o povestire simbolica despre un sibarit, care se plangea noaptea ca nu poate sa doarma, si, intrebat de motiv, raspunse ca avea o petala de trandafir sub asternut, care ii stingherea dosul, pesemne. O alta povestire simbolica pentru setea de placere a sibaritilor spune ca, invatandu-si caii sa danseze pe muzica de cimpoi pentru amuzament, cavaleria lor a fost invinsa in lupta de armata invadatoare a crotonienilor, care nu au folosit alta tactica de atac decat sa cante la cimpoaie, cucerindu-i cu usurinta pe calaretii neajutorati si pe caii lor care dansau.

Luxul, luxul este cuvantul-cheie in intelegerea Sybaris-ului si a sensului versului de Eminescu. Cuvantul 'lux' reprezinta o mutilare a cuvantului 'lumina' intr-o masura asemanatoare cu aceea in care ceea ce reprezinta cuvantul 'lux' reprezinta o mutilare a ceea ce reprezinta cuvantul 'lumina'. Lumina da obiectelor o aparenta impersonala. Aparentele date de catre lumina nu izvorasc din nici o intentie. Luxul, in schimb, are intentia de a induce in eroare. Aparentele luxului sunt un produs al nemultumirii de sine si al vointei de a manipula perceptia prin iluzii. Luxul produce aparente maladive, aparentele specifice civilizatiei si artificialului. Iar Sybarisul este o capiste - cuvant care semnifica un lacas de cult pentru zeitati pagane - inchinata spoielii - observa scarba continuta in acest cuvant - vopsirii rau-voitoare a lucrurilor, al aparentelor menite sa transforme lumea intr-un joc de reflectoare orbitoare si lipsite de substanta, care suplinesc lipsa de respect de sine a oamenilor goi.

Cuvintele lui Eminescu sunt un exemplu de vers care nu indeplineste nici prima conditie a artei, generalitate fara vulgaritate, prin aceea ca prezenta notiunii de Sybaris restrang atat la un spatiu, cat si la un timp, bine delimitate, care anuleaza caracterul general-uman al mesajului, si nici pe a doua, elevatie fara savanterie, prin prezenta aceleasi notiuni, care reclama o cunoastere academica, si care anuleaza, deci, caracterul general-uman al limbajului.

Un gand

Daca nu traiesti pentru cunoastere, pleava si vantul se va alege de orice durezi.